— Rajnvajn Ljubomir, banditul ăsta austriac şi nemţoai-cele alea de surori ale lui, repeta ea întruna în timp ce se farda, vor să o scoată din casa ei pe Biba Kusturica, decorată
cu medalia de luptătoare veterană.
Deşi era obosită şi slăbită, mătuşa nu-şi pierduse plăcerea de a se găti pentru ocaziile speciale şi de a frecventa oameni de vază. Asta îi aducea aminte de vremurile trecute, când lucra în capitale europene, organiza recepţii oficiale la Berna, Praga şi Belgrad şi când era vizitată de Vinaver, Vjekoslav Afrić şi oameni de ştiinţă ca Siniša Stanković, celebrul biolog.
190
Holul Consiliului Executiv Federal, unde avea loc înmânarea premiului AVNOJ, gemea de personalităţi la modă
venite să dea strălucire acestei ceremonii. Printre toate aceste personaje din lumea bună, am remarcat-o pe marea poetă
Desanka Maksimović. Continua să se uite la bărbaţi cu ochi de femeie, nu ca o bătrână, cum mă aşteptam. Am făcut cunoştinţă cu ceilalţi invitaţi şi am întâlnit, printre două uşi, privirea lui Stipe Šuvar1.
— Ce tânăr minunat, declara în stânga şi-n dreapta Desanka.
Un Dionysos, o adevărată frumuseţe !
Mătuşa Biba s-a apropiat de poetă şi, cu un surâs larg, i-a întins mâna.
— Sunt mătuşa lui Emir, s-a prezentat ea.
Desanka s-a întors spre Biba şi a întrebat-o mirată :
— Care Emir ?
În seara aceea, am citit un text pe care îl scrisesem ceva mai devreme în casa mătuşii, într-unul din rarele momente de linişte, printre furtunile verbale dintre Biba şi Ljubomir.
„Când mi s-a propus să ţin un discurs de mulţumire în numele laureaţilor premiului AVNOJ, am acceptat fără să stau prea mult pe gânduri, deşi ştiu că astăzi cuvintele se devalorizează
mai repede decât dinarul. (M-am gândit că este o ocazie pentru mine să spun în public, într-un loc în care toată lumea poate auzi, ce cred despre ţara al cărei cetăţean sunt.) O fac cu o plăcere cu atât mai mare cu cât nu nu aparţin nici unui partid politic. Pot vorbi deci în numele generaţiei sacrificate de ideologia Ligii Comuniştilor din Iugoslavia şi de conducătorii săi care, ani de-a rândul, într-un mod planificat şi cu un zel deosebit, au provocat o mulţime de pagube. Şi-au împlinit sarcina cu vârf şi îndesat, după cum o dovedesc statisticile. Singurul lucru pe care nu au reuşit să-l ducă până la capăt este anihilarea spiritului nostru : ca orice lucru aflat în ilegalitate, el a rămas singura miză valabilă care a supravieţuit acestui joc social, în ochii generaţiei mele şi probabil şi în ai altora.
În timpul acestor zile, când în propria-mi ţară, pentru prima dată în viaţa mea şi în văzul întregii lumi, se desfăşurau evenimente istorice grave, priveam aceste rupturi şi aceste revirimente 1. Liderul Ligii Comuniştilor din Iugoslavia între anii 1988-1989.
191
de la New York, cuprins de o mare confuzie emoţională. Am trăit toate aceste catastrofe cu intensitate, dar cu şi mai multă durere dezintegrarea Iugoslaviei. De aceea mă întreb ce înseamnă astăzi să primeşti premiul AVNOJ. Ce rost are să primeşti cea mai înaltă distincţie într-o ţară care nu este decât o adunătură de popoare, de triburi aflate în plină dispută, în pragul unui război generalizat ? Într-o ţară în care sistemul de valori este făcut praf, în care cetăţenii sunt supuşi abuzurilor guvernanţilor, în care nişte semicetăţeni stau chiar şi astăzi, în marea lor majoritate, ghemuiţi în spatele zidurilor goale de cărămizi ale caselor sau mai exact ascunşi în culisele în care li s-a corupt conştiinţa politică ; într-o ţară care a blocat în ei orice fel de reflecţie politică ?
Cum să primeşti un premiu într-o ţară care s-a trezit cu brutalitate la coada istoriei, în urma aproape tuturor ţărilor din Europa de Est – cu excepţia Albaniei şi a României –, şi unde a apărut, datorită mişcărilor maselor, provocate de revoltele politice, esenţa monarhismului bolşevic în socialismul iugoslav ?
De ce am venit totuşi aici şi am acceptat să primesc premiul AVNOJ ?
Pentru că refuz să rămân fără nici o credinţă. Căci să fii fără
nici o credinţă – cel puţin aşa spune Evanghelia – înseamnă să
nu exişti. Îmi fac deci un mic serviciu mie însumi, prin dorinţa de-a crede în ceva şi, în ciuda tuturor lucrurilor… de-a spera.
Îndrăznesc să cred că apelul lansat de la această înaltă tri-bună, unde s-au adunat cei a căror operă a meritat cea mai înaltă recompensă a ţării, va fi auzit cu tărie şi că ne va da o nouă şansă de a înscrie în ziarele noastre un cuvânt de credinţă
şi de speranţă în adevăr.
Mă număr printre aceia a căror inimă a zvâcnit de bucurie anul trecut, când, la Žuta Greda, poporul muntenegrean, zdrobit sub lovituri cu acordul tacit al autorităţii supreme federale de către conducătorii săi – care de-a lungul anilor încercaseră să îl reducă la un nivel de trai demn de Congo –, a reuşit să le plă-tească această bătaie şi să răstoarne puterea momentului.
Inima mea a zvâcnit de bucurie, dar am fost imediat cuprins de spaimă când am înţeles că nimic nu avea să treacă de graniţele acestei republici.
Oare nu din cauza acelui semicetăţean, ghemuit în spatele zidului său de cărămidă, într-o casă construită cu nişte bani pe care nu i-a câştigat ? Banii aceia pe care masele populare îi împărţeau cu guvernanţii, ce îşi construiau vile şi fabricau
„vilegiaturi“ pentru popor, în scopul de a-şi asigura o domnie cât mai lungă ?
192
Oare acest semicetăţean nu era, pe piaţa iugoslavă atât de sfâşiată, garantul, el însuşi sfâşiat, al unei civilizaţii pregătite pentru o revoltă socială şi politică, ai cărei martori suntem astăzi pretutindeni în lume ?
Dacă revolta muntenegreană, care a fost la început o rebeli-une de natură socială şi politică, s-a oprit la scară naţională, când aveam înainte evenimentele din Cehia, Polonia şi Germania, rămâne o întrebare de pus pentru Istorie : cum şi de unde celelalte popoare iugoslave, aflate în aceeaşi stare de sărăcie şi într-o surdă ostilitate reciprocă, au găsit atâta toleranţă pentru a face zid în spatele guvernanţilor lor dubioşi, rămânând tăcute, sau excluzându-se singure de la jocul unei zguduiri mondiale ?
Pentru că nu încape nici o îndoială că lumea se transformă
sub presiunea străzii. Evenimentele de la Praga şi Berlin ne-o dovedesc limpede : nu a fost dărâmat doar un zid, ci şi un tiran a cărui piscină, ca probă a corupţiei sale, a apărut pe canalele de televiziune americane timp de cincisprezece zile la rând !
Ce s-ar întâmpla dacă, de la o zi la alta, sutele noastre de Honecker – presupunând că apărătorii unui sistem echitabil nu s-ar apuca să zbiere ca nişte animale rănite şi ar lăsa poliţia să
acţioneze conform procedeelor sale staliniste sau democratice – ar începe să-i bage la zdup pe cei care ne-au jefuit ca să-şi construiască vile ?
Sau dacă toate aceste regiuni, rămase în afara acestor zguduiri radicale, ar sfârşi ca acel personaj al lui Andrić, Alihodža, care a întâmpinat noua putere cu urechile bătute în cuie pe un pod de către tovarăşii săi ? Ori va trebui ca sărăcia să crească şi nivelul de trai să scadă atât încât acest semicetăţean, pe a cărui corupţie se pune bază, să înceapă să râcâie zidurile şi tencuiala, în chip de pâine şi lapte, ca să se poată hrăni ?
Sigur că toţi vrem să intrăm în Europa. Dar pentru a lua trenul care duce acolo, nu putem avea drept tovarăşi de drum politicieni care şi-au construit cariera alături de nişte Honecker, Ceauşescu, Hodja sau Jivkov…
Nu putem merge acolo cu cei care sunt astăzi grădinarii-şefi ai politicii lor.
