— Iubire, idiotule ! mi-a răspuns el, ciocănindu-mi ţeasta cu degetul.
Băutele mele – care nu reprezentau decât nişte ieşiri cu prietenii, nu un obicei sau un mod de a-mi ascunde slăbiciu-nile – erau destul de rare. Totuşi, odată cu terminarea filmărilor, serile mele cu Slobodan Aligrudić s-au transformat în adevărate beţii. Atunci s-a deşteptat în mine tot ceea ce crezusem 156
că am lăsat în urmă, în tinereţea mea şi în perioada studiilor.
Excentricitatea, sensibilitatea poetică, agresivitatea intelectuală ieşeau iar la suprafaţă. Totul ţâşnea din nou din valiza în care închisesem păcatele tinereţilor, în anii mei de maturitate pragheză. Când ne lua valul, după paranghelii, eu şi Aligrudić ne întreceam care dă mai tare cu capul în burlanele bătrânelor clădiri din Baščaršija, ca să le dărâmăm. Avea căpăţâna tare, ceea ce n-ai fi putut bănui la prima vedere.
Tatăl lui Sidran a fost, pentru amândoi, sursa de inspiraţie literară. Tatăl meu, în schimb, a injectat în Dolly Bell tot ceea ce ţinea direct de viaţă şi literatura nu ne putea oferi.
Murat, ca un model viu, a îmbogăţit cu felurite detalii per-sonajului tatălui, care uită de acoperişul spart şi nu mişcă
un deget ca să-l repare, dar discută, în schimb, despre nedrep-tatea din lume şi despre faptul că, fără nici cea mai mică
îndoială, comunismul o să domnească peste întreaga planetă
începând cu anul 2000. Confluenţa destinelor scenaristului şi regizorului avea să contribuie hotărâtor la popularitatea acestui film. La sfârşit, tatăl este cel care devine personajul principal, şi nu Dino – chiar dacă Slvako Štimac a interpretat rolul adolescentului din Sarajevo cu o precizie milimetrică.
Aidoma tuturor provincialilor care se culcă pe-o ureche după un mare succes, m-am pus pe băut. Îmi plăcea din ce în ce mai mult, iar jocul a devenit curând periculos. Mai puţin din cauza băutelor în sine, cât din pricina nevoii mele de a stârni scandaluri în locuri publice. Îmi plăcea peste măsură
să înjur statul şi pe Tito prin cafenele. Pe cel de-al doilea îl înjuram cu voce scăzută, dar sudalmele împotriva statului puteau fi auzite de oricine se afla prin preajmă.
Într-o zi, după o lungă insomnie, Maja i-a telefonat tatei şi l-a anunţat cu o voce neliniştită că nu mai dădusem pe-acasă
de-o zi şi-o noapte. L-a rugat să-mi ia cheile de la maşină
invocând orice pretext – de pildă că trebuie s-o ducă pe Senka la Vrelo Bosne1. Tata a făcut exact ce i-a sugerat, dar a împins sacrificiul şi mai departe. S-a hotărât să bea în locul meu.
1. Parc natural ce oferă unul dintre cele mai frumoase peisaje din întreaga regiune Sarajevo.
157
A dat de mine în cafeneaua Šetalište, în timp ce mă „dre-geam“ cu bere, după o noapte de beţie. Când mi-am domolit setea, am trecut pe rom şi, în loc de toast, m-am ridicat, am întins paharul şi am înjurat statul. După care am dat paharul peste cap. Cu o privire mustrătoare, chelneriţa Borka mi-a dat de înţeles că „n-ar trebui să vorbesc aşa“. Apoi, tot din priviri, mi-a sugerat să fiu atent la clienţii care-mi ascultau obscenităţile. Când am înjurat din nou statul, şi-a astupat urechile cu mâinile că să nu mă mai audă şi să nu fie nevoită să transmită unde trebuie tot ce ascultase. Fiecare nou pahar de rom era însoţit de o nouă înjurătură :
— Îmi bag picioarele în el de stat ! strigam eu, iar tata se ridica şi continua :
— Statul Liechtenstein !
După care golea paharul dintr-o sorbitură.
Când a înţeles că fugisem de-acasă ca să mă fac rangă, s-a arătat dispus să îndure un sacrificiu suplimentar. Făcea pe prostul şi-mi sfeterisea paharele de pe tava chelneriţei.
Până la urmă, s-a îmbătat atât de tare, încât – exact pe dos de cum fusese stabilit – eu am fost cel care l-a dus cu maşina, în apartamentul din Koševo, ca să se dezmeticească. L-am dus la Maja, nu la el acasă, pentru că-i promisese mamei că
nu mai pune mâna pe pahar. La sosire, n-a băgat de seamă
că apartamentul era proaspăt văruit. A salutat-o pe Maja şi s-a repezit în baie. Lângă uşa de la toaletă, pe acelaşi culoar, se afla o altă uşă, de-abia vopsită. A tras de clanţă şi uşa l-a izbit în cap. Ameţit de lovitură, a căzut pe spate, cu uşa batantă peste el. Când a reuşit să se ridice, a căutat-o pe Maja din priviri, ţinându-se de cap :
— Frumoasa mea, ştii la ce m-am gândit ? Ce-o să se întâmple cu oţelul cehesc dacă se prăbuşeşte Uniunea Sovietică ?
Pe mâna cui o să încapă ? Tu ştii cât oţel produc cehii ?
În o mie nouă sute optzeci şi trei a murit unchiul Akif, reprezentantul firmei Philips în Bosnia-Herţegovina şi prietenul personal al reginei Beatrix. Acest domn misterios, regele eleganţei din Baščaršija, era singurul cetăţean din Sarajevo 158
care îi saluta până şi pe copii scoţându-şi pălăria şi înclinând uşor capul.
Într-o sâmbătă după-amiază, chiar cu o săptămână înainte de moartea tatălui ei, Dunja Vitlačil Numankadić se plimba pe strada Vase Miskina. O ducea pe soacra ei, Smilja, să viziteze oraşul vechi. Dorea de mult să se apropie de tatăl ei, dar soarta i s-a pus de-a curmezişul. În timp ce împingea căru-ciorul fiului ei Dejan, a simţit un fior văzându-l pe Akif în apropierea patiseriei Egipt. Când tatăl ei se pregătea să treacă
pe trotuarul celălalt, lângă moscheea Ali Beg, ca s-o apuce spre birou, Dunja s-a oprit în loc, convinsă că, de data asta, o să-i pună faţă în faţă pe bunic şi pe nepotul său, aşa cum s-ar fi cuvenit între oameni normali. Zărindu-şi fiica, unchiul Akif a înclinat capul în semn de salut, după obiceiul său, a aruncat o privire spre nepot, zâmbind larg, şi-a pus la loc pălăria pe cap şi a dispărut. Tulburată, Dunja a rămas pradă
presupunerilor, încercând să desluşească ce s-o fi petrecut în viaţa părinţilor ei, de tatăl ajunsese să treacă pe lângă copii, şi apoi pe lângă nepoţi, ca un străin politicos. Ştia că părinţii ei, după douăzeci de ani de separare trăită sub acelaşi acoperiş, se întâlniseră o singură dată faţă în faţă pe stradă.
S-au oprit preţ de câteva clipe şi s-au uitat unul în ochii celuilalt, cu privirile încărcate de reproşuri nerostite la adresa infidelităţii lor reciproce. Nici unul nu a scos un cuvânt.
De-atunci nu s-au mai revăzut niciodată.
Tot ceea ce Akif uita să facă pentru familie era compensat prin viaţa lui socială din Baščaršija. Aici, până şi nebunii, inclusiv cel mai cunoscut dintre ei, Hora Kukuriku, vedeau în el un adevărat gentleman şi se înclinau în faţa lui cu respect. Unchiul Akif îi hrănea, se îngrijea de ei, le dădea bani. Atunci când o moarte misterioasă l-a luat pe acest om cu o viaţă la fel de misterioasă, sfârşitul său a căpătat, în ochii familiei şi ai concetăţenilor, o strălucire care i-a conso-lidat deja excepţionala imagine personală.
După moarte, unchiul Akif s-a alăturat lungii liste de eroi cehovieni care îmi îmbogăţiseră viaţa. Aflase, la un control 159
medical de rutină, că rinichii lui nu erau tocmai sănătoşi.
Unchiul n-a intrat în panică, dar când doctorul l-a anunţat că problema nu putea fi rezolvată decât printr-o operaţie, a simţit că i-a sunat ceasul. Convins că nu va ieşi viu din spital, a scris atunci ultima şi cea mai impresionantă pagină
a vieţii lui. Şi-a dat sufletul în timpul unei operaţii complicate, când i-a cedat inima. Vestea morţii sale s-a răspândit ca fulgerul în Baščaršija. Toţi prietenii şi verii săi au dat buzna în strada Vrazov, în apartamentul unchiului Akif, să-şi exprime condoleanţele. Sora lui, Iza, care între timp se despărţise de aşa-zisul pilot Ado Beganović şi care de-atunci locuia la fratele ei, n-a fost nevoită să dea în brânci ca să
organizeze parastasul din apartamentul defunctului. Fratele ei cumpărase tot ce se cuvenea pentru ceremonie şi stivuise lucrurile pe rafturile şi în dulapurile de la bucătărie.
— Defunctul era un mare duşman al alcoolului, a anunţat mătuşa mea când au sosit invitaţii. Vă rog să-i respectaţi dorinţa şi să nu beţi în apartament.
