— Când ai blenoragie, nu te mănâncă din cap până-n picioare !
Am ajuns acasă plin de bube.
— Ai luat râie, Emir dragă, mi-a explicat Senka. O râie banală. Nu poate fi altceva.
A făcut rost imediat de-o alifie gălbuie pe care mi-am întins-o generos pe tot corpul.
— O să-ţi treacă, atât doar că trebuie să te ungi regulat.
Nu-i mare lucru, e doar sâcâitor.
Badijonat cu alifie galbenă, am plecat spre muntele Jahorina.
Tata ne împrumutase Volkswagenul lui. Conducea Zoran Bilan şi mai erau cu noi Haris, Paša şi Zlatan Mulabdić.
Nici urmă de Maja la hotelul din Jahorina ! Uşor piliţi, am plecat spre barul Mladost, unde, se pare, Maja şi micuţul Selimović se aflau la un pahar. Nici acolo nu era nimeni. Aşa că ne-am pus pe băut. Bărbăteşte ! Dintr-odată, m-am simţit 131
bucuros că nu-i găsisem. Ar fi trebuit să purtăm nişte discuţii foarte etilice. La vremea aceea stăpâneam deja tehnica autocriticii. Cum nu eram beat turtă, îmi mai dădeam seama cât pot fi de plicticos în starea aia, tot repetând acelaşi lucru de treizeci şi şase de ori. Totuşi înţelepciunea asta nu se potrivea cu dorinţele mele. Aşa că aburii beţiei s-au dovedit mai puternici, iar cumpătarea a pierdut lupta : nu exista nici o şansă ca seara să se termine altfel decât înecată în alcool.
Ce n-a reuşit să facă sobrietatea, a izbutit însă spaima.
Când am alunecat şi am luat-o la vale pe panta îngheţată
din faţa barului, m-am agăţat în cădere de cravata ospăta-rului care ne servise şi care ieşise să ne însoţească şi să ne ureze drum bun. Omul a întins mâna să mă salveze, iar eu l-am înşfăcat de cravată ! Ce-o fi crezut ? Patinam cu mocasi-nii pe pământul îngheţat. Devenisem subit o roată de maşină
care-şi sporea zadarnic rotaţiile, încercând să iasă la liman.
Ospătarul a dat dovadă de o remarcabilă stăpânire de sine.
A reuşit să-şi dezlege cravata. Iar eu m-am trezit căzând pe spate şi alunecând de-a lungul pantei, până m-am oprit în zăpadă. Când m-am ridicat, nu mai era nimeni prin preajmă
şi hotelul dispăruse. Am făcut un pas şi am căzut imediat.
Am derapat din nou pe panta abruptă, iar când am reuşit să
mă redresez, am văzut că zăpada îmi ajungea până la burtă.
Trupul îmi era învăluit într-un nor de aburi, provocaţi de diferenţa prea mare de temperatură. Nu vedeam nimic, nu auzeam nimic. Câtă vreme însă zăpada îmi răcea ţeasta în flăcări şi sângele înfierbântat de alcool, îmi era bine. Ba chiar am pufnit într-un hohot de râs nebun, provocat de senzaţia plăcută de răcoare. Foarte curând însă, am simţit nevoia să
mă încălzesc. Această senzaţie, însoţită de o uşoară teamă, m-a făcut să revin la hotelul Jahorina.
— Zlatan Mulabdić nu e de găsit, m-a înştiinţat Njego când m-am întors.
— Cum adică nu-i de găsit ?
— Uite-aşa, bătrâne, eu eram chitit doar să-mi salvez curul de frigul ăsta. Fir-ar să fie ! Cum naiba trăiesc oamenii ăia în Siberia ?
Oare aşa avea să se termine weekendul ? Cu un prieten rătăcit, după o tentativă zadarnică de a o regăsi pe femeia 132
la care ţineam ? Culmea e că acest final s-ar potrivi de minune într-un scenariu contemporan. Un deznodământ paradoxal tipic, din care s-ar putea extrage toate ingredientele pentru construirea unei drame moderne. Un material excelent pentru elaborarea unui întreg şir de situaţii neaşteptate. O superbă
ocazie de a înfăţişa diferite mistere şi destine umane.
Zărindu-l pe Zoran Bilan adormit, i-am sfătuit pe ceilalţi, fără să ştiu prea bine de ce :
— Nu-i spuneţi nimic lui Zoran, sunt cei mai buni prieteni din lume, o să vrea să se ducă să-l caute, se va rătăci şi el şi-atunci ghinionul ar fi total !
Cu cât se apropiau zorii, cu atât simţeam că mă apropii de tragicul sfârşit anunţat. Pe măsură ce alcoolul mi se evapora din sânge, o uşoară stare depresivă mă convingea că deznodământul va fi fatal. Şi, deodată, o nouă situaţie neaşteptată : la recepţie a apărut Zlatan Mulabdić. Venise însoţit de doi muncitori de la sistemul de întreţinere a reţelei electrice.
— Hei, prieteni, nu-i nimic grav, important e să ne păstrăm sângele-rece ! ne-a anunţat el, clănţănind din dinţi.
Voia cu siguranţă să spună că era important să ne păstrăm sângele cald, dar probabil că avea creierul amorţit de frig.
Fericit să-l văd pe Zlatan în viaţă, l-am trezit pe Zoran.
— S-a întors Zlatan ! i-am spus.
— Cine s-a întors ? Unde-a fost ?
— Culcă-te la loc, totul e în ordine ! am spus eu, încântat de acest deznodământ.
Weekendul nu se terminase în mod tragic, însă am fost la un pas să cunoaştem un sfârşit paradoxal tipic pentru dramele moderne, unde oamenii duc o viaţă obişnuită, în care irup la un moment dat situaţii neobişnuite, cel mai adesea în timpul weekendului. Pe drumul de întoarcere spre Sarajevo, am început să mă gândesc din nou la Maja. Regretam că nu avusesem prilejul să-l previn pe fiul Bebei Selimović : „Hei, umflatule, încearcă să nu te prosteşti cu Maja, că te fac chiftele !“.
Râios în continuare, dar pe deasupra şi mahmur, am luat a doua zi dimineaţă avionul spre Belgrad. De-acolo, la orele 133
15.00, aveam tren spre Praga, via Zagreb şi Budapesta. De-abia urcasem în tren, că a şi apărut bulgăroiul mustăcios, care m-a recunoscut :
— Hei, frăţie, îţi dau o cuşetă pentru doar treişpe mărci germane !
