te porţi ! Ia zi, la Praga te-aşezi pe sobe ? Dă-te jos, că-mi dărâmi teracota !
— La Praga nu mai există de mult sobe din astea preis-torice, bă, înapoiato ! Toată lumea are încălzire centrală cu gaze venite din Siberia.
125
— Hai, jos ! Şi-aşa e dărăpănată !
În vechea Iugoslavie, chelnerii şi chelneriţele, ca şi poliţiştii, reprezentau o clasă privilegiată. Programul lor de lucru era mai scurt şi aproape toţi erau informatori. Ospătăriţele şi barmaniţele, turnătoare prin natură, se căsătoreau în general cu poliţişti şi, chiar dacă nu figurau pe lista salariaţilor UDBA1, ofereau informaţii ca simple amatoare.
— Trebuie să-ţi spun ceva, a continuat ea. E bine să ştii că Maja se vede cu fiul chirurgului Vasiljević. Nu e mare lucru de capul lui. În schimb tu, tu eşti un leu-paraleu !
— Vasiljević ăsta e-un tip de treabă. Îmi amintesc că el mi-a pus mâna-n ghips, după ce mi-am rupt-o cărând Titanicul, în 1961, am spus eu prefăcându-mă că nu-mi păsa de ce auzisem.
— Nu contează, n-ai de ce să-ţi faci griji, nu-i nimic serios între ei, s-a băgat în vorbă Amela Aganović, care era pe-atunci cea mai bună prietenă a Majei şi care trecea din când în când pe la Šetalište. Îl mai trimite din când în când pe micuţul Vasiljević după prăjituri în cartierul Grbavica. Maja adoră
„boema“ şi „choux à la crème“, aşa cum le fac ăia de la cofetăria Jadranka. N-ai de ce să te temi, tipul nu-i de nasul ei.
— Amela, scuteşte-mă, fata asta nu mă mai interesează.
— Bine, am înţeles. Îţi spuneam doar aşa... În cazul în care...
Zlatan Mulabdić, un soi de Bud Spencer al cafenelei Šetalište, era clientul cel mai matinal. Sărea rareori la bătaie. Era un bărbat cu suflet blajin, de fetiţă, dar putea deveni periculos când se înfuria. Într-o zi, după ce i-a snopit pe doi tipi, a aşteptat să vină salvarea şi i-a ajutat pe infirmieri să-i instaleze înăuntru pe scandalagiii făcuţi K.O. Martorii afirmă că
a lăcrimat atunci când maşina a pornit spre spital, în urletul sirenei. Zlatan s-a aşezat la masa noastră, m-a îmbrăţişat şi m-a pupat.
— Am văzut-o ieri pe Maja a ta.
Am ridicat din umeri a nepăsare.
1. Uprava državne bezbednosti – Administraţia Securităţii de Stat.
126
— Ce-o tot ţineţi cu Maja ? Nu puteţi depăşi subiectul ? Eu am venit să vă văd şi, când colo, voi o ţineţi una şi bună : Maja-n sus, Maja-n jos !
Zlatan a arătat spre trotuarul de vizavi, din faţa magazinului Novi Dom.
— Ieri a trecut pe-acolo, bătrâne, până şi scaunele se-ntorc după ea. Se uită până şi femeile. E bună de tot !
— Şi ce legătură are asta cu mine ? Fuse şi se duse !
Am luat numărul de telefon al Amelei şi m-am dus să mă
culc, ca să recuperez noaptea nedormită.
Pe seară, am plecat să mă plimb pe strada Tito. M-am fâţâit un pic pe străzile din centru, apoi am luat un autobuz până la cofetăria Jadranka, din cartierul Grbavica. M-am aşezat într-un colţ şi am comandat o limonadă, sperând că
Maja îl va trimite pe acel Vasiljević să-i cumpere prăjituri.
Aveam deplină încredere în gusturile Majei, aşa că m-am năpustit pe nişte „choux à la crème“. Am hăpăit vreo şapte, plus o „boema“. Aproape că-mi venea să vărs. Ceea ce am şi făcut până la urmă. Am ieşit şi am scos totul din mine. Afară
era frig. Ca să nu mă căptuşesc cu vreo răceală tot aştep-tându-l pe Vasiljević, am intrat din nou în cofetărie. Am comandat iar o limonadă şi nişte prăjituri, de data asta pentru acasă. Nici urmă de Vasiljević ! Norocul lui, dar şi al meu, pentru că nervii mi-o luaseră razna. În mine se dădea o luptă
între fiinţa umană şi herţegovinean. „Băiatul n-are nici o vină“, spunea fiinţa umană. Herţegovineanul, însă, scutura din cap : „Nici vorbă, merită s-o ia pe coajă !“. Până la urmă, nu sunt sigur că aş fi reuşit să fiu prea blând cu el. Cred că
i-aş fi spus : „Cine-mi caută harţă, trebuie să-şi numere zilele !“.
Ceea ce nu era tocmai în regulă. Era musai ca răspunsul lui să conţină faimosul „Ce ?“, urmat de faimosul refren „Ce ?
Ce ?“. Trebuia deci să găsesc o cale ca să-l fac să pice în cursă.
Păi, mi-am spus, atunci o să-l întreb : „Ce ţi-a venit, mă ?“.
El, sunt sigur, mi-ar fi răspuns : „Ce ? Ce să-mi vină ?“. Odată
rostit „ce“-ul fatal, nu mă voi putea abţine şi-l voi avertiza :
„Ai grijă, zgâmboi, că te fac arşice !“. Nici n-o să mai aibă
răgaz să mă-ntrebe ce arşice, că l-am şi buşit.
127
Între timp, sosise proprietarul cofetăriei şi mă privea cu o curiozitate stăruitoare.
— Cum te cheamă, tinere ?
— Kusturica.
