„Člověk by chtěl být gigantem a je hovno !“. (Omul se vrea un titan, dar nu e decât un căcat !).
La început, acceptam cu greu particularităţile acestui popor mic. A trebuit să treacă multă apă pe Vltava – haida-de, ar fi zis tata – ca să mă obişnuiesc cu viziunea cehească asupra vieţii. Poate şi pentru că la Praga mă izbeam de tot soiul de pedanţi care scoteau din ei fraze de-a gata, vorbe de duh şi întrebări descumpănitoare.
Încă de la Sarajevo uram proverbele, pe care mama le folosea cam des, încercând să-şi ascundă lipsa de cultură prin etalarea de sentinţe populare. Înşira aforismele alea frumoase ca să dea greutate propriilor profeţii. Până într-o zi, când i-am spus că nu se întemeiau pe nimic, fiindcă poporul le inventa doar că-şi găsească justificări. De exemplu, când vrei să afirmi că o strădanie oarecare va avea rezultate excepţi-onale, spui : „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă“. Dar dacă
119
treaba merge prost, spui acelaşi lucru, însă într-o manieră
oarecum diferită : „Toamna se numără bobocii“.
— Doamne, Emir, dacă e să mă iau după vorbele tale, tu eşti cel mai deştept de pe faţa pământului, mă certa mama.
Vrei să spui că poporul e idiot ?
— Ce spune poporul n-are nici o legătură cu înţelepciunea !
Voiam doar să-ţi atrag atenţia că poporul e îndeajuns de şiret ca să justifice tot ce face.
— Te rog să nu fii obraznic !
Mama punea întotdeauna capăt discuţiei în felul ăsta –
deşi între timp devenisem cel mai bun elev din clasă şi, după
cum se putea auzi, vocabularul mi se îmbunătăţise substanţial.
În Cehia, până şi dictoanele aveau o dimensiune umanistă.
— Care e diferenţa între un om şi o albină ! m-a întrebat într-o zi unul dintre simandicoşii praghezi, tot în faţa unei beri.
Cum nu aveam suficientă imaginaţie ca să răspund unei asemenea întrebări interesante, s-a apucat să-mi explice :
— Diferenţa între om şi albină stă în faptul că albina lasă
îndărătul ei miere, în vreme ce omul lasă doar căcat.
Ce viziune cosmică asupra realităţii umane ! Îmi imaginam o picătură de miere plutind etern prin univers. Poate că e totuşi cam exagerat, şi-a zis intelectualul de bună-credinţă
din mine, nu de alta, dar omul, în decursul istoriei, a construit Parthenonul. Cehii ştiau ce creatură malefică este omul. Şi se temeau că acesta, stăpân al planetei, ar fi putut, într-o epocă decadentă şi de dragul unui proiect de artă conceptuală, să zămislească o instalaţie cu titlul : „Căcat deasupra Parthenonului“. Aşa cum a spus Bohumil Hrabal în numeroase rânduri, toate popoarele europene, inclusiv cehii, erau urmaşele culturii elenistice. Prin urmare, era greu de crezut că
un artist, exponent al unui proiect atât de revoluţionar, ar fi putut proveni dintre ei. Iată de ce îi iubeam eu pe cehi, în vreme ce ei ne numeau „civilizaţia EV“, adică Eroii Vandali.
Aici se găsea de altfel linia de demarcaţie între noi şi cehi. Cea mai mare parte din istoria noastră, ne-am consumat în mari 120
isprăvi eroice, după care n-am fost în stare să ne organizăm viaţa cotidiană. N-am izbutit să ne construim mitul zilei de rând. Poate însă că nu e doar din vina noastră. Iată de ce am început să iubesc poporul ceh. Ei obişnuiau să spună :
„Experimentează, însă doar dacă n-ai nimic mai bun de făcut“.
Pentru a ţine rău mirositorul produs uman cât mai departe de Acropole, cehii, în calitate de popor născut din lumea elenistică, îl evocau în viaţa lor cotidiană ca pe un fapt inevitabil. Spre deosebire de noi, pentru care rahatul făcea parte din înjurătura cu care îţi împroşcai duşmanul, ei nu îi sub-estimau nici importanţa, nici pericolul. Aşa că m-am dat de partea albinelor, desigur de dragul mierii. Dar poate şi pentru că, lipsit de spirit critic, preţuiam capacitatea cehilor de a se resemna, cu artă, la ideea că sunt un popor mic şi de a sesiza avantajele practice ale mierii. În felul ăsta, nu cădeau niciodată într-un mare rahat. Spre deosebire de noi.
Studenţii de la noi din ţară, care făceau risipă de salivă
când era vorba să-i critice pe cehi, mă plictiseau profund.
Altfel stăteau însă lucrurile când venea vorba de femei. Acestea erau singura parte din peisaj faţă de care zdrahonii noştri exprimau o înclinaţie nedisimulată. Nu mi-aş fi închipuit vreodată că bărbaţii se pot lăsa atât de tare duşi de apă. Şi totuşi, aşa se întâmpla cu compatrioţii mei când era vorba de cehoaice. Plăcerile trecătoare se răzbunau, iar bolile vene-rice nu reprezentau decât partea vizibilă din aisbergul pedep-sei. Curând, toate celelalte simţuri se atrofiau şi, astfel mutilaţi, băieţii noştri nu mai puteau scăpa de dependenţa cehă. Până
la sfârşitul zilelor.
Profesorul Zeman, pilit, şi-a vânturat mâna prin dreptul ochilor mei, amintindu-mi brusc de întrebarea lui de băutor de bere :
— Kusturica, te-am întrebat dacă ştii în ce cuvânt rusesc se repetă de opt ori litera o ?
— Trebuie să fie un strop de govno în enigma asta, i-am răspuns eu spontan.
Profesorul a încuviinţat cu un surâs larg.
121
— Sigur că da ! Lomonosovovogovno 1 !
Pentru o clipă, s-a trezit în mine rebelul din Balcani :
— E o escrocherie pe faţă, e vorba de două cuvinte, nu de unul !
A conchis în stilul unui iluzionist de circ :
— Greşit, tinere. A fost adevărat doar până în momentul când am pronunţat cele două cuvinte dintr-odată, creând un neologism. Asta înseamnă că lumea culturii s-a îmbogăţit astăzi cu un nou cuvânt compus. Şi mai cu seamă lumea culturii ruse, care sper să priceapă cât de greu e să fabrici un cuvânt cu opt litere o.
