comisie ar trebui luate în seamă în viitorul script, pentru că ele reprezintă condiţiile prealabile realizării unui film bun.
CONCLUZIE :
Dacă acest text are ambiţia de a reflecta atmosfera epocii, ar trebui să se ferească de numeroasele reflecţii ambigue, care îi dau un ton negativ, pentru că textul este impregnat de această
epocă. Consiliul Artistic este de acord în unanimitate să îi acorde timp lui Emir, pentru a asimila toate aceste remarci. Ţinând seama de sugestiile enunţate, regizorul ar trebui să înceapă
lucrul la un nou scenariu care va fi supus comisiei. După aceea consiliul se va întruni din nou pentru a-l examina.
S-a decis totodată ca scriptul să fie dat spre lectură şi altor persoane decât membrilor Consiliului Artistic, acestea fiind alese dintre reprezentanţii eminenţi ai culturii republicii noastre.
Ceea ce mă susţinea în momentele grele ale luptei mele pentru Tata în călătorie de afaceri, la Sarajevo, era să ştiu că exista Belgradul – epicentrul Balcanilor –, cu care aveam să fiu totuşi în dezacord în repetate rânduri mai târziu. Chiar dacă eram adesea deranjat de provincialismul şi de snobismul arogant al elitei sale, Belgradul rămânea mama de lapte, ultima salvare şi speranţa că lucrurile se pot îndrepta. Pentru indivizii care hotărau soarta filmului Tata în călătorie de afaceri, Belgradul era o adevărată Sodoma şi Gomora politică, în timp ce pentru mine simboliza punctul obligatoriu de trecere pentru a obţine libertatea. Cercurile politice din Sarajevo 170
considerau Belgradul un generator al anarho-liberalismului –
după Tito, care vedea acolo o orientare prea accentuată spre Occident – şi al anticomunismului, adică a refuzului naţio-nalismului şi ideologiei cetnice – de fapt, nişte vorbe mari pentru a condamna tentativa de a apropia Serbia de Rusia, şi toate celelalte provocări al căror purtător era acest oraş.
Simţind că încep să îmi scadă forţele, mi-a venit ideea că
locul meu era acolo, în acel oraş în care apărea săptămânalul Nin, în care trăiau Aleksandar Petrović, Živojin Pavlović şi ceilalţi cineaşti din Valul negru, acolo unde lumea se interesa de filosofie, unde erau prieteni Matija Bećković şi Milovan Đilas, unde trăia Dragoslav Mihajlović, autorul romanului Când dovlecii erau în floare, şi unde se edita Studentul. Un oraş ai cărui locuitori erau treziţi, pe undele radiofonice, de vocea marelui Duško Radović.
Să aştept hotărârea privind turnarea filmului Tata e plecat în călătorie de afaceri, ca pe un „final de partidă“ à la Beckett, nu se înscria în viziunea mea despre viitor. Trebuia să plec.
Fie la Belgrad, fie în Occident. Dar cum să mă prezint în Occident cu un film neterminat ? Apăsat de aceste gânduri, am întâlnit-o pe Mira Stupica la aeroportul din Sarajevo. Nu ne văzuserăm niciodată, dar ne ştiam din auzite. În septembrie 1981, influenţa sa a fost determinantă în hotărârea soţului ei, Cvijetin Mijatović, preşedintele Iugoslaviei şi comandant suprem al forţelor armate ale RSFI, care mă autorizase să
mă duc la Veneţia pentru a primi Leul de Aur, şi asta în ciuda stagiului meu militar. Întâlnirea cu Mira o aranjase Vuk Babić, prietenul meu regizor, care făcuse cu ea serialul de televiziune Kika Bibić. Mira se întorcea de la Trpanj, pe litoral, unde Cvijetin îşi avea reşedinţa de vară.
Foarte repede, am ajuns să ne plângem unul altuia de greutăţile vieţii de artist. I-am explicat că mă săturasem până peste cap de Sarajevo şi că nu ştiam dacă voi supravieţui prostiei „blocajului“ politic la care era supus Tata în călătorie de afaceri. La rândul ei, mi-a mărturisit dorinţa de a fi o mamă vitregă bună pentru fetele lui Cvijetin şi m-a întrebat dacă pot pune o vorbă bună pentru admiterea Majei Mijatović la Academia de Arte Dramatice din Sarajevo. I-am răspuns că mă voi strădui, în măsura posibilităţilor, iar ea 171
m-a invitat să îi vizitez în toamnă la Trpanj, ca să îl informez pe Cvijetin despre necazurile mele.
La jumătatea lunii septembrie a anului o mie nouă sute optzeci şi trei, soseam cu taxiul la vila lui Cvijetin Mijatović.
Am fost surprins să îl găsesc pe preşedintele Iugoslaviei bronzându-se la soare în costum de baie şi cu şosete în picioare. Preşedintele, care începea să îmbătrânească, era întins în faţa casei – din care nimic nu trăda că ar aparţine unui preşedinte al Iugoslaviei, era o construcţie modestă, făcută de întreprinderea Krivaja, din Zavidovići. Se arămea la soare, dar purta nişte şosete groase de munte, din lână
pură. Mi-a observat privirea aţintită la picioarele sale.
— Proastă circulaţie venoasă, dragă Emir ! mi-a explicat el. Altădată, picioarele astea erau spaima portarilor din echipele de fotbal ale vechii şi noii Iugoslavii. Acum nu mai sunt picioare, ci nişte nenorociri care se transformă în ţurţuri la cel mai mic nor ce ascunde soarele nostru adriatic.
Am plecat tustrei cu maşina să luăm prânzul la Dubrovnik.
Acolo, Mira a jucat un rol capital. De câte ori simţea că
mergeam prea departe cu denigrarea isprăvilor partidului lui Tito în Bosnia, schimba vorba, povestind cu tandreţe despre fetele lui Cvijetin, şi sublinia influenţa mea care putea fi hotărâtoare pentru admiterea Majei Mijatović la Academia din Sarajevo. Băusem deja câteva pahare de vin şi, în ciuda puţinelor afinităţi politice dintre mine şi Mijatović, simţeam că pe măsură ce trece timpul stima lui faţă de mine creştea şi că era gata să-mi ierte îndrăzneala. De aceea, nu am ezitat să forţez nota :
— Singura forţă care generează dramele din Balcani este politica. Şi problematica pe care o determină aceasta la eroii din filmele, din piesele de teatru sau din cărţile noastre este singurul material dramatic autentic. Mai bine zis, la noi nu există dramă care să nu fie politică !
— Asta e viziunea ta asupra lucrurilor, dar să nu-mi spui că nu există motive dramatice în viaţa de zi cu zi !
— Bineînţeles că există, la francezi şi belgieni !
172
— Şi la spanioli nu ? a întrebat Cvijetin, dând o turnură
glumeaţă discuţiei.
— N-o să mă credeţi, dar nici ei nu s-au omorât după
dramele din viaţa de zi cu zi. De altfel, cele mai mari opere ale picturii spaniole sunt pătrunse de un puternic context politic. Goya, de exemplu ! Spaniolii au vorbit multă vreme între ei prin cătarea unei puşti. Aşa explică Andrić de ce nu s-a putut dezvolta în Serbia genul literar dramatic.
Ca să-i intru în graţii lui Cvijetin, aminteam tot timpul de eventualitatea instalării mele la Belgrad. Evocam tradiţia de libertate a acestui oraş, ca şi convingerea mea că, jucând cartea Belgradului, jucam cartea libertăţii.
— Dacă ai şti câtă bătaie de cap ne dă naţionalismul sârb la Belgrad ! Mihiz şi alţii ca el sunt pe cale să submineze statul nostru iugoslav !
— Nu ştiu dacă îl subminează, dar naţionaliştii cultivaţi sunt interlocutori plăcuţi. Cu ei poţi purta discuţii de la om la om. M-am săturat, Cvijetin, de toată scursura asta, cu care trebuie să-ţi vulgarizezi propriul limbaj ca să nu pari pedant, dacă din nefericire îţi iese pe gură vreun cuvânt străin. Sau, când întâlneşti nişte oameni cultivaţi, să fii obligat să le suporţi frustrările provocate de propriile eşecuri şi de aerul închis pe care îl respiri la Sarajevo. Belgradul este un spaţiu deschis, o vastă piaţă de schimb de bunuri şi de idei, spre deosebire de Sarajevo, care nu a avut un căpitan Koča1, primul său bogătaş, nici zeci de oameni de ştiinţă, de gânditori, de promotori ai Iluminismului.
Cred că, pe măsură ce mă asculta, Mijatović a început să
se gândească la o strategie ca să nu ajung ca Meša Selimović2, unul dintre nenumăraţii transfugi care plecaseră de la Sarajevo la Belgrad. Părea să fi înţeles că trebuia să facă tot posibilul pentru ca Tata în călătorie de afaceri să fie filmat la Sarajevo şi să dovedească unor oameni ca Mihiz că Sarajevo era capabil să producă un film pe o temă interzisă. Mijatović ar fi 1. Koča Anđelković (1755-1788) – Negustor de vite care a luptat împotriva Turciei la sfârşitul secolului XVIII, având sprijinul Imperiului Habsburgic.
2. Scriitor bosniac (1910-1982), autorul romanului Dervişul şi moartea.
173
trăit ca pe un eşec personal instalarea mea la Belgrad, cu un film neterminat.
Pe drumul de întoarcere spre Trpanj, a manifestat pentru prima dată oarecare simpatie pentru sinceritatea mea şi pentru îndrăzneala cu care nu ezitam să-i prezint propria mea viziune despre realitate însuşi preşedintelui Iugoslaviei :
