Acolo, Zoran Bilan, Zlatan Mulabdić şi cu mine ne simţeam ca nişte regi. Debarcam beţi de la Dubrovnik, ca nişte pui de maimuţă care băuseră prea mult lapte de cocos fermentat.

Aşa cum ajungeam, tot aşa ne şi întorceam la Sarajevo, la sfârşitul verii.

În timp ce ne montam cortul în camping, l-am asigurat pe un poliţist local de întregul nostru sprijin :

— Hei, bătrâne, dacă se iveşte vreo problemă, dă-ne de ştire că o rezolvăm noi !

Probabil că, la început, poliţistul şi-a închipuit că glumesc.

Dar, după felul în care ne privea pe noi, lupii cei tineri, era limpede că se gândea să-mi ia în serios promisiunea. Era 1. Film din 1963, regizat de Joseph Losey.

2. Insulă din sudul litoralului croat.

142

singurul responsabil cu ordinea publică de pe insulă şi şi-a dat seama rapid că o înţelegere cu noi nu era de lepădat. Dacă

se isca vreo încăierare, până să vină poliţia din Dubrovnik, risca s-o ia rău pe coajă. Pe când aşa, se bucura de protecţia noastră ; nimănui nu-i era îngăduit să se uite chiorâş la el.

Cel care ar fi îndrăznit, ar fi avut de-a face cu noi. Iar asta, după cum bine ştia toată lumea, nu era recomandat.

De-abia făcusem ochi, că Zlatan mi-a dat o veste îmbucu-rătoare :

— Maja a ta a venit pe insulă !

„Ohoho !“, mi-am zis în barbă, după care, cu voce tare :

— Puţin îmi pasă !

— A căzut de pe bicicletă şi s-a lovit destul de rău. Şi-a julit picioruşele alea frumoase. Încearcă să găseşti nişte pătla-gină pe insulă, e-un leac minunat pentru genul ăsta de zgaibe !

— Pătlagină ca să-i pun pe ţâţe ? am răspuns eu, făcând pe durul.

Am aşteptat să se îndepărteze Zlatan şi m-am strecurat până la drum. Când m-am convins că nu se uită la mine, m-am năpustit spre piaţa centrală ca un alergător pe suta de metri.

Am ajuns la barul de pe malul lacului cel mare1 şi am comandat o cafea. O barcă cu motor a acostat pe un chei improvizat, şi am văzut-o pe Maja coborând din ea, ajutată

de un marinar. Era băiatul familiei în casa căreia se instalaseră Maja şi părinţii ei. La prima vedere, părea un puştan dalmat, aşa că m-am străduit să par, prin comparaţie, un tip matur.

Am făcut eforturi serioase ca să nu par tulburat. Nu ne văzuserăm de un an şi jumătate şi mi-era teamă să nu se repete noaptea aceea mută de la hotelul Belgrad. Deodată, mi-a venit o idee straşnică. Să vorbesc despre viitor. În lupta dintre fiinţa umană şi herţegovinean, a câştigat herţegovineanul. Însă de data asta herţegovineanul avea şi suflet : 1. Pe insula Mljet există două lacuri : Malo jezero şi Veliko jezero, lacul cel mic şi cel mare, legate între ele.

143

— Maja, ai nevoie de un bărbat serios, de un intelectual.

De fapt, cea mai bună combinaţie ar fi un intelectual niţeluş

cam golan. Dacă ţi-ai găsi un tip care nu-ţi poate oferi decât o singură latură, de pildă un bărbat inteligent, n-o să dureze.

Te vei plictisi imediat. Iar dacă ar fi un individ din tabăra cealaltă, adică un golan necultivat, capabil doar să-ţi ofere siguranţă, te vei sătura rapid de mitocănia lui şi-ţi vei lua lumea-n cap.

— Vrei să spui că mi-ar trebui un tip ca John Dillinger, care a terminat facultatea de filosofie ?

— Nu chiar de calibrul ăsta, dar pe-aproape.

Am pufnit amândoi în râs. Şi mi-am dat seama că începusem la rândul meu să trăncănesc. „Atunci când se maturi-zează, bărbatul nu-şi mai poate pune frâu gurii“, mi-am spus.

„Fără îndoială, pentru că, în timp, a învăţat ceva de la viaţă.

Nu mai e un filfizon care îşi împrăştie cugetările în dreapta şi-n stânga. În epoca pubertăţii, nu ştie să le pună cap la cap, aşa încât e mai bine să-şi ţină gura, ca să nu se facă de râs.

Dar, până la urmă, o fi bine să spui numai chestii deştepte ?“

Aşa că m-am hotărât să folosesc doar exemple din viaţa de zi cu zi :

— Ştii cum a cerut-o Paša pe Cuna în căsătorie ? I-a zis :

„E mai bine să te măriţi cu mine decât cu un tip care a terminat facultatea. O să-ţi pui pirostriile şi la trei luni după

aia o să mă cauţi ca să-ţi fiu amant. În felul ăsta e mai economic : o să-ţi fiu şi soţ şi amant“.

În momentul acela nu eram conştient că, rostind această

frază, îi sugeram Majei că vorbeam de fapt despre mine şi că ea putea fi înţeleasă ca o cerere în căsătorie.

În toamnă, Amarcord a fost programat la cinematograful Romanija din Sarajevo . Era epoca de aur a marilor cineaşti.

— Ştii că rulează Amarcord, al lui Fellini ? m-a întrebat Maja entuziasmată. L-ai văzut ?

Ce era să-i spun ? Adevărul ? Imposibil. Cum ar fi putut un student la regie să mărturisească deschis c-a adormit de trei ori la rând în faţa acestei capodopere ? Iar dacă-i spuneam că nu l-am văzut, ar fi fost şi mai rău. Ar fi fost ca şi cum l-ai fi întrebat pe un student la arte plastice dacă a văzut 144

lucrările lui Michelangelo, iar el ar fi răspuns că nu. Am ieşit din impas cu multă dibăcie :

— E un film pe care poţi să-l vezi şi de o sută de ori !

— Atunci, du-mă să-l văd !

Ne-am ocupat locurile în cea mai frumoasă sală din Sarajevo, Romanija. Cortina s-a dat la o parte. Au început să se deru-leze secvenţele de debut : pufii zboară, legând vederile asupra oraşului Rimini. Cât de perfect şi-a construit Fellini expoziţia ! Bătrânul lup foloseşte pufii ca să înlănţuie imaginile.

Jos pălăria ! Apare cerşetorul care spune „La primavera !“, iar eu... eu, ca printr-o minune, nu adorm. Apoi, o femeie întinde rufele pe sfoară. Apare un avocat care vorbeşte în faţa camerei, micile puşlamale ale oraşului îi aruncă vampei locale, Gradisca, tot soiul de vorbe deocheate. Fericirea mea e fără margini. În timp ce priveam imaginile, mut de admiraţie, o ţineam de mână pe Maja de parcă ne-am fi aflat într-un avion.

Amarcord a însemnat pentru filmele mele ceea ce Big Bang-ul a reprezentat pentru univers. Imaginile şi intenţiile sale au devenit izvoarele care au umplut toate albiile mele cinematografice. După ce l-am văzut, tot ceea ce s-a petrecut în viaţa mea de cineast s-a măsurat cu metrul lui. Pe scara existenţei mele, toate evenimentele, locurile şi fiinţele importante au făcut un salt substanţial ! Mama, tata, casa mea, prietenii, alături de tot ceea ce, în mod întâmplător, mi se lipise de suflet : pădurile, regiunile muntoase, fundurile femeilor, bicicletele, acoperişurile lăcaşurilor de cult, podurile, trenurile, autobuzele... Dar şi tot ce detestam : cravatele, blocu-rile înalte, maşinile de gătit, şcolile, spitalele. Şi, nu în ultimul rând, tot ce avea valoare în ochii mei : nobleţea, curajul, istoria, muzica. Pe toate acestea le-am redescoperit.

Guernica, filmul meu de diplomă, nu semăna cu Amarcord,

dar era legat de el printr-un pod invizibil. Ideile, ca nişte drumeţi care circulă liber de pe un mal pe altul, treceau pe acest pod, estompând diferenţele felului în care era percepută

lumea în munţii bosniaci sau pe malurile Mediteranei. Guernica asculta de aceeaşi regulă ca şi Amarcord – anume că fiinţa 145