Mirsad Purivatra era fiul unui cunoscut designer de naţionalitate musulmană din Bosnia. Era un admirator înflăcărat 225

al grupului Sex Pistols şi obţinuse o slujbă la Academia de Arte Dramatice pentru că adusese douăzeci de metri de cablu coaxial pentru reprezentarea unei piese de Mladen Materić, Dansul anilor.

Teatrul Obala se născuse din nevoia locuitorilor din Sarajevo de-a avea şi ei, în oraşul lor, un loc în care să se poată exprima o artă alternativă şi un teatru viu, care să se deosebească de apatia teatrului public. Printre aceşti cetăţeni se afla şi Purivatra.

Înclinaţia sa pentru muzica punk, aerul său european şi încăpăţânarea de a se îmbrăca în negru au fost decisive în hotărârea lui Mladen de a-l accepta pe Mirsad-punkistul în mijlocul nostru. Era o combinaţie bună pentru Mirsad, chiar dacă nu era un organizator de mare clasă. Pe măsură ce războiul se apropia, îşi exprima tot mai rar apartenenţa la mişcarea punk şi îşi pierdea tot mai mult din aerul rebel.

Mladen Materić l-a învăţat să-i iubească pe Hieronymus Bosch în pictură şi pe Bob Wilson în teatru, în timp ce, de-a lungul numeroaselor turnee cu piesa Teatrul tatuat, Vesna Bajčetić îl iniţia în delicatele sale observaţii despre artă şi viaţă.

Cu puţin înainte de război, Mirsad a constatat că musulmanii din Sandžak nu erau chiar apropiaţi de Bosch şi Wilson.

De aceea, de pe o zi pe alta, a uitat de marile nume ale teatrului alternativ. Tot aşa i s-a întâmplat şi cu pictura. La începutul ostilităţilor, Mirsad organiza expoziţii şi vernisaje, dar când a înţeles că filmul era o afacere mai rentabilă, a devenit director de festival cinematografic. În acel moment a început să recunoască opera tatălui său.

În timpul turneelor trupei de la teatrul Obala, Mladen Materić şi Mirsad Purivatra purtau lungi discuţii despre război. Mladen amintea că poporul sârb se luptase pentru autonomie şi că nu avea altă opţiune decât să se lupte :

— E singurul popor mic care şi-a plătit supravieţuirea cu milioane de morţi. De când s-au eliberat de turci, sârbii se războiesc, fără să discute preţul, pentru a-şi apăra interesul naţional. Nu acceptă nici un fel de stăpân.

După marea adunare de la Foča, organizată de partidul SDA al lui Izetbegović – la care, potrivit ziarelor, s-au strâns peste o sută de mii de persoane –, mulţimea ameninţătoare 226

a scos săbiile. Îmbrăcaţi în uniforma sinistrei divizii Handžar1, manifestanţii au reînviat amintirea vremurilor când musulmanii din Bosnia ajutaseră trupele SS în atacul nereuşit asupra Moscovei. Acum, ridicau săbiile împotriva sârbilor, ameninţând să-i răzbune pe musulmanii masacraţi de cetnici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Erau, din câte spuneau, gata şi ei să treacă la masacru.

— Nu trebuie să-i provocaţi pe sârbi în halul ăsta, riscaţi să plătiţi scump asta, îi spunea Mladen lui Mirsad.

— Dacă sârbii ne înving, vom găsi o altă soluţie.

Şi i-a povestit istoria cu bătaia din cafenea !

După Purivatra, în distribuirea rolurilor, sârbii aveau să

primească o bătaie soră cu moartea din partea americanilor. Şi am înţeles până la urmă de ce preşedintele Bosniei-Herţegovina, Alija Izetbegović, nu părea înfricoşat de faptul că arsenalul militar se află în mâinile JNA. Toată lumea zăngănea armele, dar preşedintele nu avea aerul că s-ar teme de vreun război.

Acel Omerović, în pivniţa sa, nu contenea să-şi îmbogăţească

stocul de kalaşnikovuri. Peste tot în Balcani, cererea sporise.

Cât despre JNA, ştiam ce are în depozite. În acel moment, frica a devenit o stare permanentă pentru toţi locuitorii din Bosnia.

La sfârşitul întrevederii noastre, i-am spus lui Izetbegović că Andrić a descris cel mai bine această teamă şi această

ură. În nuvela sa Scrisori din 1920. Asta nu a avut aerul să-i placă, simpla menţionare a numelui lui Andrić i-a provocat o imperceptibilă schimbare de expresie. A rămas tăcut şi m-a dus cu gândul la vecina mea fricoasă din Visoko, Darinka, atunci când trebuia să rostească numele tatălui meu Murat :

„Maja, când vine prietenul vostru, nu îndrăznesc să-i pome-nesc numele ? !“.

La fel a reacţionat şi preşedintele Izetbegović, atâta doar că el a rămas mut. Eram convins că în spatele măştii blajine a lui Izetbegović se ascundea o furie însetată de răzbunare.

Abia pe hol, ieşind din apartamentul fiului său, în timp ce 1. Divizie musulmană bosniacă înfiinţată la iniţiativa lui Himmler, în 1943.

227

ne puneam încălţările, nu şi-a mai putut disimula sentimentele :

— Spune-mi, e adevărat că vrei să faci un film după E un pod pe Drina... ?

— Aşa intenţionam, dar ar costa prea mult. Ar fi vorba de o mare producţie.

— De ce-ai face asta, prietene ? a mai spus el. Literatura lui Andrić e plină de ură, nu era decât un slugoi plătit.

Abia plecat din apartamentul lui fiu-său, am ştiut că

Izetbegović nu putea fi preşedintele meu. Nu numai din cauză

că nimeni n-a obţinut un Premiu Nobel pentru ură, dar din cauză că refuzam ca preşedintele meu să vorbească astfel despre eroii mei.

De la Paris, Maja mi-a dat telefon să mă duc la Visoko.

Trebuia să arunc o privire la reşedinţa noastră de vară. Eram bucuros să-i pot arăta lui Johnny mândria familiei noastre.

Mi-l şi închipuiam pe Johnny Depp la Visoko, ce glumă ! Un adevărat happening de artă conceptuală !

În comparaţie cu majoritatea locuinţelor din ţinut, casa noastră traducea distanţa pe care ne-o luaserăm faţă de ţară.

Acelaşi efect îl obţii când întorci invers o lunetă şi priveşti lucrurile de sub nasul tău : abia atunci îţi dai seama cât sunt de îndepărtate. Prin această lunetă inversată trebuie văzute scriitura deja personală ce caracterizează filmele mele şi frumuseţea deosebită a casei noastre. Nici una, nici alta nu au crescut ca rodul care se coace în pom hrănindu-se din pământul pe care călcăm. Înfăţişarea acestei case evoca dorinţa de a fugi dintr-un mediu care nu a reuşit niciodată să-şi impună legile estetice pentru a-şi crea un stil propriu. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu filmele mele. Succesul lor nu a avut niciodată vreun impact asupra artiştilor din cercul nostru.

Nici un curent nu s-a născut din acest succes, pentru că i-a lipsit timpul să se dezvolte. De-abia ajungeau cei mai valoroşi bosniaci la un rezultat oarecare, că erau nevoiţi să-şi părăsească ţara natală din motive politice. Astfel încât Bosnia a rămas o ţară lipsită de stil, ca o echipă de fotbal din divizia a treia în care cei mai talentaţi jucători nu fac mulţi purici.

228

Nu doar din cauza condiţiilor financiare de neinvidiat, ci mai ales din cauza unei viziuni strâmte şi limitate asupra vieţii şi a provincialismului în care se scaldă cea mai joasă politică

populistă.

Aspiraţia către frumos a fost condamnată aici printr-o sentinţă fără apel. Mizeria a făcut asta, un fenomen social profund ancorat în ţara mea. Sărăcia şi-a găsit ecourile în poezie, şi mai ales în cântecele populare. Pe de altă parte, clasa medie în care se află solicitanţii, consumatorii şi crea-torii de frumos nu era recunoscută ca realitate socială. Toate astea le conveneau de minune tutumracilor, care la rândul lor reprezentau un fenomen secular, dar funest, în Bosnia.

În numele principiilor care înfloresc în păturile cele mai sărace au pierit trandafirii şi via familiei Domicelj, bunicii Majei, pe care austriecii îi aduseseră din Slovenia pe prima cale ferată din zonă. Fuseseră trimişi la Visoko pentru că

populaţia locală nu inspira încredere autorităţilor de la Viena.

Acestea constatau că turcii lăsaseră în urma lor o concepţie lamentabilă despre lume şi că vechiul obicei slav de măsurare a timpului nu mai putea fi respectat. De acum încolo, nimic nu mai putea fi planificat de pe o zi pe alta. Fusese instalată

calea ferată, tradiţiile orientale puneau probleme noilor provocări aduse din Occident în Bosnia. Timpul şi modul lui de măsurare cereau o schimbare radicală. După părerea ocu-panţilor austrieci, trebuia să se termine cu obiceiul de-a încheia afacerile printr-un „om vedea săptămâna asta“. Calea ferată

era semnul cel mai concret al acestei schimbări : trenul nu ajungea „săptămâna asta“, ci într-o zi anume, la 8 fix şi pleca la… 8.15. Dată fiind urgenţa acestei adaptări şi noile cerinţe ale timpului, comerţul din Bosnia a devenit mai ales ocupaţia străinilor.

Vecinul nostru, bunul proprietar Mitar, nu era singurul care îşi fixa întâlnirile şi îşi încheia afacerile în stilul ţărănesc al lui „om vedea săptămâna asta“. Marea majoritate a populaţiei nu renunţase niciodată la vechiul sistem slav şi continua să stabilească ora ridicând ochii spre cer şi nu uitându-se la orologiu.

229

Mitar cumpărase una dintre cele trei case ale familiei Domicelj la scurt timp după dispariţia celor mai bătrâni din neam. S-a mutat în casa cea mai apropiată de a noastră şi a smuls trandafirii, bolta de viţă şi răzoarele de flori, cultivate de-a lungul a câtorva decenii.