umană trebuie filmată în spaţiu, şi că un chip nu trebuie niciodată despărţit de mediul în care evoluează. Datorez această

concepţie faptului că am văzut filmul lui Fellini de mai bine de zece ori.

Când i-am arătat pelicula profesorului meu Otakar Vávra, acesta mi-a spus :

— E un film serios. Astfel de lucrări te fac să simţi că

merită într-adevăr să-i înveţi pe studenţi regia.

În sinea mea, am spus : „Mulţumesc, Federico !“.

Traducere de Daniel Nicolescu

146

Defunctul era un mare

duşman al alcoolului

În o mie nouă sute şaptezeci şi opt, s-a născut fiul meu, Stribor. În acelaşi an, am obţinut diploma de absolvire la Praga. Din viaţa mea dispăruse definitiv spaima că aş fi putut ajunge un erou tipic pentru literatura socială a înce-putului de secol XX. În aceste romane, provincialii, colegii mei, îşi ratau viaţa în marile oraşe. Depăşisem cu succes această etapă. În ciuda remarcilor profesorului Zeman despre regizorul inteligent şi taţii idioţi, despre filme şi copii, pentru mine era capital să am un urmaş. Un prunc, precum în Odiseea spaţială 2001 a lui Stanley Kubrick. Copilul ca o bucurie cosmică, dar având în plus căldura pântecului matern, spre deosebire de frigul nemilos care domneşte în universul lui Kubrick.

Întoarcerea în oraşul meu natal nu fost la fel de tristă

precum plecarea. Eram preocupat cum să organizez nunta cu Maja. Nu părea tocmai simplu, după cum nu era deloc simplu să ne definim apartenenţa socială. Deja, la vremea aceea – era un fenomen încă izolat, dar notabil – cuplurile tinere se căsătoreau doar în prezenţa unor martori. După

înscrierea în registrul stării civile, însurăţeii înlocuiau masa festivă printr-un modest prânz în doi.

Când le-am propus acest model părinţilor noştri, au protestat vehement :

— Dacă chiar vreţi să vă luaţi, atunci căsătoriţi-vă ca nişte oameni normali, pentru numele lui Dumnezeu !

147

Eu îmi imaginam căsătoria noastră ca pe un scurtmetraj.

Vesel şi elegant, precum filmele lui Jean Renoir. Din păcate, o astfel de căsătorie era de domeniul utopiei. Familiile noastre nu aveau rădăcini ţărăneşti. Ţinând seama de prietenii noştri, de familii, dar şi de climatul general, era greu să

ocolim gustul îndoielnic al subculturii populare în care se împotmoleau până la urmă cu toţii.

Cumpărau discuri ale formaţiei Bijelo Dugme, se zbânţu-iau pe un soi de rock’n-roll pastoral, dar păstrau în buzunare sau prin genţi casetele care le exprimau adevărata orientare.

Preferinţele lor se îndreptau către o muzică primitivă, născută într-un „no man’s land“ aflat între Orient şi Mediterana şi corcită cu influenţe anglo-saxone. Până la urmă, ca să n-o mai lungim, era vorba despre o adunătură de melodii şi texte în care nimic nu mai avea legătură cu nimic. Un soi de muzică

turbo-folk ce mă ducea cu gândul la prosoapele din hotelurile româneşti de pe vremea lui Ceauşescu, care se dezintegrau în contact cu apa de pe faţă. Şi care puteau fi calificate printr-un singur cuvânt : schuft, de căcat ! Tot aşa şi muzica asta, a fost şi a rămas de căcat. Din păcate, era cât se poate de elocventă

pentru sentimentele majorităţii locuitorilor din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

Primul pas spre căsătorie consta în organizarea unor întâlniri între părinţii celor două părţi. Trebuiau să se viziteze reciproc, ca nişte mici delegaţii de stat.

— Să vină la noi, a propus de îndată Murat. Le pregătesc o masă pe cinste, o masă de neuitat !

Mišo Mandić, de partea cealaltă, a rămas uimit, pe bună

dreptate :

— Potrivit rânduielii, familia Kusturica trebuie să vină

mai întâi la noi ! Cine cere mâna cui ? Nu ei trebuie să vină

să ceară mâna Majei ? Că doar n-o s-o cerem noi pe-a lui Emir !

Când a ajuns în apartamentul din strada Marcel Šnajder nr. 8, Murat a dat dovadă de o mare originalitate. Cum a trecut pragul, a cerut să vadă câte încăperi are apartamentul.

Mama Majei, doctoriţa Lela Kušec, l-a privit uluită. Putea 148

să reacţioneze violent, dar a reţinut-o un singur lucru : des-cumpănită de o asemenea lipsă de tact, a vrut să nu pară şi ea la fel de mojică. Aşa că a păstrat tăcerea, uitându-se la fiica ei, Maja, care, plină de bunăvoinţă şi politeţe, l-a condus pe Murat prin toate camerele. Mie îmi venea să intru în pământ. Tata mi-a aruncat o privire şi m-a întrebat, pentru a mia una oară, cu voce scăzută :

— Ce-ai mai păţit? Unde-am greşit ?

Murat era convins că, făcându-şi această intrare în forţă, îşi onora gazdele şi, în acelaşi timp, dovedea cât de fericit este că fiu-său va intra într-o familie bună.

— Jos pălăria ! a exclamat el. Ăsta da confort, dragă Emir.

Mai rar aşa ceva în Sarajevo sau chiar în toată Bosnia-Herţegovina !

Cu un zâmbet, Maja a dizolvat toată tensiunea din jur.

Senka şi cu mine eram stânjeniţi, dar Mišo privea cu simpatie comportamentul oaspetelui său, care îi amintea de con-trolul neprevăzut al Inspecţiei Urbane din Sarajevo.

Părinţii noştri şi-au dat repede seama că se ştiau din vedere. Vechi cunoştinţe, Mišo şi Senka au schimbat, în sfârşit, primele lor cuvinte. Mišo a remarcat asemănarea dintre Senka şi fratele ei, Akif.

— Senka, a întrebat el, domnul acela misterios care, de douăzeci de ani încoace, mă salută în cartierul Baščaršija scoţându-şi pălăria nu e cumva fratele tău ?

— El e ! a intervenit Murat, rotindu-şi mâna de parcă ar fi înşurubat un bec, ca să arate că fratele Senkăi era uşor sărit de pe fix. Ca şi soră-sa, de altfel !

— Bine că eşti tu normal ! i-a răspuns Senka. Nu e barman în Sarajevo care să nu ştie asta !

Murat era entuziasmat că găsise în Mišo un om care îi împărtăşea punctele de vedere, şi nu ascundea asta. Cel mai încântat era de faptul că aveau aceeaşi părere despre Tito şi că priveau la fel trecutul şi viitorul. Mišo tempera constant inteligenţa cam precipitată a lui Murat cu marea lui erudiţie.

— Şi nu numai atât..., spunea el, după care îşi expunea cu lux de amănunte argumentele, extrase din solida lui educaţie 149

enciclopedică, dar şi din experienţa şi responsabilităţile sale de judecător.

Familia Kusturica a părăsit apartamentul familiei Mandić fără să fi deschis măcar subiectul căsătoriei.

În timp ce mergeau pe strada Marcel Šnajder spre staţia de autobuz, mama şi tata şi-au început râcâiala obişnuită :

— Nici măcar acum, când se căsătoreşte Emir, n-ai fost în stare să eviţi subiectul Tito ? ! i-a reproşat mama.