— Exagerezi, mi-a spus el, dar nu contează, eşti un bărbat tânăr, gândeşti cu capul tău. De altfel, caracteristica demo-craţiei este că le permite oamenilor să gândească diferit fără
să sară cu cuţitul unul la altul. Hai, spune-mi, despre ce e vorba în noul tău film ?
— Este continuarea lui Dolly Bell, dar retrospectivă : e povestea unui băiat care creşte alături de mama şi fratele lui, după ce tatăl a fost arestat şi trimis la Goli otok pentru o poveste de amor de care nu este chiar nevinovat. Filmul nu tratează direct despre Goli otok, ca romanul lui Antonije Isaković, Tren 2. Nu mă interesează Goli otok ca fapt istoric, ceea ce mă interesează în acest film este să explorez felul cum l-a influenţat acest eveniment pe tânărul Malik. Este o melodramă care îi aduce în scenă pe cei care trăiesc în planul doi. Cvijetin, o să fie un film cu totul unic !
Tata în călătorie de afaceri a fost turnat la doi ani după
întâlnirea mea cu Cvijetin Mijatović, apoi a fost răsplătit cu un Palme d’Or la Cannes. Ceva mai înainte, fiica lui Cvijetin, Maja, fusese admisă la academia noastră, iar eu îmi câşti-gasem un nou prieten.
Miloš Forman, preşedintele juriului Festivalului de la Cannes, era unul dintre modelele mele din lumea cinematografiei, un om a cărui apropiere îţi provoca o emoţie stimu-latoare. Când mi-a propus să fiu profesor onorific la Columbia University din New York, am acceptat fără să stau pe gânduri.
Tata în călătorie de afaceri s-a bucurat de un mare succes la public în toată lumea. Instalarea parchetului în apartamentul amicului meu Mladen, ca justificare a absenţei mele de la înmânarea premiului, a fost un pretext care mi-a permis să scap de comentariile referitoare la relaţiile mele proaste cu autorităţile bosniace. Cu trei zile înainte de încheierea festivalului, când şi ultimul portar de hotel ştia deja că Tata 174
va câştiga, m-am întors acasă fără ca nimeni să facă vreun gest pentru a mă reţine.
În seara premierei de la Sarajevo s-a întâmplat ceva la fel de important ca această victorie. În seara în care Tata în călătorie de afaceri era proiectat pentru prima dată la Sarajevo, simultan în trei săli diferite, am trăit o stare de autentic catharsis în relaţia cu fiul meu de şapte ani. După ce m-am înclinat în faţa publicului de la cinematograful Dubrovnik, m-am prezentat în faţa celui de la cinematograful Romanija, unde entuziasmul şi emoţia provocate de film au atins apogeul. Doar reacţia fiului meu Stribor a depăşit această exaltare.
În timp ce mulţumeam publicului care m-a primit cu ovaţii, Stribor a scos un strigăt sfâşietor, ce exprima durerea de-a fi despărţit de tatăl lui. A întins braţele spre mine, izbucnind în lacrimi. Cu cât răsunau mai zgomotos aplauzele, cu atât ţipa mai tare, plângând în hohote. Când a fost adus pe scenă, în faţa ecranului, l-am luat în braţe, iar Stribor s-a agăţat de mine ca şi cum n-ar mai fi vrut să se desprindă niciodată
din această îmbrăţişare.
Traducere de Dan Radu Stănescu
175
Vise dulci
În o mie nouă sute optzeci şi şase, ni s-a repartizat un apartament de stat pe strada Šenoina, una dintre cele mai scurte străzi din Sarajevo, care lega strada Tito de strada Obala. După triumful de la Cannes al filmului Tata în călătorie de afaceri, decana Academiei de Arte Dramatice din Sarajevo, Razija Lagumdžija, reuşise să obţină o locuinţă
pentru noi prin intermediul primăriei din centru. Ceva mai înainte, declarase în ziarul Oslobođenje : „Prieteni, doar nu o să-l lăsăm pe câştigătorul Palme d’Or-ului să locuiască cu soacră-sa, nu are nici o noimă !“.
Cu puţin timp înainte de mutarea noastră, din acel apartament austro-ungar dărăpănat, cu pereţi înalţi, dar fără
baie, fusese evacuată o studentă. Vecina Fevza pretindea, pe cuvântul ei de onoare, că era o prostituată. Am reparat tavanul, am dărâmat pereţii, am schimbat planşeul şi o altă bătălie s-a profilat la orizont : Palme d’Or-ul trebuia să obţină o linie telefonică ! Acest tip de legătură, folosită deja pe scară largă
în comunicaţii, era acordată cu zgârcenie la Sarajevo. A fost nevoie de încă un an de război de tranşee ca să ne fie alocat un număr de telefon. Până la urmă, după ce m-am plâns prin ziare că nu puteam fi contactat din străinătate, s-a produs o schimbare spectaculoasă : lucrătorii de la PTT au apărut brusc în faţa blocului din strada Šenoina nr. 14, de parcă ar fi căzut din cer. În timp ce se urcau pe un stâlp şi trăgeau o grămadă
de fire, vecina Fevza i-a întrebat :
— Ce puneţi la cale acolo ? Aveţi autorizaţie să deranjaţi curtea ?
— Îi instalăm telefon lui Palme d’Or, i-a răspuns unul dintre ei.
176
Cel care se opunea până atunci acestei operaţii înţelesese în sfârşit că ar fi un excelent mijloc de a mi se asculta con-vorbirile. Împlinea astfel visul tipului bondoc şi scund de la ghişeu care, în momentul când îmi înmânase primul meu paşaport, îmi propusese fără succes să devin informator al UDBA.
Când am ajuns la poştă ca să semnez contractul pentru telefon, un muntenegrean care-mi aprecia francheţea a deschis un ditamai catastiful, mai mare decât un registru şcolar, şi mi-a spus :
— Jos pălăria pentru interviul din Nin, ce chelfăneală
le-ai tras lui Mikulić şi fiică-sii ! Bravo ! Fata mea, care stu-diază limbile orientale mi-a zis : „În arabă, Kusturica înseamnă
un tăiş mic şi foarte ascuţit care se pune în rindea pentru şlefuirea trunchiurilor de copaci“. Iar eu i-am răspuns : „Fata mea, nu este un mic Kusturica, ci un mare Kusturica !“. Uite, frate, alege ce număr îţi place !
Am fost luat cam pe nepregătite şi chiar surprins, dar neaşteptata situaţie mi-a plăcut. Trebuia să aleg şase cifre pentru numărul meu. Am privit defilându-mi prin faţă mii de combinaţii şi până la urmă am închis ochii.
— 212-262 ! am spus dintr-o suflare.
La care, muntenegreanul a conchis :
— Adjudecat ! De acum, ăsta e numărul tău de telefon, te rog doar să-mi dai un mic autograf pe contract.
De fapt, muntenegreanul răsplătea o declaraţie publică
îndrăzneaţă, care aduna tot ce debitase tatăl meu în stările sale etilice, în nopţile sale albe, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani.
După triumful meu de la Veneţia, Murat nu-l mai căra după
el, în escapadele sale nocturne, pe tânărul de aceeaşi statură
cu mine. Pusese frână băuturii de teama infarctului. Făcea turul cafenelelor din Sarajevo, de preferinţă ziua, citându-şi fiul cu orice ocazie, dar cel mai adesea pe teme politice. Tata îşi întreba cu mândrie interlocutorii :
— Ei, ai văzut în numărul de astăzi din Nin cum i-a încon-deiat fiu-meu pe ăştia ?
177
De fapt, îi împlineam toate visele de libertate. Era nebun de bucurie că nu cruţam pe nimeni. Avea tot mai mult aerul unui om mulţumit, convins că făcuse tot ce era de făcut.
