Njego îşi câştiga traiul ca electrician pe pacheboturile transatlantice, iar victoria lui Dolly Bell l-a surprins în mijlocul Oceanului Indian. Prindea Radio Roma pe tranzistor, pentru că-i plăcea să asculte canzone italieneşti. Deodată, la ştiri, a 1. Anton Makarenko (1888-1939) – pedagog şi scriitor sovietic, creator al unei şcoli de reeducare pentru tinerii delincvenţi.

153

auzit numele şi prenumele meu, în mai multe rânduri. Recepţia radio era însă instabilă, iar semnalul se pierdea. A scuturat tranzistorul în toate părţile, l-a-ntors în sus şi-n jos, căutând o poziţie potrivită. Nu înţelegea de ce-mi rosteau ăia numele.

„Tâmpitul dracului, o fi spart vreo bancă !“ şi-a zis el. „Sau, ferească Sfântul, o fi omorât pe cineva ! ?“

De-abia când a ajuns în port şi a citit ziarele s-a liniştit : a aflat că vechiul lui prieten primise un mare premiu la Veneţia.

Filmările la Ce mai ştii de Dolly Bell ? au putut avea loc pentru că, pe de-o parte, văzusem Amarcord şi-l întâlnisem pe Abdulah Sidran, dar şi pentru că epoca îngăduia aşa ceva.

Tito se îmbolnăvise – şi era mai prezent ca niciodată pe micile ecrane. Hamza Bakšić, directorul Televiziunii din Sarajevo, dormea la birou, pe un pat pliant, ca să arate cât era de afectat de boala mareşalului. Fiind un membru credincios al partidului lui Tito, Bakšić nu era de acord cu proiectul pentru Dolly Bell. Cu toate astea, pentru că Televiziunea din Sarajevo era coproducător al filmului, nu-i putea împiedica turnarea. Când am terminat filmul, a încercat să-i blocheze ieşirea pe piaţă. A trimis o telegramă către Vesna Dugonjić, redactor-şef la Televiziunea din Sarajevo, în care, ca un bun discipol al lui Tito, nu interzicea formal proiecţia din sala cinematografului Tesla, dar sublinia faptul că aceasta nu era recomandabilă. Filmul a fost salvat de poezia lui intrinsecă, dar şi graţie autorităţii lui Rato Dugonjić, o eminenţă cenuşie comunistă în Bosnia, tatăl jurnalistei Vesna Dugonjić. Datorită

filmului Ce mai ştii de Dolly Bell ? , aceasta din urmă a cunoscut o adevărată izbândă personală, iar autoritatea tatălui ei a constituit o pavăză împotriva anatemei.

Era deja prea târziu pentru Bakšić, ca şi pentru toţi aceia care încercau să-l ferească pe Tito de zorii timpurilor noi.

Tonul poznaş din Dolly Bell i-a dezarmat pe cei mai înfocaţi militanţi ai partidului şi pe cei care ocupau funcţii superioare celei a lui Bakšić. Până şi Muhamed Kreso, mâna dreaptă a lui Hasan Grapčanović, secretarul general al Comitetului Central din Bosnia-Herţegovina – sau „Goebbels-ul bosniac“, 154

cum îi zicea tata acestui cenzor al tuturor activităţilor artistice din Bosnia – a sfârşit prin a accepta filmul.

Ce mai ştii de Dolly Bell ? transforma strada în adevărata scenă a oraşului Sarajevo. Filmul scotea la iveală, întinsă

parcă în căuşul palmei, drama ignorată, niciodată evocată

până atunci, a mahalalelor oraşului. Mai mult, populaţia din Sarajevo se putea pentru prima oară recunoaşte în ceea ce vedea pe ecran şi se putea bucura privind imaginea mărită a vieţii sale cotidiene. Locuitorii din Sarajevo au fost însă încântaţi mai ales de faptul că drama lor, portretele taţilor, mame-lor şi surorilor lor, condiţiile lor de viaţă aveau să fie de-acum încolo cunoscute lumii întregi. Prin acest film, timpul – asemenea mării care aruncă pe ţărm diverse obiecte după furtună – le aducea în atenţie, ca prin miracol, toate evenimentele propriei lor existenţe, sub o lumină crudă şi complet nouă.

Abdulah Sidran a pătruns în viaţa mea sub chipul unui martir. În nuvela sa Tata este o casă dărâmată, descrisese o tragedie familială al cărei personaj principal era chiar tatăl său, un martir de la Goli otok. Din cauza părintelui său, cercurile politice din Sarajevo nu-l aveau pe Sidran la inimă.

Ne-am cunoscut la cantina Radioteleviziunii din Sarajevo, unde lucram pe vremea aceea. Aşa cum făcea adeseori, Sidran o ţinea lanţ cu băutura şi petrecerile nocturne. Talentul îl scotea în evidenţă în peisajul cantinei, care duhnea a friptură

şi era populată de angajaţi ai televiziunii plini de ei. Harul lui poetic, dublat de arta retoricii, îi dădea un aer de mic aristocrat literar. Vorbea de parcă i-ar fi dictat unei dactilografe dialogurile, în formă definitivă, ale următorului său roman.

Nici un cuvânt în plus, nici o virgulă de prisos. Mai târziu, am înţeles că, în timp ce noi credeam că vorbeşte, el de fapt scria.

Odată, în stilul lui atât de personal, mi-a zis :

— Când e vorba de scris, îi bat pe toţi, chiar şi pe Gordan Mihić1. Poţi să fii sigur ! Am un scenariu pentru tine !

Peste doar o lună, scrisese o scurtă versiune a unui scenariu care surprindea, cu acurateţe, felul cum un adolescent 1. Scriitor şi ziarist sârb din Bosnia, născut în 1938, scenarist al filmelor Vremea ţiganilor şi Pisica albă, pisica neagră.

155

din Sarajevo, Dino, trăia momentul primelor sale conflicte de conştiinţă. Sidran întreţesuse cu dibăcie o dramă familială, care culmina cu moartea tatălui, şi drama intimă a lui Dino, care se îndrăgostise de o ţărăncuţă adusă din satul ei ca să

fie „şcolită“ pentru prostituţie, la Milano. Scena în care tatăl lui Dino, Maho, comunist şi visător, moare şi se duce pe lumea cealaltă, în timp ce fiul său descoperă în revista Politikin Zabavnik un articol despre ipotezele ştiinţifice privind viaţa veşnică, este grandioasă. Întreaga forţă a acestei scene este dată de puternica influenţă autobiografică şi de accentul melo-dic al dialogurilor lui Sidran. Pentru rolul tatălui, am rezolvat problema cu uşurinţă : mi-am amintit de Slobodan Aligrudić, un muntenegrean uluitor. N-a fost nevoie să insist prea mult pentru ca Slobodan să accepte să joace în primul meu film.

S-a certat adesea cu cei de la producţie şi cu Olja Varagić, la început pe tema onorariilor şi apoi pentru tot soiul de fleacuri.

A refuzat, până în ultima clipă, să semneze vreun contract.

Îi plăcea să-i ia peste picior pe oamenii nesuferiţi şi, cu precădere, pe tartorii din lumea cinematografului. N-am mai întâlnit vreodată, nici înainte, nici după el, un om atât de cald, dar cu porniri atât de puternice spre autodistrugere.

Fuma cinci pachete de Marlboro pe zi, le ciupea de fund pe actriţe în timpul filmărilor şi visa să facă o meserie mai serioasă decât cea de actor, de pildă să cultive pepeni. Când Vilko Filać era aplecat asupra camerei de filmat, îl înţepa cu o seringă, aceeaşi care urma să fie folosită mai târziu în scena morţii sale. Aligrudić avea răspuns la orice, inclusiv la gravele întrebări existenţiale.

Într-o zi, în timp ce aşteptam întoarcerea Majei şi a lui Stribor de la Tripoli, unde se duseseră să-i facă o vizită Lelei, care-şi deschisese acolo un cabinet medical, l-am întrebat :

— Când mă gândesc la ei, mă ia un val de căldură la stomac. Ce să fie ?

— Iubire, idiotule ! mi-a răspuns el, ciocănindu-mi ţeasta cu degetul.

Băutele mele – care nu reprezentau decât nişte ieşiri cu prietenii, nu un obicei sau un mod de a-mi ascunde slăbiciu-nile – erau destul de rare. Totuşi, odată cu terminarea filmărilor, serile mele cu Slobodan Aligrudić s-au transformat în adevărate beţii. Atunci s-a deşteptat în mine tot ceea ce crezusem 156

că am lăsat în urmă, în tinereţea mea şi în perioada studiilor.

Excentricitatea, sensibilitatea poetică, agresivitatea intelectuală ieşeau iar la suprafaţă. Totul ţâşnea din nou din valiza în care închisesem păcatele tinereţilor, în anii mei de maturitate pragheză. Când ne lua valul, după paranghelii, eu şi Aligrudić ne întreceam care dă mai tare cu capul în burlanele bătrânelor clădiri din Baščaršija, ca să le dărâmăm. Avea căpăţâna tare, ceea ce n-ai fi putut bănui la prima vedere.

Tatăl lui Sidran a fost, pentru amândoi, sursa de inspiraţie literară. Tatăl meu, în schimb, a injectat în Dolly Bell tot ceea ce ţinea direct de viaţă şi literatura nu ne putea oferi.

Murat, ca un model viu, a îmbogăţit cu felurite detalii per-sonajului tatălui, care uită de acoperişul spart şi nu mişcă

un deget ca să-l repare, dar discută, în schimb, despre nedrep-tatea din lume şi despre faptul că, fără nici cea mai mică

îndoială, comunismul o să domnească peste întreaga planetă

începând cu anul 2000. Confluenţa destinelor scenaristului şi regizorului avea să contribuie hotărâtor la popularitatea acestui film. La sfârşit, tatăl este cel care devine personajul principal, şi nu Dino – chiar dacă Slvako Štimac a interpretat rolul adolescentului din Sarajevo cu o precizie milimetrică.

Aidoma tuturor provincialilor care se culcă pe-o ureche după un mare succes, m-am pus pe băut. Îmi plăcea din ce în ce mai mult, iar jocul a devenit curând periculos. Mai puţin din cauza băutelor în sine, cât din pricina nevoii mele de a stârni scandaluri în locuri publice. Îmi plăcea peste măsură

să înjur statul şi pe Tito prin cafenele. Pe cel de-al doilea îl înjuram cu voce scăzută, dar sudalmele împotriva statului puteau fi auzite de oricine se afla prin preajmă.

Într-o zi, după o lungă insomnie, Maja i-a telefonat tatei şi l-a anunţat cu o voce neliniştită că nu mai dădusem pe-acasă

de-o zi şi-o noapte. L-a rugat să-mi ia cheile de la maşină

invocând orice pretext – de pildă că trebuie s-o ducă pe Senka la Vrelo Bosne1. Tata a făcut exact ce i-a sugerat, dar a împins sacrificiul şi mai departe. S-a hotărât să bea în locul meu.

1. Parc natural ce oferă unul dintre cele mai frumoase peisaje din întreaga regiune Sarajevo.

157

A dat de mine în cafeneaua Šetalište, în timp ce mă „dre-geam“ cu bere, după o noapte de beţie. Când mi-am domolit setea, am trecut pe rom şi, în loc de toast, m-am ridicat, am întins paharul şi am înjurat statul. După care am dat paharul peste cap. Cu o privire mustrătoare, chelneriţa Borka mi-a dat de înţeles că „n-ar trebui să vorbesc aşa“. Apoi, tot din priviri, mi-a sugerat să fiu atent la clienţii care-mi ascultau obscenităţile. Când am înjurat din nou statul, şi-a astupat urechile cu mâinile că să nu mă mai audă şi să nu fie nevoită să transmită unde trebuie tot ce ascultase. Fiecare nou pahar de rom era însoţit de o nouă înjurătură :

— Îmi bag picioarele în el de stat ! strigam eu, iar tata se ridica şi continua :

— Statul Liechtenstein !

După care golea paharul dintr-o sorbitură.