Începe filmul. Ce expoziţie minunată ! Rimini văzut prin 139

obiectivul operatorului Giuseppe Rotunno, pufii primăvăratici care leagă diversele planuri, cerşetorul care ţopăie după fulgii de plop, spunând „La primavera !“. Şi eu, eu... mă las furat de somn. Dorm şi mă trezesc în momentul când curge genericul de final ! Cum se poate ? Sunt normal la cap ? Colegii mei nu mai erau acolo ca să mă ia peste picior. Era doar un tehnician care, politicos, mi-a ridicat piciorul de pe genunchii lui ca să poată pleca. Eram numai bun de internat la ospiciu !

Am fost posomorât toată săptămâna. Eram deprimat din pricina fiascoului din timpul weekendului în Slovacia, dar şi din cauza irepresibilei mele nevoi de a dormi în timpul unei capodopere cinematografice.

La recepţia căminului, am fost anunţat că un anume Kera din Sarajevo voia să mă vadă. Se întorsese de la Berlin, îmbrăcat în piele din cap până-n picioare.

— Auzi bătrâne, m-am scos, sunt mai plin de lovele ca niciodată, aşa că te poftesc să luăm masa, însă cu o singură

condiţie.

— Care ?

— Să-mi găseşti cel mai scump restaurant din oraş !

De-abia ne instalaserăm la Dubone, cel mai luxos restaurant din zonă, că şuţul Kera s-a şi apucat să facă paradă

de tot ce învăţase prin lume. Îi chema pe chelneri ca să-i înveţe cum să se poarte.

Atunci când un tânăr imberb ne-a servit cu coniac, Kera mi-a spus :

— Tradu-i tu mămăligarului ăstuia că, întotdeauna, conia-cul se serveşte călduţ, şi zi-i să-mi aducă şi nişte boabe de cafea prăjită.

În timp ce-i traduceam băiatului dorinţele lui Kera, mă

gândeam cât de greu e să înduri narcisismul, fie că e vorba despre un naţionalist ungur care vrea să scape de fiică-sa, fie despre un hoţ din Sarajevo.

— Hei, ce-ai de gând ? Faci şi tu ceva ca lumea ?

— Nu, tocmai m-am întors de la Bratislava şi m-am hotărât să mă-nsor.

140

Nu ştiu de ce i-am spus asta. Probabil ca să-i întrerup cursul acela idiot despre bunele maniere şi să-i scap pe ospătari de tortură. Nu pentru că aş avea vreo mare simpatie pentru chelneri, ci fiindcă mi-era greu să văd pe cineva dându-şi aere. Şi să stau să mă uit cum un tip din cartierul Vratnik din Sarajevo le dădea lecţii de bună purtare praghezilor mă

scotea din pepeni.

— Ah, deci te însori ! Bravo ! Cu Maja ? Să crape toţi ăia cărora le curg balele după ea !

— Care Maja ? Am găsit o unguroaică trăsnet !

— Le ştiu eu pe unguroaice, sunt cele mai tari gagici din lume !

În seara aceea, Kera s-a îmbătat cui. Le dădea bacşişuri în hârtii de o sută de mărci chelnerilor şi încerca să le agaţe pe chelneriţe vânturându-le pe sub nas un teanc de bancnote.

— Bun, am înţeles povestea ta cu unguroaica, dar e păcat ca perla oraşului nostru să încapă pe mâinile unor mămăligari. Asta e, ce să-i faci ! Când o să ajung înapoi în Sarajevo, o să dau sfară în ţară că te căsătoreşti cu o unguroaică, să

crape toţi de ciudă ! a conchis şuţul Kera, beat mort.

A doua zi a plecat spre Sarajevo.

La trei zile după plecarea lui Kera, m-a sunat Amela Aganović.

— E-adevărat ce-am auzit ? s-a interesat ea.

— Ce-ai auzit ?

— Se zvoneşte că te-nsori !

— Amela dragă, mai devreme sau mai târziu orice bărbat se-nsoară. Aşa că mai bine s-o fac mai devreme.

— Îţi baţi joc de mine ? Maja o să moară de supărare !

— Ce treabă are Maja în toată chestia sta ? Ştii când am văzut-o ultima oară ?

A doua zi, Amela mi-a telefonat din nou.

— Bagă-ţi bine în cap, Maja e disperată ! Rău de tot ! Plânge de sare cămaşa de pe ea !

Am făcut pe cinicul şi l-am citat pe Pirandello – tocmai studiam o nuvelă de-a lui pentru un scenariu :

— Femeia trebuie să elimine apă, aşa că o scoate pe ochi, o să-i treacă, nu-i un capăt de ţară !

141

În acelaşi timp, mă gândeam că Maja încă mă mai iubeşte.

Am hotărât însă să-mi ascund sentimentele, precum Dirk Bogarde în Servitorul 1 . Am continuat :

— Salut-o din partea mea, am petrecut totuşi clipe frumoase împreună.

Când, spre sfârşitul iernii, m-am dus în Berlinul de Vest să

cumpăr nişte discuri care-mi fuseseră comandate de cehi – care nu puteau trece graniţa –, am zărit un afiş cu Amarcord. Să

intru la cinematograf ? Dacă mă lua iar somnul ?

N-am intrat să văd Amarcord. Ca să nu risc să mă acopăr din nou de ruşine.

La Berlin am cumpărat nişte discuri de jazz-rock, ca să

le revând la Praga şi să-mi refac bugetul necesar realizării filmului meu de diplomă. În trenul de întoarcere, am început să visez la vremuri mai bune şi la clipa când aveam în sfârşit să fiu în stare să văd Amarcord.

A venit primăvara şi, odată cu ea, sfârşitul anului şcolar, pe care l-am încheiat numai cu note de zece. Aveam toată

vara înainte.

Cele mai frumoase vacanţe de vară le-am trăit în perioada studiilor. Fericirea supremă era campingul de pe insula Mljet2.