— Senka dragă, cât o să mai îndur observaţiile tale ? i-a replicat tata.

— Ai putea scăpa de observaţiile mele, Murat, dacă măcar în momentele solemne ai lăsa-o naibii de politică !

Văzând că ea izbucnise în plâns, tata s-a potolit :

— Zău, Senka, îţi jur cu mâna pe inimă că nu eu am deschis discuţia, ci Mišo. Dacă vrei, ne întoarcem să-ţi confirme.

Senka a continuat să plângă, iar tata şi-a dat seama că

de-abia atunci, biata de ea, devenise conştientă de faptul că

fiul ei îşi lua definitiv zborul, spre o nouă viaţă.

Săptămâna următoare, familia Mandić ne-a întors vizita.

Încă din prag, Mišo a propus un nou subiect :

— Credeţi că marxismul îşi mai îndeplineşte misiunea, în condiţiile în care se întemeiază pe ideea că istoria trebuie ţinută în frâu aşa cum îşi struneşte un birjar caii ?...

Problema organizării şi a locului de desfăşurare a nunţii au fost lăsate în grija femeilor şi copiilor : problema era mai puţin importantă decât răspunsul la întrebarea care fusese lansată. Cu toate astea, lucrurile nu erau tocmai simple. Ai noştri nu aveau nimic din familiile bosniace tipice. Mišo era fiu de bancher, bunicul său, Miloš, făcuse pionierat jurnalistic în Bosnia, iar mama sa era fiica brutarului din Visoko.

Neamurile Kušec şi Domicelj, din care se trăgeau bunicii Lelei, erau sloveni şi croaţi. Veniseră în Bosnia pe cea dintâi cale ferată austro-ungară. Maja era, prin urmare, un fericit produs al Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Aşadar nu-i de mirare că, şi azi, mai are unele sentimente pro-monar-hice. Date fiind familiilor noastre atipice, nu era cu putinţă

150

să încheiem căsătoria printr-un banchet balcanic, cu muzică

de prost gust şi sonorizare deprimantă, cu nuntaşi dezamă-giţi care beau până cad sub masă, vomită şi până la urmă

scot cuţitul... Pe de altă parte, era imposibil să scăpăm de marea specialitate a autorităţilor din Sarajevo : căsătoria la grămadă, împreună cu alte cinci cupluri.

În timpul ceremoniei, am încercat să dau o notă de originalitate evenimentului. Ofiţerul stării civile, un tip buhăit, ce părea pe jumătate adormit, m-a întrebat cu voce cântată :

— Emir Kusturica, o iei în căsătorie pe Maja Mandić ?

N-am răspuns nimic. S-a instalat o tăcere mormântală.

S-au auzit suspine şi şoapte. M-am întors, cu un aer iscoditor, către martori, adică Zoran Bilan şi Branka Pažin. „Ce să fac, naşule ?“, părea să întrebe privirea mea. În timp ce mă pre-făceam că ezit, Zoran a râs, adresându-mi un semn afirmativ din cap. În clădirea Skenderija, tensiunea atinsese paroxis-mul. Abia atunci m-am hotărât să rostesc inevitabilul DA.

De îndată, au izbucnit suspine de uşurare şi râsete. Maja m-a privit cu un aer mustrător, dar, fiind emoţionată, nu i-a trecut prin cap să mă dojenească. Contempla rochia imaculată

a unei mirese însărcinate, care şedea lângă noi, ţinându-se de mână cu un deţinut eliberat provizoriu, cu prilejul căsătoriei.

L-am privit şi eu pe deţinut, cu o simpatie ieşită din comun.

După nuntă, soţul a plecat să-şi ispăşească cele câteva luni de puşcărie rămase, iar eu m-am întors să-mi termin studiile la Praga.

În ziua nunţii, Senka a renunţat la permanenta ei luptă

împotriva grabnicei şi inexorabilei deteriorări a obiectelor care-i erau dragi, aşa că a scos în cinstea evenimentului plasticul transparent care proteja chilimul chinezesc. În apartamentul de două camere şi jumătate au izbutit să ia loc circa o sută

de persoane. Locul de onoare i-a revenit lui Edo Hafizadić, fiul beiului, care sosise de la Travnik şi care, în îndepărtatul an o mie nouă sute patruzeci şi unu, nu se alăturase partizanilor pentru că îl duruse stomacul. Murat l-a prezentat celorlalţi invitaţi, apoi l-a dus la bucătărie.

151

— Mă uit la oraşul ăsta, Murat, şi-mi dau seama că voi, comuniştii, aţi făcut prăpăd. I-aţi adus pe ţărani la oraş, le-aţi spus că Dumnezeu nu există, şi uite rezultatul !

Murat încuviinţa toate vorbele prietenului său. Primise ordin să nu repete povestea de la căsătoria sa cu Senka – când a trebuit să fie dat afară din apartament în mijlocul nunţii –

şi promisese, după propriile-i spuse, „să nu pună strop de băutură pe limbă“. Totuşi, o asemenea discuţie cu Hafizadić era ocazia ideală ca să treacă peste promisiuni, iar bucătăria constituia o scenă socială mult mai atrăgătoare decât sufrageria. Aici se destăinuiau cel mai lesne secretele, se parafau înţelegerile şi se luau cele mai serioase angajamente. Adesea, evenimentele decisive ale vieţii se petreceau în bucătărie.

Printre cârpe şi farfurii murdare se luau cele mai fericite, dar şi cele mai triste hotărâri existenţiale. Din două în două

minute, Senka, neliniştită, îmi făcea semn din priviri spre bucătărie. Când am intrat acolo, tata, cu un gest rapid, şi-a mutat paharul în faţa lui Hafizadić. Ştiam că bea.

— Să nu faci ca la nunta ta, i-am şoptit la ureche.

— Sigur că nu. Doar un păhărel !

— Ai grijă !

Murat a priceput că nu-i de glumă. S-a chircit murmurând :

— Bine, beau doar paharul ăsta cu Edo. Şi după aia, gata, jur pe viaţa fiului meu !

Apartamentul era înţesat cu bărbaţi îmbrăcaţi în cămăşi albe, ale căror cravate atârnau în fel şi chip, în funcţie de cantitatea de alcool ingurgitată. Nevestele lor, înlănţuite, se legănau de la stânga la dreapta, cântând melodiile lui Zdravko Čolić : Trenul spre Podlugovi şi Aprilie în Belgrad. Când s-au pus casetele cu muzică populară, veselia a răbufnit. Micuţele bosniace chiuiau ţopăind. Apartamentul din strada Kata Govorušić nr. 9A a început să se zguduie. Stipo Bilan, tatăl naşului meu Zoran, preşedinte, pe-atunci, al Adunării din Bosnia-Herţegovina, a ştiut să profite de hărmălaie şi de relaxarea Nadei Lipa, o femeie frumoasă, cu forme voluptuoase. A ciupit-o în mai multe rânduri de fund, şi a continuat cu şi mai mare încântare când a aflat că e din Bijeljina. Bosniacii le apreciau în mod special pe femeile din acest oraş pentru că, după cum se zvonea, ajungeau la orgasm mai uşor decât zdravenele 152

herţegovinene. Explicaţia ar fi stat în faptul că Bijeljina era situată într-o câmpie mănoasă, în vreme ce Herţegovina se întindea pe aridul carst adriatic, unde feminitatea reprezenta singura avere a muierilor. Fâţâindu-se pe ritmul muzicii, Nada Lipa s-a îndreptat către bucătărie ca să-l înştiinţeze pe soţul ei, doctorul Lipa, că preşedintele Adunării din Bosnia-Herţegovina o ciupea de fund :

— Lasă-l, draga mea, îi face şi lui plăcere, iar ţie oricum nu-ţi pasă, i-a spus el soţiei.

Doctorul Lipa avea grijă de inima lui Murat, dar tata, în ciuda promisiunii făcute, încerca să-i obţină autorizaţia pentru încă un păhărel :

— La naiba, doctore, doar unu’ mic. O dată se-nsoară

fiu-meu !

Dar doctorul era un adevărat Makarenko1 al medicinei.

— Să dea Dumnezeu să fie doar o dată, Murat, însă bărbaţii sunt înclinaţi către bigamie, a zis el. Iar tu ai face mai bine să laşi paharul ăla de şliboviţă !

— Atunci lasă-mă să beau ca să nu divorţeze de Maja. Ai văzut ce frumoasă-i noră-mea ? O păpuşă, nu alta !

În o mie nouă sute optzeci a murit Tito. Un an mai târziu, eu primeam Leul de Aur la Veneţia pentru filmul Ce mai ştii de Dolly Bell ? . Când a auzit cum se chema premiul, Stribor, pe-atunci în vârstă de trei ani, a început să fie îngrijorat pentru soarta căţelului nostru.

— Ce-o să păţească Piksi ? Dacă-l mănâncă leul ? m-a întrebat el neliniştit.

Prietenii mei din copilărie au putut constata că făceau parte din film. Paša, Haris, Beli şi Truman au fost încântaţi să descopere pe ecran anumite scene din copilăria noastră.