— Ce puneţi la cale acolo ? Aveţi autorizaţie să deranjaţi curtea ?

— Îi instalăm telefon lui Palme d’Or, i-a răspuns unul dintre ei.

176

Cel care se opunea până atunci acestei operaţii înţelesese în sfârşit că ar fi un excelent mijloc de a mi se asculta con-vorbirile. Împlinea astfel visul tipului bondoc şi scund de la ghişeu care, în momentul când îmi înmânase primul meu paşaport, îmi propusese fără succes să devin informator al UDBA.

Când am ajuns la poştă ca să semnez contractul pentru telefon, un muntenegrean care-mi aprecia francheţea a deschis un ditamai catastiful, mai mare decât un registru şcolar, şi mi-a spus :

— Jos pălăria pentru interviul din Nin, ce chelfăneală

le-ai tras lui Mikulić şi fiică-sii ! Bravo ! Fata mea, care stu-diază limbile orientale mi-a zis : „În arabă, Kusturica înseamnă

un tăiş mic şi foarte ascuţit care se pune în rindea pentru şlefuirea trunchiurilor de copaci“. Iar eu i-am răspuns : „Fata mea, nu este un mic Kusturica, ci un mare Kusturica !“. Uite, frate, alege ce număr îţi place !

Am fost luat cam pe nepregătite şi chiar surprins, dar neaşteptata situaţie mi-a plăcut. Trebuia să aleg şase cifre pentru numărul meu. Am privit defilându-mi prin faţă mii de combinaţii şi până la urmă am închis ochii.

— 212-262 ! am spus dintr-o suflare.

La care, muntenegreanul a conchis :

— Adjudecat ! De acum, ăsta e numărul tău de telefon, te rog doar să-mi dai un mic autograf pe contract.

De fapt, muntenegreanul răsplătea o declaraţie publică

îndrăzneaţă, care aduna tot ce debitase tatăl meu în stările sale etilice, în nopţile sale albe, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani.

După triumful meu de la Veneţia, Murat nu-l mai căra după

el, în escapadele sale nocturne, pe tânărul de aceeaşi statură

cu mine. Pusese frână băuturii de teama infarctului. Făcea turul cafenelelor din Sarajevo, de preferinţă ziua, citându-şi fiul cu orice ocazie, dar cel mai adesea pe teme politice. Tata îşi întreba cu mândrie interlocutorii :

— Ei, ai văzut în numărul de astăzi din Nin cum i-a încon-deiat fiu-meu pe ăştia ?

177

De fapt, îi împlineam toate visele de libertate. Era nebun de bucurie că nu cruţam pe nimeni. Avea tot mai mult aerul unui om mulţumit, convins că făcuse tot ce era de făcut.

Uneori, când – în cursul unei mese bogate cu carne de miel stropită cu vin alb îndoit cu apă minerală – se pornea o conversaţie gravă despre viitorul nostru şi când discuţia se împotmolea, când nimeni nu mai avea vreo soluţie care să lase să

se întrevadă o viaţă mai bună, tata rostea pe un ton categoric :

— Prieteni, nu aveţi decât să citiţi interviul lui Emir din Nin ! Acolo e spus totul.

Era un mod de a-mi atesta afirmaţiile, dând însă de înţeles că el era cel care vorbea prin ele. Mai mult decât atât : pro-cedând astfel, Murat recunoştea că toate tensiunile noastre între tată şi fiu aparţineau de acum trecutului şi că îşi câştigase dreptul de-a spune deschis tuturor, inclusiv preşedintelui Comitetului Central din Bosnia-Herţegovina, să se ducă-n mă-sa.

Aceasta era dovada că atinsese Olimpul vieţii sale sociale.

Pe vremea aceea, aproape toate responsabilităţile sale de şef de familie trecuseră asupra mea. Se ascundea de prietenii mei când se îmbăta prin oraş şi, dacă în vreo cafenea din Sarajevo dădea nas în nas cu Sidran, se întorcea acasă înainte să se crape de ziuă în tovărăşia scriitorului. Sidran şi părinţii mei locuiau în blocuri învecinate, cu intrări lipite una de alta.

Pe când fiecare se pregătea să intre în casă, tata îi spunea :

— Să nu cazi în ispita diavolului ! Să nu-i spui lui Emir că am băut împreună în seara asta !

Problema majoră a lui Murat era tendinţa lui de a se îngră şa. Ţinea un regim care dădea însă rezultate firave.

Uneori era atent să se reţină de la mâncare, dar când plecam prin lume să prezint Tata în călătorie de afaceri, se relaxa şi punea imediat pe el patru sau cinci kilograme. De îndată

ce îşi aducea aminte că se apropie ziua întoarcerii mele, o suna pe Maja, vinerea, de exemplu :

— Maja, spune-mi când vine călăul ?

— Joia viitoare.

— Vai de mine ! Asta înseamnă că de luni trebuie să-mi încep regimul.

178

N-ar fi renunţat la plăcerile sale de weekend cu nici un preţ. Nici măcar acela de-a fi interogat de călău, în cazul de faţă eu, din cauza câştigului în greutate şi a inimii sale care risca să cedeze fără veste.

— O să mă pun pe regim de luni până joi. Habar n-ai, îi spunea el Majei, ce deliciu e carnea de miel cu vin alb îndoit cu puţină apă minerală turnată direct din sifon.

În lunile toride de vară, tata rămânea la Sarajevo şi se bucura de singurătate, în timp ce Senka se bronza şi se bălă-cea pe litoral la Makarska. După jumătatea lui iulie şi până

la începutul lui august, Sarajevo, complet pustiu, devenea un oraş mai frumos.

Tata îşi luase un nou obicei : după-amiaza venea să-şi facă

siesta la noi. Îi plăceau casele din epoca austro-ungară, pentru că nu aveau nevoie de aer condiţionat. Totuşi, a realizat repede neajunsurile unui astfel de program : dacă dormea ca un înger, se trezea cu o foame de lup.

„Ar trebui să mănânc mai întâi şi să fac nani după aceea“, îşi spunea el, aşezat la masa din biroul său, privind pe fereastră la tramvaiele de producţie cehă care lustruiau şinele din faţa clădirii Consiliului Executiv şi bucurându-se deja de ziua ce urma. S-a hotărât ca a doua zi, după lucru, cu promisiunea unei mese copioase, să se plimbe pe sub umbra răcoroasă a clădirii Consiliului Executiv, să meargă prin Marijin Dvor până la Kvarner. Apoi va traversa parcul însorit. Desigur, pe acolo nu erau nici clădiri, nici umbră, dar puţin îţi pasă dacă

eşti binedispus, iar la capătul promenadei te aşteaptă o recompensă pe măsură : în aceste condiţii poţi suporta orice, chiar şi soarele de plumb din Sarajevo. Şi-a promis deci că, încă

din dimineaţa următoare, se va trezi mai devreme pentru a-şi pregăti gustarea pe care o va lua în apartamentul de pe strada Šenoina nr. 14, înainte de a se duce la muncă. Murat îşi freca mâinile dinainte la gândul acestei zile care va întruni cele două activităţi preferate : dulcele somn de după-amiază, precedat de o gustărică. Se va regala cu un escalop pane, având în plus satisfacţia de a se hrăni respectând în acelaşi timp regimul propus.

179

Mišo Mandić, tatăl Majei, lucra la Tribunalul Departamental, situat la vreo sută de metri de strada Šenoina. Ca specialist în cazuri de contencios civil, îşi fixase drept obiectiv să rezolve treizeci de dosare pe lună. De obicei, îşi rezolva toate cazurile încă din prima săptămână, astfel că îi rămânea mult timp liber. Cel mai adesea, venea să-şi vadă fiica, dar îi plăcea şi să stea de vorbă cu mine. După expresia celor din Sarajevo,

„îmi ascuţea percepţia asupra istoriei“. La sosirea verii, continua să vină în apartamentul nostru, chiar dacă eram plecaţi la Visoko, reşedinţa noastră de vară, încă din primele zile ale lui iunie. Mišo avea obiceiul ciudat ca, după ce saluta lumea din casă, să deschidă uşa frigiderului. De cele mai multe ori, din pură curiozitate, pentru că ne umplea adesea frigiderul cu bunătăţi cumpărate din provinciile bosniace pe unde îşi făcea turele de inspecţie. Dar poate că era şi reflexul unui fost deţinut de la Goli otok care se temea că n-o să mai aibă nimic de mâncare.

De cum s-a trezit în acea dimineaţă, Murat Kusturica şi-a pus scrupulos în aplicare planul dinainte stabilit. A tăvălit escalopul prin pesmet, a tăiat salata într-un castron, a acoperit cele două recipiente cu celofan şi a pornit la drum spre strada Šenoina. Soarele încă nu răsărise când a intrat în apartament. A pus escalopul şi salata în frigider. Ajuns la birou, şi-a dat seama că urmează una din acele zile de iulie când nu era mare lucru de făcut la Secretariatul Informaţiilor Republicii Bosnia-Herţegovina. Majoritatea colegilor săi erau deja în concediu. În câteva rânduri, Murat Kusturica s-a gândit cu plăcere la escalopul care îl aştepta şi la siesta regală de o oră sau două ce avea să urmeze, în răcoarea zidurilor austro-ungare înalte.

Mišo Mandić nu plecase încă în concediu. Şi el rămăsese singur în oraşul pustiu. În fiecare zi venea în apartamentul nostru, pe care fiica lui îl pusese în ordine înainte de plecarea în vacanţă, golind bineînţeles frigiderul. Un bărbat înfometat nu-şi pierde niciodată speranţa, nici dorinţa de a pune ceva în gură. De vreme ce frigiderul se încăpăţâna să rămână gol, Mišo nu avea nimic altceva de făcut, după această tristă

180