— La referendum s-a exprimat totuşi dorinţa majorităţii cetăţenilor din Bosnia, i-a atras atenţia Sidran.

Murat a bătut cu pumnul în masă, punând capăt conversaţiei.

— Iugoslavia a fost creată în sânge şi în sânge va dispărea !

Ţine bine minte ce-ţi spun !

Acum trebuia să găsesc ceva în memorie şi printre amintiri ca să-i dau curaj lui Stribor şi să uşurez măcar provizoriu apăsarea pe care o simţea la moartea bunicului său. Dar, ca de atâtea ori în viaţă, s-a întâmplat exact pe dos. Băiatul de paisprezece ani se străduia să mă consoleze. În timp ce urcam scările din strada Norveška nr. 8, mi-a spus :

— Toate astea sunt ca mărul. Mai întâi vine floarea, apoi apare fructul, care creşte, îşi trage seva din pământ şi, din verde cum e, devine un măr frumos şi roşu. Soarele îl scaldă, ploaia îl mângâie, el atârnă de codiţa lui sub rouă. Apoi vara trece şi mărul e tot acolo. Vine toamna şi se încreţeşte din pricina frigului, se zbârceşte tot mai tare şi, la începutul 239

iernii, codiţa cedează, fructul scofâlcit cade la pământ, iar mărul nu mai e.

Stribor voia să-mi spună că moartea e un proces natural.

Numai când am intrat în micul apartament din Herceg Novi şi am strâns-o pe Senka în braţe, am înţeles fizic că

nu-l voi mai vedea niciodată pe tata. Dispariţia unei fiinţe dragi se transformă într-o profundă tristeţe în momentul când te afli în prezenţa persoanei care i-a fost cea mai apropiată şi care de acum încolo este legătura simbolică cea mai puternică dintre tine şi cel plecat. În ultimele sale clipe, tata strigase : „Senka, Emir, vă părăsesc !“. Şi noi eram înfiorător de nefericiţi, pentru că nu avea să se mai întoarcă niciodată.

Stribor a izbucnit în lacrimi când a văzut cât eram de îndureraţi, Senka şi cu mine. Atunci, am găsit calea de a-l linişti pe fiul meu :

— Bunicul tău nu a murit, i-am spus eu, viaţa l-a trimis în altă lume ca să-şi odihnească bunătatea.

Şi mi-am continuat plânsul.

Traducere de Dan Radu Stănescu

240

Tennis elbow 1

Pe pantele abrupte din Gorica, unde au rămas prietenii mei din copilărie, evenimentele dramatice s-au rostogolit unele după altele. A început un război de cu totul alt gen. În Sarajevo-ul meu, în Gorica mea pe care o cunoşteam piatră

cu piatră. Acolo, tristeţea mi-a rămas spânzurată de felinare, ca o lumină clipind în vârful unui stâlp de iluminat public care se clatină. Pe Muntele Negru zboară suspinele mele, ca fluturii de noapte, în timp ce pe drumurile povârnite, unde încercam să capăt viteza cosmonautului şi încetineala îndră-gostitului, continuă să plutească baloane. Iar eu n-am încetat niciodată să alerg după ele.

În acele zile de război, Paša s-a văzut nevoit să renunţe la plimbarea pe care o făcea împreună cu soţia sa, pe timp de pace, de la Švrakino Selo până în centrul oraşului. Deşi suporta greu faptul că nu se mai putea răfui cu „maniacii sexuali“ care se zgâiau cu poftă la posteriorul nevestei, reuşea totuşi să-şi croiască drum prin oraş, alergând în zigzag de la un zid la altul pentru a evita gloanţele franctirorilor. Se strecura spre centru şi spre Gorica pentru a-i aduce un strop de curaj prietenului Njego Aćimović.

Pe străzile din Sarajevo era haos : refugiaţii din partea orientală a Bosniei, musulmanii izgoniţi din Rogatica şi Višegrad, căutau un adăpost, mai ales în apartamentele localnicilor care fugiseră deja. Cel mai adesea, se năpusteau asupra locuinţelor sârbilor care nu reuşiseră să iasă la timp 1. Epicondilita laterală, numită şi „cotul tenismanului“, este o afecţiune apărută din cauza suprasolicitării tendoanelor.

241

din oraş. Pericolul de-a fi aruncat în stradă era cât se poate de real. Şi doar moartea era mai rea. Pentru sârbii din Sarajevo, drumul cel mai scurt către moarte era întâlnirea cu acordeonistul Caco. Muzicantul ăsta nu avea nevoie de note ca să-i omoare pe sârbi. Uneori, călăul aducea sute de sârbi – iar după unii martori chiar mii – pe eşafodul de la Kazani, sub pretextul pedepsirii nenorocirilor îndurate de musulmani de-a lungul râului Drina. I s-a dus buhul până

la Paris şi mă întrebam dacă luptătorii pentru o Bosnie multietnică nu ştiau cu ce se ocupau muzicanţii lor când îşi lăsau deoparte instrumentele.

Njego Aćimović a petrecut primele zile ale războiului tero-rizat şi baricadat în apartamentul lui din strada Kalemova nr. 2. Se îngrozea la cel mai mic zvon de glasuri în casa scării. Ameninţările telefonice, înjurăturile şi bătăile în uşă

în toiul nopţii deveniseră o practică obişnuită a celor care voiau să-l scoată din apartament ca să se mute în locul lui.

Ştia că nici faptul că nu-şi sărbătorea slava 1 şi că evita să-şi afirme originea sârbă nu-l ajuta cu nimic. Până la urmă, a fost salvat de o prietenie sinceră.

După ce trecea prin tirul de baraj al franctirorilor, Paša ajungea la prietenul său cu mâncare. La încăierări, Njego era cel mai slab, iar Paša cel puternic. Prietenia lor e o poveste pe care nu a difuzat-o nici un canal de televiziune.

De la începutul războiului, pe aceste canale nu se vedea şi nu se auzea nimic despre prietenia dintre sârbi şi musulmani.

Paša s-a ivit în vârful dealului din Gorica, s-a oprit pe drum să-i lase ceva de mâncare surorii lui, Azemina, şi a coborât în fugă către clădirea din strada Kalemova nr. 2. A gonit un grup de rişcari din faţa uşii blocului lui Njego, apropi-indu-se de cel mai înalt dintre ei :

— Şterge-o de-aici dacă nu vrei să-ncasezi o scatoalcă !

1. Sărbătoarea patronului familiei.

242

Panicat, găliganul şi-a strâns banii şi a luat-o la fugă.

— Dacă-ţi mai trece prin cap să baţi la uşa pe care e scris numele Aćimović, te jupoi de viu, ai înţeles ? ! i-a strigat Paša.

De teamă să nu fie altcineva care imita glasul lui Paša, Njego nu a răspuns imediat la uşă. În cele din urmă, s-a hotărât să se apropie, şi-a recunoscut prietenul prin vizor şi a deschis. A fost cuprins de un sentiment de siguranţă în prezenţa tovarăşului său. Un sentiment mai puternic decât foamea care îl chinuia de câteva zile.

— Ce-i, bă, cetnicule, te caci pe tine, aşa-i ? Strângi din buci ? a glumit Paša.

După care, cei doi amici au plecat să cumpere pâine de la brutărie. Au trecut de mai mulţi oameni care stăteau la coadă

de-o bună bucată de vreme. Paša a observat un tip care îl privea chiorâş, oftând. I-a tras o palmă pe loc.

— Bă, idiotule, l-a repezit el, vrei să-ţi dau una de să-ţi sară ochii din cap ? Tu ai bătut la uşa lui Njego, aşa-i ? !

Şi l-a luat la poceală. Aşa îi făcea Paša pe oameni să ştie ce-i aşteaptă, dacă se iau de casa ori de viaţa prietenului său.

Nu putea fi altfel. Trecutul îi obliga. Amintirile îi înda-torau reciproc. Nici unul dintre ei nu putea uita cum se înfiripase prietenia lor, pe caldarâm, cum învăţaseră împreună regulile şi morala străzii. Îşi plăteau datoria acum, pe timp de război. Nu încape nici o îndoială că Njego ar fi făcut acelaşi lucru pentru Paša, dacă Gorica s-ar fi aflat pe teritoriu sârbesc. Pentru că erau legaţi de isprăvile noastre nebuneşti şi nemaipomenite, de pe vremea când jefuiam chioşcurile din Zaostrog şi ne duceam să vindem aparatele de ras şi lamele de chewing-gum furate pe plajele din Makarska, pentru a ne oferi, pe banii noştri, câteva săptămâni pe malul mării – ceea ce, pentru noi, însemna revenirea la viaţă.

Pentru că memoria lor era legată pe vecie de scenele când ne certam cine să fie şeful pe plajă şi la serile de dans din Tučep. Fiecare victorie rămânea întipărită în ei ca o dulce amintire de dominaţie şi triumf, atât de necesară dezvoltării unui bărbat. Nu conta cine căra pumnii şi cine îi primea, nu uitaseră că nu laşi niciodată un prieten la nevoie, oricare ar 243

fi preţul pe care l-ai avea de plătit. Pentru că, mai presus de orice, exista o lege care cerea şi sacrificii : să nu fii niciodată

„un bărbat lipsit de onoare“ !

Trebuia oare să termin Arizona Dream la Paris, să continui montarea unei pelicule cu atâtea probleme de filmare, sau să mă întorc la Sarajevo ? Cuprins de îndoieli, sunam acolo zi şi noapte. Încă de la primele tulburări din faţa Adunării Republicii Socialiste Bosnia-Herţegovina, am fost întrebat ce cred. Am răspuns că oamenii nu trebuie în nici un caz să

ajungă la o confruntare cu JNA-ul, pentru că nu erau tari pe poziţii şi exista riscul să se lase cu multe pierderi de vieţi omeneşti. Încercam să transmit următorul mesaj : nu trebuie să ne jucăm de-a nemţii şi partizanii ; ar fi fost o nebunie să

credem că, în această distribuţie, sârbii ar fi acum fasciştii germani, iar musulmanii – partizanii ! Majoritatea au perceput această observaţie ca pe-o ofensă, deşi sunt convins că mulţi gândeau la fel, dar erau reduşi la tăcere de desfăşurarea evenimentelor şi de teama cu care se confruntau. Un cântăreţ de revistă a vrut să reacţioneze la ideile mele pacifiste.

A făcut-o cedând poziţiei oficiale : oamenii trebuiau chemaţi în apărarea oraşului Sarajevo, sau mai precis la război împotriva sârbilor. Şi nu la pace cu orice preţ, aşa cum credeam eu.

— Emir, avem nevoie de strigătul, nu de murmurul tău !

spunea cântăreţul. Şi, peste noapte, a devenit eroul oraşului, în timp ce regizorul filmelor Dolly Bell şi Tata în călătorie de afaceri era pe cale să devină un trădător de ţară.