— Amela dragă, mai devreme sau mai târziu orice bărbat se-nsoară. Aşa că mai bine s-o fac mai devreme.
— Îţi baţi joc de mine ? Maja o să moară de supărare !
— Ce treabă are Maja în toată chestia sta ? Ştii când am văzut-o ultima oară ?
A doua zi, Amela mi-a telefonat din nou.
— Bagă-ţi bine în cap, Maja e disperată ! Rău de tot ! Plânge de sare cămaşa de pe ea !
Am făcut pe cinicul şi l-am citat pe Pirandello – tocmai studiam o nuvelă de-a lui pentru un scenariu :
— Femeia trebuie să elimine apă, aşa că o scoate pe ochi, o să-i treacă, nu-i un capăt de ţară !
141
În acelaşi timp, mă gândeam că Maja încă mă mai iubeşte.
Am hotărât însă să-mi ascund sentimentele, precum Dirk Bogarde în Servitorul 1 . Am continuat :
— Salut-o din partea mea, am petrecut totuşi clipe frumoase împreună.
Când, spre sfârşitul iernii, m-am dus în Berlinul de Vest să
cumpăr nişte discuri care-mi fuseseră comandate de cehi – care nu puteau trece graniţa –, am zărit un afiş cu Amarcord. Să
intru la cinematograf ? Dacă mă lua iar somnul ?
N-am intrat să văd Amarcord. Ca să nu risc să mă acopăr din nou de ruşine.
La Berlin am cumpărat nişte discuri de jazz-rock, ca să
le revând la Praga şi să-mi refac bugetul necesar realizării filmului meu de diplomă. În trenul de întoarcere, am început să visez la vremuri mai bune şi la clipa când aveam în sfârşit să fiu în stare să văd Amarcord.
A venit primăvara şi, odată cu ea, sfârşitul anului şcolar, pe care l-am încheiat numai cu note de zece. Aveam toată
vara înainte.
Cele mai frumoase vacanţe de vară le-am trăit în perioada studiilor. Fericirea supremă era campingul de pe insula Mljet2.
Acolo, Zoran Bilan, Zlatan Mulabdić şi cu mine ne simţeam ca nişte regi. Debarcam beţi de la Dubrovnik, ca nişte pui de maimuţă care băuseră prea mult lapte de cocos fermentat.
Aşa cum ajungeam, tot aşa ne şi întorceam la Sarajevo, la sfârşitul verii.
În timp ce ne montam cortul în camping, l-am asigurat pe un poliţist local de întregul nostru sprijin :
— Hei, bătrâne, dacă se iveşte vreo problemă, dă-ne de ştire că o rezolvăm noi !
Probabil că, la început, poliţistul şi-a închipuit că glumesc.
Dar, după felul în care ne privea pe noi, lupii cei tineri, era limpede că se gândea să-mi ia în serios promisiunea. Era 1. Film din 1963, regizat de Joseph Losey.
2. Insulă din sudul litoralului croat.
142
singurul responsabil cu ordinea publică de pe insulă şi şi-a dat seama rapid că o înţelegere cu noi nu era de lepădat. Dacă
se isca vreo încăierare, până să vină poliţia din Dubrovnik, risca s-o ia rău pe coajă. Pe când aşa, se bucura de protecţia noastră ; nimănui nu-i era îngăduit să se uite chiorâş la el.
Cel care ar fi îndrăznit, ar fi avut de-a face cu noi. Iar asta, după cum bine ştia toată lumea, nu era recomandat.
De-abia făcusem ochi, că Zlatan mi-a dat o veste îmbucu-rătoare :
— Maja a ta a venit pe insulă !
„Ohoho !“, mi-am zis în barbă, după care, cu voce tare :
— Puţin îmi pasă !
— A căzut de pe bicicletă şi s-a lovit destul de rău. Şi-a julit picioruşele alea frumoase. Încearcă să găseşti nişte pătla-gină pe insulă, e-un leac minunat pentru genul ăsta de zgaibe !
— Pătlagină ca să-i pun pe ţâţe ? am răspuns eu, făcând pe durul.
Am aşteptat să se îndepărteze Zlatan şi m-am strecurat până la drum. Când m-am convins că nu se uită la mine, m-am năpustit spre piaţa centrală ca un alergător pe suta de metri.
Am ajuns la barul de pe malul lacului cel mare1 şi am comandat o cafea. O barcă cu motor a acostat pe un chei improvizat, şi am văzut-o pe Maja coborând din ea, ajutată
de un marinar. Era băiatul familiei în casa căreia se instalaseră Maja şi părinţii ei. La prima vedere, părea un puştan dalmat, aşa că m-am străduit să par, prin comparaţie, un tip matur.
