Când a înţeles că fugisem de-acasă ca să mă fac rangă, s-a arătat dispus să îndure un sacrificiu suplimentar. Făcea pe prostul şi-mi sfeterisea paharele de pe tava chelneriţei.

Până la urmă, s-a îmbătat atât de tare, încât – exact pe dos de cum fusese stabilit – eu am fost cel care l-a dus cu maşina, în apartamentul din Koševo, ca să se dezmeticească. L-am dus la Maja, nu la el acasă, pentru că-i promisese mamei că

nu mai pune mâna pe pahar. La sosire, n-a băgat de seamă

că apartamentul era proaspăt văruit. A salutat-o pe Maja şi s-a repezit în baie. Lângă uşa de la toaletă, pe acelaşi culoar, se afla o altă uşă, de-abia vopsită. A tras de clanţă şi uşa l-a izbit în cap. Ameţit de lovitură, a căzut pe spate, cu uşa batantă peste el. Când a reuşit să se ridice, a căutat-o pe Maja din priviri, ţinându-se de cap :

— Frumoasa mea, ştii la ce m-am gândit ? Ce-o să se întâmple cu oţelul cehesc dacă se prăbuşeşte Uniunea Sovietică ?

Pe mâna cui o să încapă ? Tu ştii cât oţel produc cehii ?

În o mie nouă sute optzeci şi trei a murit unchiul Akif, reprezentantul firmei Philips în Bosnia-Herţegovina şi prietenul personal al reginei Beatrix. Acest domn misterios, regele eleganţei din Baščaršija, era singurul cetăţean din Sarajevo 158

care îi saluta până şi pe copii scoţându-şi pălăria şi înclinând uşor capul.

Într-o sâmbătă după-amiază, chiar cu o săptămână înainte de moartea tatălui ei, Dunja Vitlačil Numankadić se plimba pe strada Vase Miskina. O ducea pe soacra ei, Smilja, să viziteze oraşul vechi. Dorea de mult să se apropie de tatăl ei, dar soarta i s-a pus de-a curmezişul. În timp ce împingea căru-ciorul fiului ei Dejan, a simţit un fior văzându-l pe Akif în apropierea patiseriei Egipt. Când tatăl ei se pregătea să treacă

pe trotuarul celălalt, lângă moscheea Ali Beg, ca s-o apuce spre birou, Dunja s-a oprit în loc, convinsă că, de data asta, o să-i pună faţă în faţă pe bunic şi pe nepotul său, aşa cum s-ar fi cuvenit între oameni normali. Zărindu-şi fiica, unchiul Akif a înclinat capul în semn de salut, după obiceiul său, a aruncat o privire spre nepot, zâmbind larg, şi-a pus la loc pălăria pe cap şi a dispărut. Tulburată, Dunja a rămas pradă

presupunerilor, încercând să desluşească ce s-o fi petrecut în viaţa părinţilor ei, de tatăl ajunsese să treacă pe lângă copii, şi apoi pe lângă nepoţi, ca un străin politicos. Ştia că părinţii ei, după douăzeci de ani de separare trăită sub acelaşi acoperiş, se întâlniseră o singură dată faţă în faţă pe stradă.

S-au oprit preţ de câteva clipe şi s-au uitat unul în ochii celuilalt, cu privirile încărcate de reproşuri nerostite la adresa infidelităţii lor reciproce. Nici unul nu a scos un cuvânt.

De-atunci nu s-au mai revăzut niciodată.

Tot ceea ce Akif uita să facă pentru familie era compensat prin viaţa lui socială din Baščaršija. Aici, până şi nebunii, inclusiv cel mai cunoscut dintre ei, Hora Kukuriku, vedeau în el un adevărat gentleman şi se înclinau în faţa lui cu respect. Unchiul Akif îi hrănea, se îngrijea de ei, le dădea bani. Atunci când o moarte misterioasă l-a luat pe acest om cu o viaţă la fel de misterioasă, sfârşitul său a căpătat, în ochii familiei şi ai concetăţenilor, o strălucire care i-a conso-lidat deja excepţionala imagine personală.

După moarte, unchiul Akif s-a alăturat lungii liste de eroi cehovieni care îmi îmbogăţiseră viaţa. Aflase, la un control 159

medical de rutină, că rinichii lui nu erau tocmai sănătoşi.

Unchiul n-a intrat în panică, dar când doctorul l-a anunţat că problema nu putea fi rezolvată decât printr-o operaţie, a simţit că i-a sunat ceasul. Convins că nu va ieşi viu din spital, a scris atunci ultima şi cea mai impresionantă pagină

a vieţii lui. Şi-a dat sufletul în timpul unei operaţii complicate, când i-a cedat inima. Vestea morţii sale s-a răspândit ca fulgerul în Baščaršija. Toţi prietenii şi verii săi au dat buzna în strada Vrazov, în apartamentul unchiului Akif, să-şi exprime condoleanţele. Sora lui, Iza, care între timp se despărţise de aşa-zisul pilot Ado Beganović şi care de-atunci locuia la fratele ei, n-a fost nevoită să dea în brânci ca să

organizeze parastasul din apartamentul defunctului. Fratele ei cumpărase tot ce se cuvenea pentru ceremonie şi stivuise lucrurile pe rafturile şi în dulapurile de la bucătărie.

— Defunctul era un mare duşman al alcoolului, a anunţat mătuşa mea când au sosit invitaţii. Vă rog să-i respectaţi dorinţa şi să nu beţi în apartament.

După ce a rostit aceste cuvinte, mătuşa Iza a vârât mâna îndărătul sifonului de la chiuveta din bucătărie şi a scos o sticlă cu ţuică de casă, confirmând că alcoolul era într-adevăr interzis în acest loc. Apoi a umplut nişte pahare, pentru ea şi pentru nou-veniţi.

— Cu toate astea, nu se cade să-l însoţim pe defunct fără

un ultim semn de rămas-bun. Aşa că e firesc – cum ar zice colegii noştri de credinţă creştină – să bem pentru ca sufletul lui să se odihnească-n pace !

A vărsat pe jos jumătate din pahar, a băut cealaltă jumătate, după care a pus sticla la loc, sub chiuvetă. Locuia de ceva vreme la frate-său şi mai bea câte un păhărel cu ţuică

atunci când, spunea ea, o durea stomacul sau se simţea depri-mată. Ceea ce, desigur, fratele său nu ştia, pentru că era „un mare duşman al alcoolului“.

Înainte să plece la spital, unchiul Akif a vrut ca totul să

fie gata din timp. S-a dus la băcănie, iar cumpărăturile din acea zi nu au avut nici o legătură cu raţia lui lunară obişnuită.

Aceste ultime târguieli îi dădeau siguranţa că după moarte, în ziua parastasului, totul se va desfăşura exact cum merita 160

un om de rangul lui. Pe lângă aceste provizii, unchiul lăsase în scris, special pentru sora sa, nişte instrucţiuni detaliate privind modul de aranjare şi de folosire a alimentelor : „Două

kilograme şi jumătate de cafea vor fi de ajuns pentru ca toţi cei prezenţi să poată bea după pofta inimii timp de două zile.

Vor fi în jur de două sute cincizeci. Dacă împarţi două kilograme şi jumătate la două sute cincizeci, fie că faci cafeaua tare sau slabă, în mare o să ajungă la toată lumea. Un kil de zahăr e cam mult, dar era ridicol să cumpăr mai puţin.

Oricum, mai avem două kile în cămară. Un kilogram de curmale, smochine uscate şi două kilograme de rahat lokum. Cele dintâi vor fi pentru copii, iar rahatul, normal, pentru adulţi, să meargă la cafea“.

În partea de jos a bufetului aflat în sufragerie, unchiul Akif aşezase siropurile concentrate pentru sucuri. Pentru ca lucrurile să fie temeinic rânduite, pusese separat limonada de sucul de vişine, iar pe foaia de hârtie notase, cu scrisul lui caligrafic, aceste informaţii suplimentare : „Nu trebuie exagerat cu extrasul de lămâie. Deşi e plăcut la gust, nu e de origine naturală. Nu trebuie pus mai mult de o jumătate de lingură la doi decilitri de apă. Siropul de vişine e cam gros şi trebuie bine diluat. Nu din motive de economie, ci pentru că nu e bun când e prea dulce. Se ştie că diabetul este un fenomen frecvent printre cei din generaţia mea şi cum, în acele clipe de doliu prilejuite de moartea mea, se vor strânge, în mod logic, mai mulţi oameni de vârsta mea, trebuie luat foarte în serios ceea ce am pomenit mai sus...“

Traducere de Daniel Nicolescu

161

Nu există film fără întuneric În anul o mie nouă sute optzeci şi cinci, filmul Tata în călătorie de afaceri a luat premiul cel mare la Festivalul de la Cannes. Era prima dată când un film iugoslav câştiga un Palme d’Or. M-am întors la Sarajevo cu trei zile înainte de încheierea festivalului şi Mirza Pašić, directorul Forumului de Film din Sarajevo, a fost cel care a primit trofeul în locul meu. Fotografia lui cu Palme d’Or-ul şi braţele ridicate a făcut înconjurul lumii. A primit recompensa din mâinile lui Stewart Granger şi a spus simplu :

— Mulţumesc mult.

Când am fost întrebat, la Sarajevo, de ce nu am primit eu însumi trofeul la Cannes, nu am găsit nimic mai bun de spus decât că trebuia să pun parchet în apartamentul prietenului meu Mladen Materić.

Victoria mea la Festivalul de la Veneţia nu a fost suficientă pentru ca autorităţile locale să binevoiască să-mi acorde un apartament de stat. Maja, Stribor şi cu mine împărţeam apartamentul părinţilor Majei. Două elemente au avut de jucat un rol în acest paradox potrivit căruia, în ciuda premiului meu, nu mi-am putut folosi dreptul la o locuinţă : nu fusesem înscris niciodată în Partidul Comunist, iar Murat nu era chiar răsfăţatul cercurilor politice din Sarajevo. Cum altfel s-ar putea explica faptul că fericitul deţinător al Leului de Aur de la Veneţia cont inua să fie chiriaş în casa lui ? Greu de explicat, când este ştiut că Leul de la Veneţia şi triumful echipei de baschet Bosna reprezentau singurele victorii datorită

cărora Sarajevo figura pe scena europeană. Asta îmi aducea aminte de tata şi de umorul său când, întins pe canapea, se apăra în faţa mamei, care îl întreba de ce un secretar de 162

ministru trăia într-un apartament de o cameră şi jumătate.

Dreptul la o locuinţă exista, desigur, numai că trebuia folosit !

Dar problemele mele nu se limitau doar la spaţiul de locuit şi la absenţa unor avantaje pe care ar fi fost normal să mi le aducă gloria cinematografică.

După Veneţia, următorul meu proiect, Tata în călătorie de afaceri, s-a trezit brusc împotmolit în mocirla politică.

Scenariul, care fusese scris în şapte zile, între beţiile lui Sidran, dar şi într-un mare elan de inspiraţie după succesul lui Dolly Bell, a devenit ţinta preferată a moştenitorilor lui Tito. Sidran, Stribor şi cu mine eram instalaţi ca într-o redută

la hotelul Imperial din Dubrovnik, având în cap o singură

idee : să terminăm cât mai repede scenariul despre acea perioadă critică a anului 1948. Era tot povestea familiei Zolj, dar privită invers, în scurgerea şi rădăcinile acelei epoci. Despre cum tatăl, Maho Zolj, victimă a unei intrigi amoroase, fusese anihilat politic şi cum destinul acestui deţinut politic marcase evoluţia fiului său Malik.

Nu obţinusem un apartament şi nu profitasem de privi-legii de pe urma recentei mele glorii veneţiene, dar speram cel puţin să beneficiez de unele facilităţi în realizarea noului film. În scurt timp aveam să-mi dau seama că nici vorbă de aşa ceva. Nu luasem în calcul faptul că soldăţeii lui Tito continuau să se afle la putere şi că se străduiau ca nimic să

nu se schimbe, ca totul să rămână ca şi cum Tito n-ar fi murit : mai ales să nu abordeze nici cel mai mărunt subiect cathartic, şi în mod special durerosul an 1948. Filmul meu făcea referire la o pagină din istoria noastră care nu era deloc populară în rândul lor. Iar asta cu atât mai puţin cu cât îşi construiseră gloria politică pe mitul separării lui Tito de ruşi.

Pe de o parte, filmul evoca, într-un stil poetic şi privite cu ochii unui băieţandru, schimbări istorice cruciale, dar depăna şi povestea unei victime, prizonier nevinovat în lagărul de pe Goli otok. Pe vremea aceea, nu eram conştient de compe-tenţa mea în a aborda tema deţinuţilor de pe Goli otok. Cu toate astea, văzusem mulţi prieteni ai tatălui meu, beţi şi nenorociţi, trecând prin apartamentul nostru din Gorica şi prin cel din strada Kata Govorušić nr. 9A. Jucaseră cu toţii 163