208

— And this magazine, from where does it come ? 1 a insistat Johnny.

— Astea toate au venit odată cu democraţia. Au muncit din greu ca să-i aducă la acelaşi numitor pe toţi cei care prin nume şi prenume aparţineau „naţionalităţii“ musulmane2.

Pretindeau că adună oile rătăcite. Nu încetau să-l înjure pe Abdulah Sidran, autorul scenariilor primelor mele două filme.

Tragerea în ţeapă a lui Andrić într-un toc cu peniţă era un mod de a-l avertiza pe Sidran că îl aştepta o soartă asemănătoare „dacă va mânca în continuare carne de porc“. S-au ocupat şi de cazul meu. Pe Sidran au ajuns să-l reducă la tăcere în cele din urmă, dar în ce mă priveşte nu au reuşit din cauza „amabilităţii“ atavice a caracterului meu, dar şi pentru că nu mai locuiam aici. Cu mult înainte de alegeri, VOX publica articole care anunţau că sârbii vor trăi într-o ţară

musulmană ca nişte cetăţeni de categoria a doua. „Subţirimea de spirit“ a acestor tineri provoca zâmbete largi pe figura preşedintelui Bosniei-Herţegovina, Alija Izetbegović.

— You cannot call it funny ! 3

— Nici mie nu mi se părea că poţi să elogiezi drept „sub-ţirime de spirit“ afirmaţiile celui care considera că un cetăţean aparţinând altei religii şi altei naţionalităţi ar fi un cetăţean de categoria a doua într-un stat abia înfiinţat.

— It’s scary, man ! 4

— Preşedintele Izetbegović se lăsa fotografiat, pentru a-şi promova imaginea, cu revista VOX în mână, arătându-l pe Andrić tras în ţeapă într-un toc. „Aceşti tineri au un umor foarte simpatic !“, declara el. Eu mă întrebam cum era perceput acest umor simpatic de căpitanii, coloneii şi generalii din JNA. Căci, dacă un traficant de arme ca Omerović vindea atâtea kalaşnikovuri cărora le murmura vorbe dulci ca unor bebeluşi, poţi să-ţi închipui ce duioşii le şopteau generalii şi soldaţii sârbi tunurilor, tancurilor şi bombelor din dotare.

1. Şi revista asta de unde vine ? (în engl., în orig.) (n.r.) 2. Constituţia din 1974 a acordat musulmanilor din Bosnia naţionalitatea musulmană.

3. Nu poţi să spui că-i amuzant ! (în engl., în orig.) (n.r.) 4. E înfricoşător, frate ! (în engl., în orig.) (n.r.) 209

Sau mai rău, ce vorbe dulci le murmurau armelor din mâinile lor. Or, arme erau cu ghiotura. Pentru că Iugoslavia era cea de-a patra producătoare de arme din lume.

— I didn’t know you have such big production of weapons !

— Me neither. I was just told this few weaks ago ! 1

Am pregătit o cafea, uitându-mă la lucrurile împrăştiate în jurul nostru. Deodată, soarele de iarnă a inundat salonul cu razele sale. Johnny contempla sutele de fotografii care îi alunecau din când în când printre degete. Le aduna, le privea din nou, întrebându-mă în răstimpuri cine era în ele. Lumina şi prezenţa lui Johnny sporeau senzaţia de spaţiu şi de bunăstare din apartament.

Farmecul locului ţinea mai ales de priveliştea ce se întindea la sud şi la est. La sud, muntele Trebević cobora perpen-dicular pe râul Miljacka, în timp ce de partea cealaltă se deschidea imensa întindere a parcului, în spatele căreia se zărea biserica ortodoxă, având la stânga catedrala catolică.

Nu se vedea turnul orologiului de lângă moschee, dar se auzea limpede. În faţa clădirii, era singura piaţă care făcea din Sarajevo un oraş asemănător oraşelor europene din perioada Renaşterii. La întoarcerea din Statele Unite, chiar farmecul acesta a făcut să se nască în mine o poftă de nespus de a trăi din nou în ţara mea natală. Şi asta împotriva păre-rii prietenilor, care considerau că e iresponsabil să părăsesc Statele Unite pentru o zonă gata să se arunce în război, după

cum aprecia CIA. Cum viaţa e scurtă, poate că fiinţa umană

respinge ideea unui viitor război în numele unor sentimente mai apropiate şi mai nobile. Dacă nu ar fi aşa, poate că toată

planeta s-ar muta în Statele Unite, pentru că acolo nu sunt niciodată războaie. Sau lumea întreagă ar deveni americană

pentru a evita războiul. Dar oare ar putea toată lumea să se supună modului lor de viaţă ? Totuşi oamenii mai au şi gustul aventurii.

— Ca fiu sinceră, prefer să mă păzesc de grenade decât să mor de singurătate la Mamaronek, îmi spunea Maja.

1. — Nu ştiam că fabricaţi atâtea arme !

— Nici eu. Tocmai mi s-a spus acum câteva săptămâni ! (în engl., în orig.) (n.r.)

210

Prefera să se întoarcă în ţară decât să trăiască în Westchester County, în statul New York. Eram înclinat să gândesc ca ea că singurătăţile americane – ca acelea absurde din nuvelele lui Carver – sunt aventuri psihologice mai riscante decât o viaţă care presupune, dimpotrivă, şi posibilitatea să ţi se spargă uşa, în timp de război, şi să ţi se tragă un glonţ în cap.

Priveam, pe fereastra apartamentului, defilând personajele romanelor lui Andrić. Numai că pe scenă nu se mai juca tema emoţionantă a vieţii în comun şi a prieteniei. Nu mai exista nici urmă din spiritul şi căldura de la Šetalište care anima pe atunci cartiere întregi din Sarajevo. Chiar pe sub fereastra mea, din cauza vecinătăţii cu editura Svjetlost, se plimba ţanţoşă elita intelectuală bosniacă. Le spuneam tutumraci 1 .

Fiecare dintre cele trei popoare avea propriii săi tutumraci, a căror misiune era să demonstreze că Andrić se înşelase când pretindea că iubirile celor trei confesiuni erau atât de îndepărtate una de alta şi că duşmăniile lor erau chiar acolo, sub nasul lor. Erau sfâşiaţi între trecutul din care veneau şi timpul prezent care le impunea nu numai democraţia, ci şi o apartenenţă naţională. Acţiunea lor în condiţiile democra-ţiei naţionale nou-create trebuia să constituie formula salvatoare ce avea să evite războiul.

La Sarajevo, poeţii, criticii, redactorii-şefi, academicienii, prezentatoarele de televiziune, cântăreţii, compozitorii de romanţe nu au reuşit să aibă niciodată o influenţă mai puternică şi mai hotărâtoare decât cea a unor simpli vânzători de fructe şi legume, a muftiilor, popilor şi măcelarilor. Niciodată asociaţiile şi acade-miile lor nu au atins forţa de radiere a riturilor religioase din moscheile şi bisericile în care oficiau popii şi muftiii.

Îi urmăream pe tutumraci gravitând pe lângă busturile de bronz din parc, în faţa străzii Petar Preradović. Fumau, se aşezau pe bănci, aruncând o privire gânditoare spre Andrić, 1. Cuvânt inventat de Kusturica, desemnând „intelectualii încrun-taţi“.

211

Selimović, Kulenović, Ćopić, şi se întrebau : „Unde sunt eu în toată povestea asta ?“.

Îşi imaginau propriul bust care, în pas cu vremurile noi aflate într-un marş inexorabil, avea să înlocuiască demn marile nume „depăşite“. Făcuseră, de altfel, cea mai mare parte din treabă. Ani în şir, lucraseră la propria mărire.

Săpaseră deja fundaţiile pentru socluri, nu le mai rămânea altceva de făcut decât să toarne betonul. Cofrajul va fi trecut în contul Iugoslaviei lui Tito, ajuns acum praf şi pulbere, iar betonul va fi plătit de naţionalişti. Cu puţin noroc, cineva avea să comande pentru ei şi busturile de metal pentru ca, odată ajunşi celebri, să-i poată privi pe locuitorii din Sarajevo cu ochi de bronz.

Transmutaţia s-a produs când au ajuns să-şi pună com-petenţa în slujba noului sistem prin intermediul unor comisii, comitete de redactare şi a altor ciudăţenii „sociale“. Singurul lucru ce le lipsea era o operă. Scriitoraşi de duzină în cea mai mare parte, trăiau aceste vremuri tulburi ca pe o şansă

de a-şi câştiga un statut şi de a-şi împăca sufletele meschine şi vulnerabile cu un succes obţinut cu orice preţ. Chiar cu preţul unui război. Fie că jucau rolul victimelor sau al criminalilor, poziţia nu conta. Important era să acţionezi după

un protocol care să satisfacă „dreptatea şi scopurile civilizatoare“. Iar din acest punct de vedere, „măreţia lor sufletească“

a jucat un rol decisiv, au mers până acolo încât l-au tratat pe Andrić drept eunuc ! (Să mă ierte că am citat acest exemplu !) În treacăt, în marea lor generozitate, au catadicsit să-i acorde statutul de mare artist. Pentru că, în distrugerea valorilor pe timp de război, un artist are mai puţin succes de stradă decât un erou. Cea mai bună cale pentru a-şi atinge scopul a fost diabolizarea marelui scriitor. Pentru a putea, mai târziu, să spună cu uşurinţă : „Dacă ne uităm bine, nici literatura lui nu valorează prea mult“. Fără vreo aspiraţie reală la arta literară, fără vreun succes în viaţa personală, instigatori la tulburări, la dileme, la drame şi răsturnări de situaţii, au rămas împleticiţi în plasa imoralităţii lor, pe care au botezat-o – numai ei ştiu cum – „moralitate“. Doar şobolanii 212

din Sarajevo se bucurau la apariţia operelor lor, căci ştiau prea bine că nimeni nu le va citi niciodată volumele groase de patru sute de pagini şi că acestea vor sfârşi foarte repede în depozitele editurilor. Oamenii ăştia, care nu reuşeau să

regaleze decât rozătoarele, nu mai lăsau din gură cuvântul

„scelerat“, cu care îl tratau pe laureatul Premiului Nobel.

Totul, şi de această dată, se reducea la întrebarea şuţului Kera :

„Unde sunt eu în toată povestea asta ?“. Răspunsul, când vine vorba de tutumraci, este : „Nicăieri !“. Narcisismul pervers al acestor personaje bloca orice proiect de viaţă comună. Maşinaţiile lor în mijlocul societăţii ucideau în faşă orice speranţă şi orice încredere în viitor.

Pe când Johnny şi cu mine ne pregăteam să ieşim din apartamentul de pe strada Petar Preradović, am zărit îngrămădite într-o ladă operele complete ale lui Ivo Andrić. Speram să găsesc Cronica din Travnik şi E un pod pe Drina... ca să

i le ofer lui Johnny. Am găsit o traducere în engleză a nuve-lei Domnişoara.

— This is not the best what he has done, but anyway... 1

I-am propus atunci să-i citesc un pasaj pe care idolul meu literar şi filosofic îl scrisese despre oamenii simpli din Sarajevo, înainte de începutul Primului Război Mondial.

— I am afraid this could happened again 2, i-am atras eu atenţia înainte de-a începe lectura.

„Trebuie să se întâmple astfel de evenimente ca să-ţi dai cu adevărat seama de tot ce trăieşte în oraşul acesta împrăştiat ca un pumn de grăunţe, o parte pe versanţii abrupţi ai colinelor ce îl înconjoară, o alta în câmpia de pe malurile râului. Trebuie să