Nu-i convenea că trebuie să vorbească în slovacă, se împotmolea în cuvinte, continuând să bea. Am încuviinţat tot ce-a spus în acea seară. Am fost de acord cu nenumăratele motive pentru care lucrurile mergeau cum mergeau : nevastă-sa murise, 138
el rămăsese singur cu copiii... Am fost de-a dreptul posac tot restul nopţii, pentru că individul nu m-a lăsat o clipă să-mi trag sufletul. Un beţiv ordinar. În acest timp, Ágnes stătea cuprinsă de amărăciune în camera ei, pentru că ştia că dragostea noastră fusese ucisă în faşă. În zori, m-a însoţit tăcută
până la uşa casei. Nu mai avea nimic din femeia plină de nobleţe care lăsa cornuri proaspete deasupra capului unui student singuratic. Îmi strângea convulsiv braţul, perfect conştientă de schimbarea care se petrecuse în cursul nopţii.
— Voiam doar să ştii că tata nu-i aşa de rău cum pare.
— Ştiu.
După care am plecat spre gară.
De această dată, după întoarcerea la Praga nu m-am mai simţit obosit. Mai degrabă mâhnit din pricina acelui episod penibil. În plus, îmi părea rău pentru Ágnes. De ce renunţasem atât de repede la privirea ei galeşă ? Ce motiv năruise această poveste de dragoste incipientă ? Să fi fost oare vorba despre faptul că nu voiam să ratez din nou ocazia de a vedea Amarcord ?
Am ajuns din vreme în faţa clubului Academiei şi am aşteptat răbdător proiecţia. Marea clipă se apropia. Am căscat în mai multe rânduri. „Nimic îngrijorător“, mi-am spus. „Orice om necăjit cască“. Sala începea să se umple. Pe lângă studenţi, mai erau şi numeroşi oameni din lumea cinematografiei, veniţi să vadă un film cu adevărat mare. În momentul când trebuia să înceapă proiecţia, a apărut pe scenă profesorul nostru Antonín Brousil. Omul care reuşise să aducă numeroase filme de dincolo de Cortina de Fier, până la Academia noastră pragheză, a salutat asistenţa şi a anunţat că, datorită imensului interes suscitat de această capodoperă, filmul avea să mai rămână la Praga încă trei săptămâni. Apoi a mai spus că
Fellini era un Shakespeare al timpului nostru. Am simţit că
îmi cad pleoapele, dar mi-am revenit repede. Picotisem puţin în timpul discursului lui Brousil, însă omul spusese lucruri pline de noimă. Aplauze. Cortina se dă la o parte. Ecranul se luminează. Luminile din sală se sting treptat. Întuneric.
Începe filmul. Ce expoziţie minunată ! Rimini văzut prin 139
obiectivul operatorului Giuseppe Rotunno, pufii primăvăratici care leagă diversele planuri, cerşetorul care ţopăie după fulgii de plop, spunând „La primavera !“. Şi eu, eu... mă las furat de somn. Dorm şi mă trezesc în momentul când curge genericul de final ! Cum se poate ? Sunt normal la cap ? Colegii mei nu mai erau acolo ca să mă ia peste picior. Era doar un tehnician care, politicos, mi-a ridicat piciorul de pe genunchii lui ca să poată pleca. Eram numai bun de internat la ospiciu !
Am fost posomorât toată săptămâna. Eram deprimat din pricina fiascoului din timpul weekendului în Slovacia, dar şi din cauza irepresibilei mele nevoi de a dormi în timpul unei capodopere cinematografice.
La recepţia căminului, am fost anunţat că un anume Kera din Sarajevo voia să mă vadă. Se întorsese de la Berlin, îmbrăcat în piele din cap până-n picioare.
— Auzi bătrâne, m-am scos, sunt mai plin de lovele ca niciodată, aşa că te poftesc să luăm masa, însă cu o singură
condiţie.
— Care ?
— Să-mi găseşti cel mai scump restaurant din oraş !
De-abia ne instalaserăm la Dubone, cel mai luxos restaurant din zonă, că şuţul Kera s-a şi apucat să facă paradă
de tot ce învăţase prin lume. Îi chema pe chelneri ca să-i înveţe cum să se poarte.
Atunci când un tânăr imberb ne-a servit cu coniac, Kera mi-a spus :
— Tradu-i tu mămăligarului ăstuia că, întotdeauna, conia-cul se serveşte călduţ, şi zi-i să-mi aducă şi nişte boabe de cafea prăjită.
În timp ce-i traduceam băiatului dorinţele lui Kera, mă
gândeam cât de greu e să înduri narcisismul, fie că e vorba despre un naţionalist ungur care vrea să scape de fiică-sa, fie despre un hoţ din Sarajevo.
— Hei, ce-ai de gând ? Faci şi tu ceva ca lumea ?
— Nu, tocmai m-am întors de la Bratislava şi m-am hotărât să mă-nsor.
140
Nu ştiu de ce i-am spus asta. Probabil ca să-i întrerup cursul acela idiot despre bunele maniere şi să-i scap pe ospătari de tortură. Nu pentru că aş avea vreo mare simpatie pentru chelneri, ci fiindcă mi-era greu să văd pe cineva dându-şi aere. Şi să stau să mă uit cum un tip din cartierul Vratnik din Sarajevo le dădea lecţii de bună purtare praghezilor mă
scotea din pepeni.
— Ah, deci te însori ! Bravo ! Cu Maja ? Să crape toţi ăia cărora le curg balele după ea !
— Care Maja ? Am găsit o unguroaică trăsnet !
— Le ştiu eu pe unguroaice, sunt cele mai tari gagici din lume !
În seara aceea, Kera s-a îmbătat cui. Le dădea bacşişuri în hârtii de o sută de mărci chelnerilor şi încerca să le agaţe pe chelneriţe vânturându-le pe sub nas un teanc de bancnote.
— Bun, am înţeles povestea ta cu unguroaica, dar e păcat ca perla oraşului nostru să încapă pe mâinile unor mămăligari. Asta e, ce să-i faci ! Când o să ajung înapoi în Sarajevo, o să dau sfară în ţară că te căsătoreşti cu o unguroaică, să
crape toţi de ciudă ! a conchis şuţul Kera, beat mort.
A doua zi a plecat spre Sarajevo.
La trei zile după plecarea lui Kera, m-a sunat Amela Aganović.
— E-adevărat ce-am auzit ? s-a interesat ea.
— Ce-ai auzit ?
— Se zvoneşte că te-nsori !
