discutăm probleme artistice şi politice, Dr. Karajlić nu ştia că o simplă plimbare prin oraş îi va da măsura gravităţii infracţiunii sale politice. În ziare şi la televiziune nu s-a acordat prea mult spaţiu incidentului de la Rijeka, dar povestea a fost transferată în stradă, pentru ca poporul bosniac să-i aplice el însuşi pedeapsa contravenientului. Dr. Karajlić a dat buzna gâfâind în apartamentul meu şi mi-a arătat arcada spartă deasupra ochiului drept. Agresorii se năpus-tiseră asupra lui şi încercaseră să-l pună la pământ, cărându-i pumni cu nemiluita. În timp ce îl băteau, unul dintre ei îi strigase :
— Dacă nu-ţi place Tito, fă-ţi bagajul şi cară-te la Belgrad, fir-ar mă-ta a dracului !
Intimidaţi de groaza trecătorilor care se plimbau pe strada Tito, nu au reuşit să-l doboare. Cuprins de furie, m-am repezit afară doar în şosete ca să dau de ei, dar bineînţeles că o şterseseră. Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să ne pierdem în presupuneri : acţionaseră de capul lor ? Sau era un grup organizat de serviciile secrete străine – ceea ce în Bosnia era o practică obişnuită ? Dacă picai în dizgraţie în ochii politicienilor, te puteai aştepta în general la un răspuns al străzii – pe un drum cu sens unic te puteai trezi în faţa unui camion care circula pe sens interzis şi care avea drept misiune anihilarea ta. Exact asta i se întâmplase poetului Rajko Petrov Nogo. Şi la ce te puteai aştepta din partea concetăţenilor ? Când scriitorul Meša Selimović i-a devenit suspect lui Branko Mikulić, puţină lume îndrăznea să-l mai salute pe stradă. Numai doctoriţa Lagumdžija, decana Academiei de Arte Dramatice, continua să se afişeze plină de curaj la braţul scriitorului pe străzile din Sarajevo. Până şi cei mai buni prieteni ai lui Selimović întorceau capul şi treceau pe alt trotuar. La hotelul Europa toţi se ascundeau în spatele ziarelor desfăcute sau îşi înşfăcau paltoanele ca să se facă nevăzuţi pe străzile învecinate.
185
Stribor a venit pe lume pe vremea când încă târam după
mine povara trecutului meu din Gorica – acel mediu sărac, dar fermecător, în care se desfăşurase copilăria mea în căutarea unor răspunsuri la întrebările existenţiale pe care aveam să le traduc mai târziu în limbajul artei. Acele vremuri grele au fost încununate de mari recompense la festivalurile internaţionale de film. Şi iată că, printr-o minune, primele observaţii ale lui Stribor şi primele sale fraze erau gângăvite în această manieră existenţială. De unde şi îngrijorarea pentru căţelul Piksi, teama lui să nu fie înghiţit de Leul de Aur, după triumful lui Dolly Bell la Veneţia.
Dunja, sora lui, s-a născut în ecourile grupului The Clash şi printre norii fumului de ţigară, în apartamentul nostru din strada Šenoina nr. 14. Pe vremea aceea aşteptam răsă-ritul soarelui în toiul unor ciorovăieli slave extravagante sau petreceam seri zadarnice în care nopţile treceau dezbătând dacă bricheta Ronson este mai bună decât Dupont, dat fiind faptul că era mai bine cotată pe piaţă. Altă dată, ne-au prins zorii descifrând cu succes piesa lui Wilson, Einstein on the Beach. Era perioada în care două experienţe se amestecau în conştiinţa noastră : mizeria politică de la Sarajevo care se in stalase după prăbuşirea titoismului şi speranţa că viitorul va fi obligatoriu mai bun. Această idee era susţinută de forţa muzicii celor de la The Clash şi de excentrica, dar şi populara cultură punk a anilor 1980, care se ridicau ca un scut în faţa monstrului pe cale de-a se naşte al canalului MTV şi a zoaie-lor ce începeau să curgă de pe micul ecran, ameninţând să
ne înece în rahatul său muzical.
Dilema pe care Joe Strummer o formulase cel dintâi, exprimând ceea ce gândeau milioane de oameni, în cântecul său Should I Stay or Should I Go, a fost rezolvată prin plecarea mea de la Sarajevo în Statele Unite. Această hotărâre nu se baza pe vreo prejudecată politică, pur şi simplu oraşul meu natal nu se mai potrivea cu hainele pe care îmi plăcea să le port, ba mai mult, îi scăzuse cotaţia la bursa proiectelor mele artistice. Am acceptat invitaţia lui Miloš Forman de a-l înlocui 186
la Columbia University şi, pentru a doua oară în viaţă – dar de data asta pentru totdeauna –, am plecat din Sarajevo.
Era în 1988 şi, în timp ce ne pregăteam să părăsim casa din strada Šenoina nr. 14, înconjuraţi de tristeţea prietenilor şi a familiei, televizorul transmitea în direct „revoluţia iaurturilor“, momentul în care Vojvodina şi-a pierdut autonomia şi când rahatul a început să se reverse peste întreaga Iugoslavie.
Traducere de Dan Radu Stănescu
187
La revedere, patrie dragă
Toate drumurile către lumea largă la plecarea din Sarajevo, ca şi toate revenirile în oraşul natal, treceau în mod obligatoriu prin Belgrad şi prin apartamentul mătuşii Biba. Aşa a fost şi în clipa în care Dunja, Stribor, Maja şi cu mine am plecat spre Statele Unite. Drumul spre New York trecea prin piaţa Terazije nr. 6. Era o sărbătoare pentru mine. Mă bucuram mai ales că o revăd pe mătuşa Biba, a cărei prospeţime şi agerime insuflaseră evoluţiei mele personale o hotărâre şi o forţă comparabile cu vântul plin de oxigen care aţâţă flacăra unui foc de tabără anemic şi îi permite să ardă cu mai multă
vigoare. Ea era mentorul tatălui meu, dar şi unul dintre stâlpii dezvoltării mele. Din păcate, în momentul în care plecam la New York ca să predau la Columbia University, privirea mătuşii nu mai era atât de vie, iar lumina pe care o răspândea în jur, oriunde s-ar fi aflat, pălise de-a lungul anilor. Inevitabila tristeţe pe care o aduce bătrâneţea era dublată de încă o decepţie : ultimul act al conflictului cu soţul ei Ljubomir Rajnvajn. Acesta găsise o pictoriţă cu treizeci de ani mai tânără decât el, o oarecare Gavrankapetanović, şi nu se gândea decât să scoată cât mai mulţi bani din economiile comune ca să se mute la Herceg Novi. Singurul mod de a-şi procura suma necesară pentru acest ziarist, promovat de curând profesor, era vânzarea apartamentului din piaţa Terazije. Mătuşa refuza categoric, susţinând că nu poate trăi fără manifestările şi instituţiile culturale care îi îmbogăţeau viaţa şi care se găseau, cum spunea ea, în pragul uşii.
— Emir dragă, n-am decât să ies din holul blocului ca să
dau de Dušanov Grad, restaurantul unde găseşti cel mai bun rasol din tot Belgradul, iar la o sută de metri mai încolo am 188
Teatrul Naţional, muzeul. În zece minute de mers pe jos ajung la Învingătorul din Kalemegdan şi în cincisprezece minute sunt la cafeneaua Kolarac de pe strada Knez Mihailova.
Era de ajuns ca una dintre părţi să nu fie de acord cu vânzarea pentru ca toată afacerea să pice. Situaţia lui Ljubomir Rajnvajn era cu atât mai grea cu cât avea tot interesul să
stea liniştit şi să nu arate cât de tare o urăşte pe mătuşa mea. Cu toate astea, i se citea în priviri că ar fi strivit-o pur şi simplu pe loc. Spera că, cu ajutorul nostru şi al membrilor
„raţionali“ ai familiei, va reuşi să recupereze cât mai mulţi bani cu putinţă pentru a-şi oferi o viaţă mai bună pe coasta de sud a Mării Adriatice. Dar, în fiecare dimineaţă, baricadată
în partea de apartament pe care şi-o rezervase, mătuşa mea trăgea cu urechea la paşii soţului ei şi îi striga cu o neascunsă
plăcere :
— Aţi luat până şi acordeonul Slavenkăi, bandă de tâlhari !
Ştii când o să mă păcăleşti, Ljubomir ? Niciodată ! Partea ta de apartament n-o să-ţi ajungă nici până la cot ! adăuga ea, dându-i cu tifla prin aer, pentru că nu-i putea arăta direct jumătatea de braţ.
În anul următor, când mă întorceam de la New York la Belgrad pentru a primi premiul AVNOJ1, cea mai mare recompensă a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, mătuşa mea avea aerul unei luptătoare uzate şi epuizate. Cu toate astea, Biba şi îmbrăţişarea ei erau la fel de călduroase.
Îmi confirma astfel că pentru ea succesele mele erau un adevărat balsam, faţă de suferinţele pe care i le provoca ultima bătălie a vieţii. Înainte de a pleca la ceremonie, am cedat invitaţiei insistente a lui Ljubomir Rajnvajn de a-l însoţi în bucătărie. Încerca să mă convingă să pun capăt iadului din viaţa lor comună, înainte să se producă vreo catastrofă. Din clipă în clipă, mătuşa deschidea uşa.
1. Antifašističko Vijeće Narodnog Oslobođenja Jugoslavije – Consiliul Antifascist de Eliberare Populară a Iugoslaviei, înfiinţat în 1942
pentru a administra teritoriile eliberate de partizani.
189
— Vrea să mă dea afară din apartament, striga ea. E
vechea obsesie a familiei Rajnvajn, de douăzeci şi cinci de ani vor asta ! Emir, băiete, să nu crezi nimic din ce-ţi spune, e un bandit, ca şi surorile lui, nişte târfe nemţeşti !
— Vezi şi tu, dragul meu, ce coşmar trăiesc, mi-a spus Rajnvajn.
Nici nu dispărea bine mătuşa pe uşă, că apărea din nou imediat, ca un Charlie Chaplin :
— Cum aşa, „ce coşmar trăiesc“ ? ! Ljubomir, te conjur, nu-mi otrăvi nepoţelul cu minciunile tale ! Emir, băiete, s-a căsătorit cu mine pentru statutul meu de luptătoare în prima linie, ca să se lanseze în jurnalism. Dacă nu m-ai fi avut pe mine, ai aduna şi acum bârfe de prin piaţă pentru ziarul Pobjeda din Titograd şi nu ţi-ai fi plimbat niciodată fundul prin metropolele internaţionale !
Unchiul repeta că trebuie să ne ţinem firea şi mă implora să fac ceva să reglez partajul apartamentului, ca să-şi poată
vinde partea, pentru că, pe lângă „baricade“, mătuşa ameninţa că o să-l „ucidă în somn“. De fapt, Biba se săturase de viaţă şi fusese internată în spital de câteva ori. La început, a fost tratată de o boală de plămâni. Apoi, din cauza singurătăţii. Lua sedative foarte puternice, iar căderea ei fizică
nu făcea altceva decât să-i accentueze teama de viitor.
A fost foarte fericită când am anunţat-o că la ceremonia de înmânare a premiilor va ocupa locul de onoare. După a nu ştiu câta ceartă cu Rajnvajn, mătuşa s-a pregătit îndelung.
