După sosirea la Praga, întâlnirea cu Vilko Filać a constituit primul meu pas important în cinematografie. Chiar în seara zilei în care m-am instalat în căminul studenţesc Hradební Kolej, l-am cunoscut pe Vilko. Scena nu a fost la fel de spectaculoasă precum cea din Sperietoarea lui Jerry Schatzberg, care se petrecea afară. Ne-a fost scris să ne întâlnim pe culoarul căminului studenţesc.
Căminul era un imobil de patru etaje unde studenţii de la toate secţiile locuiau împreună. Cel mai interesant era că
băieţii şi fetele stăteau sub acelaşi acoperiş. Camera mea era la etajul al doilea şi uşa ei dădea spre casa scărilor ce duceau către nivelul superior. Putem deci să supraveghez totul, precum la cafeneaua Šetalište. Şi mai ales pe studentele care urcau la etajul al treilea. Când Bucko şi Tucko, doi studenţi de la Secţia de Producţie, ambii din Sarajevo, veneau la mine în vizită, deschideau larg uşa şi începeau să arunce întrebări de vrăjeală, ca toată şleahta de târâie-brâu din Šetalište :
— Domnişoara nu vrea să bea ceva ? Un suculeţ sau un aperitiv ?
116
În prima seară petrecută la cămin, n-am prea găsit motive de veselie. Cât vedeai cu ochii numai coridoare prelungi şi pustii, proaspăt văruite, cu o grămadă de uşi. Nici ţipenie de om. Am crezut că n-o să rezist multă vreme, mi-a trecut chiar prin cap să mă întorc a doua zi la Sarajevo. La cel mai mic zgomot, ieşeam din cameră. Nu ca să mă vadă fetele, ci din pricina singurătăţii. Atunci l-am văzut pe Vilko, venind spre mine din capătul culoarului, cu o tabacheră în mână.
— N-am chibrituri, mi-a spus.
Am scos bricheta din buzunar şi i-am aprins ţigara.
— E ireal, parcă-i o scenă de film ! am remarcat eu.
Pe Vilko l-a pufnit râsul.
— Aşa, ca-n Sperietoarea ? a sugerat el. Doar că ambianţa e diferită.
Făcea aluzie la atmosfera fantastică din scena de început a filmului. Un nor uriaş stă să se risipească, în vreme ce în spate străluceşte soarele – un cadru unic. Hackman şi Al Pacino schimbă între ei singurele obiecte care le-au rămas : ţigările şi bricheta. Ani la rând, această scenă a fost subiect de analiză pentru studenţi, şi toţi îndrăgostiţii de cinema o consideră fără egal.
— Da, exact aşa. Tu eşti Al Pacino şi eu Gene Hackman.
— De acord. Distribuţia rolurilor e bună.
O excepţională poveste de prietenie, de un existenţialism pur, un film atipic pentru Statele Unite.
Mai în vârstă ca mine cu doi ani, Vilko avea deja experienţa mai multor filme universitare importante. Era singurul mare cineast care nu folosea panouri reflectorizante. Cineaştii aveau obiceiul să exagereze cu jocul de ecleraj care îmblân-zeşte lumina atunci când cade pe un chip uman sau pe un obiect. Vilko avea alt mod de a concepe eclerajul : crea o lumină
directă, dar discretă. Niciodată un cineast n-a îmbinat cu atâta expresivitate umbra şi violenţa luminii naturale. Vilko expunea pătimaş chipurile umane şi scenele. Ochiul său, îndărătul camerei, glorifica viaţa, nu arta, insuflând imaginii filmice forţa genuină a omului. Totuşi, deşi detesta artificiul cinematografic, se îndrăgostea uşor de fetele de la machiaj.
117
Era un naturalist autentic şi nu se temea că filmele lui puteau fi un eşec.
— Mă doare-n cot ! spunea el adesea. Dacă o zbârcesc ca regizor, mă apuc de fotografiat nunţi în Slovenia. În loc de parale, o să primesc un cârnat şi-o bere, iar o odaie o să
găsesc eu, nu-i problemă.
Iubea femeile şi vinul, dar şi marijuana. Greu de spus care dintre aceste iubiri era mai puternică.
La sfârşitul primului meu an de studii, Bořivoj Zeman, unul dintre profesorii mei de regie, mi-a văzut cel dintâi film.
— Sunt sigur că, într-o bună zi, vei face un film mare, mi-a spus el la o bere. Ţine minte : orice imbecil e în stare să
facă un copil, însă doar un om de excepţie e capabil să facă
un film mare.
Chiar dacă elogiile profesorului mi-au făcut plăcere, mi-a fost greu să accept cinismul lui privind reproducerea biolo-gică. Cum eu însumi speram să am cândva un copil, asta însemna că voi deveni şi eu imbecil. N-am mârâit însă la povestea cu imbecilii şi copiii, pentru că o spunea tocmai în clipa în care fiica lui intra pe uşa braseriei cu o privire plină
de reproş şi pentru că profesorul o cam luase pe ulei.
Bořivoj Zeman era un demn reprezentant al poporului ceh.
Nu-i ura pe ruşi, dar nici nu-i iubea. Îşi exprima mica răzbunare faţă de ocupant prin ironie – o calitate care salva naţiunea cehă de la depresie, mai ales în filme. Un alt remediu pe care îl foloseau cehii ca să-şi mântuiască sufletul era berea. Băutura asta alcoolizată avea virtuţi sedative şi, în plus, se număra printre cele mai bune din lume. Berea îi toropea zilnic pe cetăţenii acestei ţări, atât cât să poată suporta ocupaţia sovietică.
Cum arată şi ce spune un om din popor când bea bere ?
În răspunsul la această întrebare stă secretul micii revoluţii pe care au înfăptuit-o cehii – Forman, Menzel, Vláčil – în cinematografia europeană. Privindu-le operele, visam să fac la rândul meu, în Iugoslovia, un film despre oamenii umili.
Ăsta e motivul pentru care îmi petreceam o groază de vreme 118
prin braseriile ceheşti, ciulind urechea la ce-şi povesteau mesenii dând halba pe gât. În fiecare seară, după cursuri, mergeam să le ascult conversaţiile.
După cea de-a şaptea bere, profesorul Zeman a prins să
mă scruteze cu aerul unui om care se pregătea să devină
supărător. Pe vremea aceea, eram convins că, pretutindeni în Europa, oamenii deveneau nişte sălbatici sub efectul alcoolului, ca drojdierii din ţinutul meu natal. Era unul dintre acele momente când beţivii se apucă să îndruge tâmpenii, în timp ce tovarăşii lor de pahar le trec cu vederea, zicând : „N-a spus-o cu răutate, e doar beat“. Iar dacă deveneau violenţi, se găsea întotdeauna cineva care să prezinte chestia pe un ton emfatic : „Are creierul înecat în alcool !“. Cu toate astea, existau şi la noi băutori liniştiţi, care lucrau împotriva lor în tăcere, cu asiduitate. La cehi, scandalagiii erau rari, mai ales în tagma luminată a cineaştilor, din care făcea parte şi profesorul meu.
În privirea încordată a lui Zeman se profila o întrebare :
— Ştii tu, măi Kusturica, m-a întrebat el în sfârşit, în ce cuvânt rusesc se repetă de opt ori litera o ?
Nu ştiu de ce, dar m-am gândit imediat la govno, căcat, probabil pentru că cehii foloseau des cuvântul acela. De altfel, fraza pe care bravul soldat Švejk o repeta cel mai des era :
