— Vino-ncoa, şi ia loc. Ce prăjituri pofteşti ? Am fost împreună cu taică-tău la Urgenţe, la terapie intensivă. Am făcut amândoi infarct. Ce om plăcut ! S-a lăsat de băut ?
— Da. Doar câte-un păhărel din când în când, i-am răspuns.
— Nu-i bine ! N-are voie nici un strop ! Uită-te la mine, fac cele mai bune prăjituri din Sarajevo şi n-am voie să m-ating de ele. Viaţa-i searbădă fără „choux à la crème“ şi „boema“, dar merită trăită oricum. Mai bine viu decât pe lumea cealaltă, nu-i aşa ? Dă-i lui taică-tău un sfat din partea mea : la vârsta noastră, oamenii trebuie să aibă grijă de sănătatea lor.M-a încărcat cu atâtea prăjituri, încât a trebuit să las o parte acasă, iar restul să-l iau cu mine la Praga.
— Nikola ţi-a transmis toate cele bune, i-am spus tatei, înainte de plecare.
— Care Nikola ? Cofetarul ?
— Da, el.
— Ce mai face Nikola ? Se mai îndoapă cu prăjituri ?
I-am răspuns că îi era interzis, din pricina infarctului.
— Zău, dacă nu e atent şi continuă să bage în el atâta zahăr, care produce cel mai mult colesterol, n-o s-o ducă mult.
Dacă-l mai vezi, spune-i din partea mea că, la vârsta noastră, oamenii trebuie să aibă grijă de sănătatea lor.
Mirosul prăjiturilor lui Nikola m-a urmărit până la Praga.
La Sarajevo nu făcusem ce trebuia să fac. De-acum încolo, era limpede că aveam să mă gândesc la Maja, şi nu doar duminica.
Atunci când am ajuns la cămin, pe geamul de la recepţie era lipit un aviz care anunţa o nouă proiecţie a filmului Amarcord la prânz. Presentimentul dinaintea plecării se adeve-rise. Weekendul meu la Sarajevo fusese un eşec, nici măcar nu izbutisem să verific dacă şuţul Kera mă dusese de nas, dar duminica nu era irosită : urma să văd Amarcord. Obosit 128
după drum, am dat pe gât câteva cafele şi m-am repezit spre club. O mulţime de oameni se îndrepta agale spre fotoliile confortabile – momentul mi se părea solemn. De parcă urma să se producă ceva colosal, deosebit de intens. N-am simţit niciodată un asemenea trac înaintea unei proiecţii. Când s-a dat la o parte cortina din faţa ecranului, muzica lui Nino Rota a spart imediat gheaţa dintre film şi public. Vedeam cum zboară pufii de plop prin faţa clădirilor, pentru că în mica localitate italiană de pe malul mării sosise primăvara. „Ce expoziţie încântătoare !“, mi-am zis. „Fulgii primăvăratici zbură-tăcesc pe deasupra caselor din Rimini şi astfel regizorul ne face cunoştinţă cu oraşul.“ Planurile se succed, legate de pufi.
Un cerşetor ştirb ţopăie ca să-i prindă. Bodogăneşte ceva în italiană. Eu nu aud decât „La primavera“. Şi... adorm. Sunt trezit de nişte ropote de aplauze. Pe ecran se scurge genericul final. Ascult muzica şi, zăpăcit, privesc în jur. Devenind brusc conştient de situaţie, îl întreb pe unul dintre colegii mei, cu un sentiment de vinovăţie :
— Superb filmul, nu-i aşa ?
— Fantastic ! Cum poţi, bătrâne, să adormi pe un Fellini ?
— Sunt groaznic de obosit. Nu pricep ce-i cu mine ! Ce gafă uriaşă !
— Gafă e puţin spus ! mi-a trântit-o un tânăr polonez de viitor.
Am ieşit în stradă, furişându-mă ruşinat. Cum de-am putut să adorm chiar la începutul unui film atât de important ?
Toată săptămâna am fost chinuit de un profund sentiment de vinovăţie. La cursul de istorie a arhitecturii m-am căit, la cursul de estetică m-am căit, la cursurile de literatură m-am căit de asemenea, iar cursurile despre Noul Testament nu m-au ajutat nici ele prea mult. Cu toate acestea, apreciam în mod deosebit interpretările misterelor şi parabolelor. Cum am putut fi atât de tâmpit ? Am ratat prilejul de a vedea o capodoperă. În momentul în care gustul îmi era în formare şi când era indispensabil să mă hrănesc cu opere valoroase.
Cel mai ciudat mi se părea că atitudinea colegilor mei mă
lăsa rece. Privirile lor dispreţuitoare vorbeau de la sine : „Nu-i de mirare, e un necioplit din Balcani, adoarme la un film de 129
Fellini“. Inexplicabil, simţeam că, deşi fusesem răpus de somn, se petrecuse ceva straniu. În timp ce dormeam, o parte din film se răsfrânsese în mine. Ca atunci când mixezi două cadre într-unul singur. Nu îndrăzneam să spun nimănui asta. Nu voiam să fiu luat peste picior, pentru că semăna cu povestea aia când ţi se bagă Război şi pace de Tolstoi sub pernă, ca să-ţi intre în cap fără să iroseşti atâta amar de timp cu lectura cărţii.
Într-o pauză, care a frizat coşmarul, dintre două cursuri de istoria arhitecturii, am auzit o veste întremătoare : copia după Amarcord avea să mai zăbovească la Praga încă o săptămână, sau chiar mai mult, datorită interesului pe care i-l arătau profesioniştii din cinematografia cehă. M-am simţit uşurat şi vinovăţia mi s-a evaporat. Din păcate, a trebuit să
fac faţă unei noi încurcături sentimentale. Unei noi dileme.
Dacă hoţul de Kera şi Amela spuneau adevărul, trebuia cu orice preţ să mă duc s-o văd pe Maja în weekendul următor.
Dacă mă iubea, ar fi fost păcat să nu mă vadă. Auzisem că
e plecată la munte, la Jahorina, şi că o grămadă de tipi roiau în jurul ei. Trebuia să afle că nu ţin la ea. Fiul Bebei Selimović, cea mai celebră interpretă de muzică populară de la noi, îi trăgea clopotele. Las’ că vezi tu pe dracu’, gagiule !
M-am hotărât deci să sar peste proiecţia de vineri. Nu era un capăt de ţară, pentru că mai fusese prevăzută una pentru lunea următoare !
Vineri, la orele 14.00 fix, mă aflam în trenul de Sarajevo.
Sărisem într-un vagon de dormit bulgăresc, ferm hotărât să
plătesc o cuşetă până la Belgrad, cu banii proveniţi din vânzarea pe sub mână a discurilor cu Weather Report cumpărate la Berlin. Chiar dacă, la început, aceşti bani erau destinaţi finanţării şi turnării filmului meu de examen, Guernica, n-am regretat o clipă. Trebuia să ajung odihnit la Sarajevo. Şi voiam să fac acelaşi lucru la întoarcere. Ca să
fiu mai precis, voiam să fac tot posibilul să ajung proaspăt şi binedispus la următoarea proiecţie a filmului lui Federico Fellini, Amarcord.
130
Întins în cuşeta strâmtă unde se încăierau mirosul de ulei de motor şi cel de parfum ieftin, reciteam cursurile de regie ale profesorului Otakar Vávra. Am adormit în zăngănitul monoton al roţilor de tren. După câteva ceasuri, m-a trezit o frână bruscă. Trenul se oprise în plin câmp. M-am ridicat, cu inima gata să-mi spargă pieptul. Poate că visez, mi-am zis, simţind o mâncărime pe coapsă. Însă din acel moment şi până la Sarajevo, n-am încetat să mă scarpin. Simţeam mâncărimi pe tot corpul. Mi-era cu neputinţă să închid un ochi. Tot timpul mă duceam la toaletă ca să mă stropesc cu apă şi să încerc să mă calmez la gândul banilor aruncaţi pe fereastră. După toate aparenţele, luasem râie. Cu nervii la pământ, i-am mărturisit totul unui bulgar mustăcios :
— Bă, mustaţă ! Între noi fie vorba, trenul tău e plin de râie, mă mănâncă peste tot !
— Fratele meu, ţin să-ţi atrag atenţia că igiena în trenul ăsta e perfectă, mie-n sută !
Şi a răspândit în aer un jet de spray, al cărui miros l-a subliniat neplăcut pe cel de ulei şi de parfum ieftin.
— Cine ştie cu ce paraşută ţi-oi fi tras-o ! Şi te-ai căptuşit c-un sculament ! Ha-ha-ha !
