— Sunt mătuşa lui Emir, s-a prezentat ea.

Desanka s-a întors spre Biba şi a întrebat-o mirată :

— Care Emir ?

În seara aceea, am citit un text pe care îl scrisesem ceva mai devreme în casa mătuşii, într-unul din rarele momente de linişte, printre furtunile verbale dintre Biba şi Ljubomir.

„Când mi s-a propus să ţin un discurs de mulţumire în numele laureaţilor premiului AVNOJ, am acceptat fără să stau prea mult pe gânduri, deşi ştiu că astăzi cuvintele se devalorizează

mai repede decât dinarul. (M-am gândit că este o ocazie pentru mine să spun în public, într-un loc în care toată lumea poate auzi, ce cred despre ţara al cărei cetăţean sunt.) O fac cu o plăcere cu atât mai mare cu cât nu nu aparţin nici unui partid politic. Pot vorbi deci în numele generaţiei sacrificate de ideologia Ligii Comuniştilor din Iugoslavia şi de conducătorii săi care, ani de-a rândul, într-un mod planificat şi cu un zel deosebit, au provocat o mulţime de pagube. Şi-au împlinit sarcina cu vârf şi îndesat, după cum o dovedesc statisticile. Singurul lucru pe care nu au reuşit să-l ducă până la capăt este anihilarea spiritului nostru : ca orice lucru aflat în ilegalitate, el a rămas singura miză valabilă care a supravieţuit acestui joc social, în ochii generaţiei mele şi probabil şi în ai altora.

În timpul acestor zile, când în propria-mi ţară, pentru prima dată în viaţa mea şi în văzul întregii lumi, se desfăşurau evenimente istorice grave, priveam aceste rupturi şi aceste revirimente 1. Liderul Ligii Comuniştilor din Iugoslavia între anii 1988-1989.

191

de la New York, cuprins de o mare confuzie emoţională. Am trăit toate aceste catastrofe cu intensitate, dar cu şi mai multă durere dezintegrarea Iugoslaviei. De aceea mă întreb ce înseamnă astăzi să primeşti premiul AVNOJ. Ce rost are să primeşti cea mai înaltă distincţie într-o ţară care nu este decât o adunătură de popoare, de triburi aflate în plină dispută, în pragul unui război generalizat ? Într-o ţară în care sistemul de valori este făcut praf, în care cetăţenii sunt supuşi abuzurilor guvernanţilor, în care nişte semicetăţeni stau chiar şi astăzi, în marea lor majoritate, ghemuiţi în spatele zidurilor goale de cărămizi ale caselor sau mai exact ascunşi în culisele în care li s-a corupt conştiinţa politică ; într-o ţară care a blocat în ei orice fel de reflecţie politică ?

Cum să primeşti un premiu într-o ţară care s-a trezit cu brutalitate la coada istoriei, în urma aproape tuturor ţărilor din Europa de Est – cu excepţia Albaniei şi a României –, şi unde a apărut, datorită mişcărilor maselor, provocate de revoltele politice, esenţa monarhismului bolşevic în socialismul iugoslav ?

De ce am venit totuşi aici şi am acceptat să primesc premiul AVNOJ ?

Pentru că refuz să rămân fără nici o credinţă. Căci să fii fără

nici o credinţă – cel puţin aşa spune Evanghelia – înseamnă să

nu exişti. Îmi fac deci un mic serviciu mie însumi, prin dorinţa de-a crede în ceva şi, în ciuda tuturor lucrurilor… de-a spera.

Îndrăznesc să cred că apelul lansat de la această înaltă tri-bună, unde s-au adunat cei a căror operă a meritat cea mai înaltă recompensă a ţării, va fi auzit cu tărie şi că ne va da o nouă şansă de a înscrie în ziarele noastre un cuvânt de credinţă

şi de speranţă în adevăr.

Mă număr printre aceia a căror inimă a zvâcnit de bucurie anul trecut, când, la Žuta Greda, poporul muntenegrean, zdrobit sub lovituri cu acordul tacit al autorităţii supreme federale de către conducătorii săi – care de-a lungul anilor încercaseră să îl reducă la un nivel de trai demn de Congo –, a reuşit să le plă-tească această bătaie şi să răstoarne puterea momentului.

Inima mea a zvâcnit de bucurie, dar am fost imediat cuprins de spaimă când am înţeles că nimic nu avea să treacă de graniţele acestei republici.

Oare nu din cauza acelui semicetăţean, ghemuit în spatele zidului său de cărămidă, într-o casă construită cu nişte bani pe care nu i-a câştigat ? Banii aceia pe care masele populare îi împărţeau cu guvernanţii, ce îşi construiau vile şi fabricau

„vilegiaturi“ pentru popor, în scopul de a-şi asigura o domnie cât mai lungă ?

192

Oare acest semicetăţean nu era, pe piaţa iugoslavă atât de sfâşiată, garantul, el însuşi sfâşiat, al unei civilizaţii pregătite pentru o revoltă socială şi politică, ai cărei martori suntem astăzi pretutindeni în lume ?

Dacă revolta muntenegreană, care a fost la început o rebeli-une de natură socială şi politică, s-a oprit la scară naţională, când aveam înainte evenimentele din Cehia, Polonia şi Germania, rămâne o întrebare de pus pentru Istorie : cum şi de unde celelalte popoare iugoslave, aflate în aceeaşi stare de sărăcie şi într-o surdă ostilitate reciprocă, au găsit atâta toleranţă pentru a face zid în spatele guvernanţilor lor dubioşi, rămânând tăcute, sau excluzându-se singure de la jocul unei zguduiri mondiale ?

Pentru că nu încape nici o îndoială că lumea se transformă

sub presiunea străzii. Evenimentele de la Praga şi Berlin ne-o dovedesc limpede : nu a fost dărâmat doar un zid, ci şi un tiran a cărui piscină, ca probă a corupţiei sale, a apărut pe canalele de televiziune americane timp de cincisprezece zile la rând !

Ce s-ar întâmpla dacă, de la o zi la alta, sutele noastre de Honecker – presupunând că apărătorii unui sistem echitabil nu s-ar apuca să zbiere ca nişte animale rănite şi ar lăsa poliţia să

acţioneze conform procedeelor sale staliniste sau democratice – ar începe să-i bage la zdup pe cei care ne-au jefuit ca să-şi construiască vile ?

Sau dacă toate aceste regiuni, rămase în afara acestor zguduiri radicale, ar sfârşi ca acel personaj al lui Andrić, Alihodža, care a întâmpinat noua putere cu urechile bătute în cuie pe un pod de către tovarăşii săi ? Ori va trebui ca sărăcia să crească şi nivelul de trai să scadă atât încât acest semicetăţean, pe a cărui corupţie se pune bază, să înceapă să râcâie zidurile şi tencuiala, în chip de pâine şi lapte, ca să se poată hrăni ?

Sigur că toţi vrem să intrăm în Europa. Dar pentru a lua trenul care duce acolo, nu putem avea drept tovarăşi de drum politicieni care şi-au construit cariera alături de nişte Honecker, Ceauşescu, Hodja sau Jivkov…

Nu putem merge acolo cu cei care sunt astăzi grădinarii-şefi ai politicii lor.

Nu putem merge acolo, pentru că nu ajungi în Europa lăsând în urmă socoteli neîncheiate.

Înclin să-i dau dreptate unuia dintre eroii lui Václav Havel, care spune că îl urăşte mult mai mult pe un anticomunist decât pe un comunist.

Nu se pune problema să ştim dacă cineva urăşte sau iubeşte ideologia comunistă. Conceptul politic s-a dezvoltat pe tirania 193

monarhică a unui sistem monopartid, provincial, închis în el însuşi, hrănit mai mult de resentimente decât de nevoile reale ale omului, ce nu a reuşit să treacă proba timpului.

Dacă analizăm încotro merg lucrurile, acest concept şi acest sistem vor aştepta să curgă sânge ca să apară nu o ideologie, ci altceva care îi este, din punct de vedere calitativ, cu totul străin.

Omul primitiv s-a zbătut să iasă din haos introducând ordinea, clasificând ideile, dându-le un nume, scriind cărţi pentru a comunica şi a se înţelege cu semenii săi.

Omul modern a găsit în politică mijlocul său de comunicare şi de înţelegere reciprocă, pentru că în cele din urmă cartea religioasă a devenit un registru de noţiuni prea metafizice, un manual de studiu.

Consider Liga Comuniştilor din Iugoslavia şi ideologia sa un mijloc cât se poate de contestabil, epicentrul acestei zguduiri, care a rupt şi a făcut imposibilă comunicarea în tot spaţiul iugoslav.

Primim premiul AVNOJ, la crearea căruia a participat Liga Comuniştilor, dar cred că sunt îndreptăţit să cer ca patria noastră să fie salvată fără ca Liga Comuniştilor să joace vreun rol, pentru că experienţa noastră din trecut o exclude din acest joc.Mi-am început primul lungmetraj cu fraza „Dragi tovarăşi şi tovarăşe, situaţia este complexă“, parafrazând formula hamle-tiană a ideologului comunist cu aer posac, aşezat în faţa unei sticle cu apă minerală carbogazoasă, care ne conducea autoritar copilăria, tinereţea, viaţa întreagă…

Pentru acest politician, tot ce ţinea de nevoile zilnice, de viaţa obişnuită a oamenilor şi de aspiraţiile lor spirituale avea mai puţină valoare decât propria sa viziune asupra eternităţii şi marile sale proiecte.

Din cauza ideologiei sale, spiritul iugoslav din anii 1940 s-a menţinut mai mult sau mai puţin în umbra ilegalităţii.

Numai artiştii de curte, slugi abile ale acestor regimuri, reuşeau să cosmetizeze ideologia după gustul politicianului nostru megaloman, aproape de mumificare, care se încrunta plin de oroare la tot ce era mărunt şi omenesc.

Cred că toţi cei care au fost recompensaţi aici aparţin într-un fel sau altul acestui spirit al umbrei, care a reuşit să supravieţuiască, să-şi păstreze autenticitatea, faţă de toţi şi împotriva tuturor.

Acţionând astfel, ei au salvat aparenţele micului lor petic de ţărână în ochii lumii care acum debarcă pe acest pământ cu forţa 194

tehnologiei sale şi îi obligă să-i măsoare lipsa de importanţă.

Am rezistat în pofida ideologiei. Şi, în ciuda tiraniei acestui sistem monopartid, a avut totuşi loc un progres social.

Ideologia dominantă a deschis larg porţile cataclismului iugoslav, contribuind astfel la prăbuşirea noastră în prăpastie.

Dacă partizanii acestui proiect, ratat din toate punctele de vedere, nu părăsesc scena, nu dau înapoi pentru a ceda locul unor patrioţi care poartă un semn premergător al umanităţii şi promiţător din perspectivă politică, ne vom întreba mâine ce premiu, ce recompensă am primit cu adevărat.“

Pe când îmi citeam textul, devenea tot mai clar că nu un astfel de discurs se aşteptau să asculte asistenţii din Consiliul Executiv Federal.

După înmânarea premiului, în timpul petrecerii de la Clubul Scriitorilor, mătuşa Biba i-a dezvăluit Majei un adevăr important despre istoria familiei noastre. Mă privea fix pe când eu, la celălalt capăt al mesei, urmăream un duel verbal între Momo Kapor1 şi Dušan Kovačević2 – îmi plăcea mult originalitatea pieselor de teatru ale lui Dušan, iar Momo era idolul meu în materie de Pop art. Momo deplângea faptul că