După ce a rostit aceste cuvinte, mătuşa Iza a vârât mâna îndărătul sifonului de la chiuveta din bucătărie şi a scos o sticlă cu ţuică de casă, confirmând că alcoolul era într-adevăr interzis în acest loc. Apoi a umplut nişte pahare, pentru ea şi pentru nou-veniţi.
— Cu toate astea, nu se cade să-l însoţim pe defunct fără
un ultim semn de rămas-bun. Aşa că e firesc – cum ar zice colegii noştri de credinţă creştină – să bem pentru ca sufletul lui să se odihnească-n pace !
A vărsat pe jos jumătate din pahar, a băut cealaltă jumătate, după care a pus sticla la loc, sub chiuvetă. Locuia de ceva vreme la frate-său şi mai bea câte un păhărel cu ţuică
atunci când, spunea ea, o durea stomacul sau se simţea depri-mată. Ceea ce, desigur, fratele său nu ştia, pentru că era „un mare duşman al alcoolului“.
Înainte să plece la spital, unchiul Akif a vrut ca totul să
fie gata din timp. S-a dus la băcănie, iar cumpărăturile din acea zi nu au avut nici o legătură cu raţia lui lunară obişnuită.
Aceste ultime târguieli îi dădeau siguranţa că după moarte, în ziua parastasului, totul se va desfăşura exact cum merita 160
un om de rangul lui. Pe lângă aceste provizii, unchiul lăsase în scris, special pentru sora sa, nişte instrucţiuni detaliate privind modul de aranjare şi de folosire a alimentelor : „Două
kilograme şi jumătate de cafea vor fi de ajuns pentru ca toţi cei prezenţi să poată bea după pofta inimii timp de două zile.
Vor fi în jur de două sute cincizeci. Dacă împarţi două kilograme şi jumătate la două sute cincizeci, fie că faci cafeaua tare sau slabă, în mare o să ajungă la toată lumea. Un kil de zahăr e cam mult, dar era ridicol să cumpăr mai puţin.
Oricum, mai avem două kile în cămară. Un kilogram de curmale, smochine uscate şi două kilograme de rahat lokum. Cele dintâi vor fi pentru copii, iar rahatul, normal, pentru adulţi, să meargă la cafea“.
În partea de jos a bufetului aflat în sufragerie, unchiul Akif aşezase siropurile concentrate pentru sucuri. Pentru ca lucrurile să fie temeinic rânduite, pusese separat limonada de sucul de vişine, iar pe foaia de hârtie notase, cu scrisul lui caligrafic, aceste informaţii suplimentare : „Nu trebuie exagerat cu extrasul de lămâie. Deşi e plăcut la gust, nu e de origine naturală. Nu trebuie pus mai mult de o jumătate de lingură la doi decilitri de apă. Siropul de vişine e cam gros şi trebuie bine diluat. Nu din motive de economie, ci pentru că nu e bun când e prea dulce. Se ştie că diabetul este un fenomen frecvent printre cei din generaţia mea şi cum, în acele clipe de doliu prilejuite de moartea mea, se vor strânge, în mod logic, mai mulţi oameni de vârsta mea, trebuie luat foarte în serios ceea ce am pomenit mai sus...“
Traducere de Daniel Nicolescu
161
Nu există film fără întuneric În anul o mie nouă sute optzeci şi cinci, filmul Tata în călătorie de afaceri a luat premiul cel mare la Festivalul de la Cannes. Era prima dată când un film iugoslav câştiga un Palme d’Or. M-am întors la Sarajevo cu trei zile înainte de încheierea festivalului şi Mirza Pašić, directorul Forumului de Film din Sarajevo, a fost cel care a primit trofeul în locul meu. Fotografia lui cu Palme d’Or-ul şi braţele ridicate a făcut înconjurul lumii. A primit recompensa din mâinile lui Stewart Granger şi a spus simplu :
— Mulţumesc mult.
Când am fost întrebat, la Sarajevo, de ce nu am primit eu însumi trofeul la Cannes, nu am găsit nimic mai bun de spus decât că trebuia să pun parchet în apartamentul prietenului meu Mladen Materić.
Victoria mea la Festivalul de la Veneţia nu a fost suficientă pentru ca autorităţile locale să binevoiască să-mi acorde un apartament de stat. Maja, Stribor şi cu mine împărţeam apartamentul părinţilor Majei. Două elemente au avut de jucat un rol în acest paradox potrivit căruia, în ciuda premiului meu, nu mi-am putut folosi dreptul la o locuinţă : nu fusesem înscris niciodată în Partidul Comunist, iar Murat nu era chiar răsfăţatul cercurilor politice din Sarajevo. Cum altfel s-ar putea explica faptul că fericitul deţinător al Leului de Aur de la Veneţia cont inua să fie chiriaş în casa lui ? Greu de explicat, când este ştiut că Leul de la Veneţia şi triumful echipei de baschet Bosna reprezentau singurele victorii datorită
cărora Sarajevo figura pe scena europeană. Asta îmi aducea aminte de tata şi de umorul său când, întins pe canapea, se apăra în faţa mamei, care îl întreba de ce un secretar de 162
ministru trăia într-un apartament de o cameră şi jumătate.
Dreptul la o locuinţă exista, desigur, numai că trebuia folosit !
Dar problemele mele nu se limitau doar la spaţiul de locuit şi la absenţa unor avantaje pe care ar fi fost normal să mi le aducă gloria cinematografică.
După Veneţia, următorul meu proiect, Tata în călătorie de afaceri, s-a trezit brusc împotmolit în mocirla politică.
Scenariul, care fusese scris în şapte zile, între beţiile lui Sidran, dar şi într-un mare elan de inspiraţie după succesul lui Dolly Bell, a devenit ţinta preferată a moştenitorilor lui Tito. Sidran, Stribor şi cu mine eram instalaţi ca într-o redută
la hotelul Imperial din Dubrovnik, având în cap o singură
idee : să terminăm cât mai repede scenariul despre acea perioadă critică a anului 1948. Era tot povestea familiei Zolj, dar privită invers, în scurgerea şi rădăcinile acelei epoci. Despre cum tatăl, Maho Zolj, victimă a unei intrigi amoroase, fusese anihilat politic şi cum destinul acestui deţinut politic marcase evoluţia fiului său Malik.
Nu obţinusem un apartament şi nu profitasem de privi-legii de pe urma recentei mele glorii veneţiene, dar speram cel puţin să beneficiez de unele facilităţi în realizarea noului film. În scurt timp aveam să-mi dau seama că nici vorbă de aşa ceva. Nu luasem în calcul faptul că soldăţeii lui Tito continuau să se afle la putere şi că se străduiau ca nimic să
nu se schimbe, ca totul să rămână ca şi cum Tito n-ar fi murit : mai ales să nu abordeze nici cel mai mărunt subiect cathartic, şi în mod special durerosul an 1948. Filmul meu făcea referire la o pagină din istoria noastră care nu era deloc populară în rândul lor. Iar asta cu atât mai puţin cu cât îşi construiseră gloria politică pe mitul separării lui Tito de ruşi.
Pe de o parte, filmul evoca, într-un stil poetic şi privite cu ochii unui băieţandru, schimbări istorice cruciale, dar depăna şi povestea unei victime, prizonier nevinovat în lagărul de pe Goli otok. Pe vremea aceea, nu eram conştient de compe-tenţa mea în a aborda tema deţinuţilor de pe Goli otok. Cu toate astea, văzusem mulţi prieteni ai tatălui meu, beţi şi nenorociţi, trecând prin apartamentul nostru din Gorica şi prin cel din strada Kata Govorušić nr. 9A. Jucaseră cu toţii 163
un rol important în evoluţia mea de adolescent. În special Hajrudin Šiba Krvavac, care era membru al Consiliului Artistic de la Sutjeska Film, dar pentru că fusese deţinut la Goli otok, nu m-a putut ajuta să descurc iţele ce blocau filmările la cel de-al doilea lungmetraj al meu.
Cum să păstrezi mingea la mijlocul terenului ? Cum să
răcoreşti mintea unui artist înfierbântat de patima sa şi să-l descurajezi încetul cu încetul să filmeze Tata în călătorie de afaceri ? se întrebau membrii Consiliului Artistic de la Sutjeska Film. Autorizaţia de filmare trebuia în mod obligatoriu vali-dată de acest consiliu. Totul semăna cu iscusinţa fotbalistului Mehmed Baždarević de-a păstra balonul la picioarele sale cât mai mult timp cu putinţă.
Referatele fotbaliştilor noştri intelectuali dau cel mai bine seama despre această nevoie de „a păstra mingea la mijlocul terenului“.
Raportul şedinţei de lucru a Consiliului Artistic de la Sutjeska Film, ţinută pe 1 februarie 1983, la sediul său din Jagomir.
Pct. 2. TATA ÎN CĂLĂTORIE DE AFACERI
ČEDO KISIĆ :
Ştim la ce epocă se referă scenariul, dar după părerea mea autorul nu a tratat problema cu suficientă atenţie. În acest scenariu nu se vede şi nu se simte spiritul luptei noastre împotriva Cominformului. Tinde mai degrabă spre o descriere a destinelor personale individuale, dar în el nu se regăseşte nimic despre evenimentele ce le înconjoară şi despre starea societăţii.
Când abordezi o asemenea dramă, este indispensabil să defineşti bine epoca, pentru că se pune problema de ce se petrece tot ce se petrece în film.
Mai am de făcut câteva obiecţii în legătură cu anumite pasaje din scenariu : de exemplu, discuţia dintre personajul mamei şi primar. El se dovedeşte brutal şi cred că acest lucru trebuie schimbat. Când urmăreşti destinul unui om, reflecţia asupra sensului evenimentelor, în accepţia sa dramaturgică, impune întrebarea : spre ce ne îndreptăm ? Care este finalitatea filmului ?
