crâşmă şi nu s-a întors cu urme de tencuială pe haine a reprezentat, pentru mine şi pentru mama, unul dintre momentele fericite ale vieţii noastre.
Când se confrunta însă cu o problemă serioasă, tata lăsa băutura deoparte. Pentru că mi-era greu să cred asta, îmi închipuiam că, mai degrabă, alcoolul era cel care-l lăsa pe el.
Mama îl asemuia cu un „cuptor“, pentru că se încingea una-două.
112
Drept e că şi de răcit, se răcea la fel de repede. Evenimentele care au urmat încăpăţânării perfide a directorului Televiziunii din Sarajevo l-au stimulat să acţioneze fără să caute sprijin în băutură. Am ajuns deci la concluzia că, pentru a-l deturna pe tata de la băutură, trebuia aplicată o metodă nouă. Ideal ar fi fost să scoatem de la naftalină un obiectiv concret, pus special la păstrare, de fiecare dată când marile evenimente ale istoriei mondiale îi stârneau o furtună emoţională. Asta ar fi constituit un aport semnificativ în lupta pentru abstinenţă
de pe teritoriul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia.
Tata nu izbutea să-mi obţină o bursă de studii de la televiziunea din Sarajevo. Directorul din acea vreme, un anume Kojović, nu ştia cum să mai scape de „cuptorul“ Murat.
Tata încercase să-l convingă atât în cadrul unei discuţii personale, cât şi prin intermediul unor prieteni.
— E un cretin, spunea el despre Kojović. Dacă fiu-meu a reuşit la examenul de admitere, şi a fost ales dintre două
sute cincizeci de candidaţi veniţi din lumea largă, asta ar trebui să conteze pentru Sarajevo şi pentru Iugoslavia !
Fiind membru al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia, tata ştia prea bine să folosească altruismul ca argument :
— Auzi, Kojović, nu-ţi cer asta pentru mine, ci pentru televiziunea ta. Eu, la o adică, pot să achit costurile de şcola-rizare din moştenirea nevesti-mii.
Kojović era însă aidoma tuturor celorlalţi directori de televiziune iugoslavi. Îl interesau doar jurnalele de ştiri şi prezentatoarele. În plus, avea grijă să nu-i deranjeze pe politicienii de la vârf. Fiindcă, în lipsa fidelităţii faţă de cei de sus, lumea de jos n-ar fi avut nici un sens. Orice tentativă de nesupunere l-ar fi îndepărtat definitiv de prezentatoare. Iată de ce nu voia să rişte şi să atribuie o bursă pentru fiul lui Murat Kusturica, cu toate că logica l-ar fi îndemnat să procedeze exact pe dos. Murat nu se bucura de o reputaţie prea bună pe lângă
Mikulić, şeful Comitetului Central din Bosnia-Herţegovina.
„Lătra“ un pic cam mult, dar, aparent, nu era considerat un duşman serios al regimului. Chiar dacă judecăţile lui privind realitatea politică erau uneori tranşante, părea inofensiv. Ba, mai mult, era considerat seducător, plin de şarm şi dădea bine în decorul societăţii noastre. Peste tot prin cafenele, din cartierul 113
Ilidža până în Baščaršija, clienţii se desfătau cu vorbele lui de duh.
Kojović, care nu ştia cum să mai scape de „cuptorul“ Murat, a urzit atunci un plan, ca să se răzbune pentru insultele pe care i le aruncase într-o zi tata, pe un culoar al unei clădiri oficiale, după ce îşi dăduse seama că nu mai exista nici o speranţă de bursă.
Una dintre amantele directorului Kojović nu era prezentatoare, ci angajată la Secretariatul pentru Informaţii al Republicii Bosnia-Herţegovina, unde lucra Murat. Prin intermediul acestei persoane, Kojović a repus în circulaţie o veche poveste legată de naţionalismul musulman al tatei. În acea perioadă, fusese descoperit activismul „musulmanilor naţionalişti de extremă dreapta“ şi Kojović pricepuse că acest tip de etichetă
ar fi putut stinge repede dogoarea din „cuptor“. În felul ăsta, nu mai era obligat să ofere explicaţii jenante pentru refuzul său de-a acorda bursa. După ce amanta lui a transmis informaţiile la Serviciul de Interne şi dosarul a ajuns pe biroul lui Jusuf Kamerić, acesta din urmă i-a propus de îndată lui Murat să bea un păhărel la hotelul Europa. De-acolo, din biroul directorului hotelului, l-au sunat pe Kojović, care era de serviciu în timpul telejurnalului :
— Auzi, Kojović, las-o mai moale cu tot tămbălăul ăsta !
i-a spus Kamerić. Să ştii că pe mine şi pe Murat ne prind adesea zorii împreună, bând şliboviţă şi halind carne de porc.
Pot, deci, să depun mărturie că nu e câtuşi de puţin naţionalist musulman !
„Cuptorul“ s-a încins însă dintr-odată şi a smuls receptorul din mâna prietenului său :
— Bă, Kojović, tembelule, ai încurcat tacâmurile ! Eu sunt naţionalist sârb ! Hai, mută-ţi fundul aici, la hotel, să-ţi arăt ce-nseamnă un sârb adevărat ! Eşti un ţărănoi venit din fundul codrului Trebinje, nimic altceva. Duceţi-vă dracului, tu şi cu Todo Kurtović, care te-a pus acolo ! a tunat tata dintr-o suflare, luptându-se în acelaşi timp cu Kamerić, care încerca să-i smulgă aparatul.
114
Iată de ce n-am primit bursa. Costisitoarea mea şcolari-zare şi viaţa de student într-un mare oraş aveau să fie finanţate din banii rămaşi de la vânzarea casei de pe strada Mustafa Golubić.
La două zile după plecarea mea la Praga, tata s-a lăsat copleşit de tristeţe, în felul lui original. A prins obiceiul să
care după el, în escapadele nocturne, un băiat pe nume Slunto, care avea aceeaşi statură ca mine. Adesea deja piliţi, cei doi tovarăşi intrau în diverse cafenele şi se împrieteneau cu necunoscuţi. Apoi tata le dădea de băut şi arăta cu mândrie spre însoţitorul lui :
— Băiatul ăsta are acelaşi gabarit ca Emir al meu ! exclama el. Ia priviţi-l ! Aveţi idee ce băiat frumos am ? Un metru optzeci şi opt !
Tata nu era prea înalt, dar farmecul lui compensa din plin acest neajuns.
În gara din Sarajevo s-au strâns mulţi prieteni ca să-mi salute plecarea în străinătate. Paša, Zoran Bilan, Haris, Mirko, Njego, Beli... Veniseră ca să mă îmbrăţişeze şi să-mi ureze drum bun. Cu puţin timp înainte, Novak Todorović, spaima oraşului, năvălise în cafeneaua Šetalište să-mi dăruiască un ceas de mână marca Piazza.
— Kusta, pleci în lume, îmi spusese el, dacă ai cumva nevoie de bani sau eşti la ananghie, vinde-l.
Pentru că ne despărţiserăm, Maja n-a venit să-şi ia rămas-bun.
Avea un alt prieten, iar eu făceam pe nepăsătorul. Reuşeam însă cu greu să-mi ascund tulburarea. Mai târziu am înţeles cât de important e să ştii să-ţi tăinuieşti sentimentele. Nu doar în filmele cu partizani – când luptătorii din umbră îi înfruntau pe nemţi –, ci şi în viaţa de zi cu zi. Şi aici e nevoie să joci bine.
Geanta din vinilin pe care eu şi Senka o burduşiserăm cu toate lucrurile mele şi o legaserăm în grabă cu o sfoară s-a rupt când m-am suit în tren.
În aceeaşi gară – în care eu, tânăr huligan, îi pocneam pe călători în cap cu un ziar în momentul plecării trenului –, 115
destinul mi s-a pus de-a curmezişul, împiedicându-mă să
trăiesc întreaga emoţie a despărţirii. N-a fost nevoie să apară
vreo puşlama ca să mă pedepsească pentru ce îi făcusem pe alţii să îndure în vremea copilăriei. Stăteam pe treptele vago-nului, când trenul s-a urnit şi mi-am pierdut echilibrul. Mama a izbucnit în plâns. Eu am căzut în fund şi m-am agăţat de geantă. Sfoara a cedat şi toate lucrurile mele au început să
curgă afară. Cu o mână încercam să-mi salut prietenii, iar cu cealaltă, cuprins de panică, mă străduiam să ţin chiloţii, şosetele şi maiourile. Până la urmă, am părăsit Sarajevo cu faţa lipită de geantă. Trenul prindea viteză. Ciucit cum eram, am schiţat câteva gesturi de rămas-bun. Din acea poziţie incomodă, o căutam din priviri pe Maja, sperând încă, biet nătăfleţ, că va apărea pe peron. Pe măsură ce Sarajevo se micşora, imaginea Majei creştea. „Cât de lipsiţi de devotament sunt oamenii !“, îmi spuneam. Toţi prietenii mei erau acolo, veniţi să-şi exprime afecţiunea, iar eu mă gândeam la cineva care lipsea.
