Am luat hotărârea fermă de-a participa la drama oraşului meu natal şi mi-am cumpărat un bilet de avion pentru Sarajevo.

Dar intenţia mi-a fost oprită în faşă de Zoran Bilan, care m-a sunat la numărul meu parizian :

— Naşule, nu veni, pe viaţa ta ! Aici rişti să fii împuşcat.

— Cine mi-ar putea dori moartea ?

— Patrioţii ! mi-a răspuns el pe loc.

— Pentru că am spus în articolul din Le Monde că Alija Izetbegović e un general fără armată ?

— Nu ştiu de ce, dar rămâi acolo !

244

— Dar când am spus asta, nu i-am iertat nici pe cei care bombardează oraşul !

— Povestea ta nu ţine, naşule. N-ai înţeles nimic. Toate s-au schimbat. Aici nu se mai pune problema să spui care e cel mai rău, primul, al doilea sau al treilea. Singurii care nu mai fac nici cât o ceapă degerată sunt sârbii. Ca într-un film cu cowboy, înţelegi ? Chiar dacă e adevărat ce spune Noka :

„Nu ştiu care-mi fac mai mult rău, cei care mă atacă sau cei care mă apără !“.

— Dar Alija are într-adevăr o armată ?

— Las-o baltă pe asta cu cine are armată şi cine nu. În orice caz, să nu pui piciorul pe-aici ! Te ţin la curent dacă se schimbă ceva.

Profanatorul bustului lui Andrić de la Višegrad a obţinut o însărcinare încă de la începutul războiului. Nu era pe măsura speranţelor sale, dar destul cât să-l recomande şi să-l înscrie pe lista potenţialilor „purtători de medalii“. Cu toate că nu-i plăceau nici sârbii, nici partizanii, se vedea totuşi în postura de „luptător în prima linie“. Purtător de medalie. Dacă, printr-o fericită întâmplare, ar fi fost condamnat la reeducare, cu obligaţia de a citi operele complete ale lui Ivo Andrić, cred că acest Šabanović ar fi privit cu alţi ochi misiunea pe care i-au încredinţat-o tutumracii. Ameninţa să arunce în aer barajul hidrocentralei de la Višegrad !

— O să fac asta ca să inund Serbia, până la Dedinje şi la vila lui Milošević, i-a declarat el lui Radoje Andrić, ziarist la cotidianul Večernje Novosti.

Generalul Kukanjac, comandantul districtului militar Sarajevo, s-a amestecat şi el în discuţie. Cu limbajul său de om simplu, a parlamentat cu apucatul de Šabanović, care susţinea că vrea să arunce barajul în aer din cauza atrocită-ţilor comise de paramilitarii lui Arkan în regiunea Zvornik.

La sfârşit, a intervenit şi Alija Izetbegović şi discuţia a fost transmisă la telejurnalul de seară. Preşedintele i se adresa lui Šabanović pe un ton duios, ca şi cum ar fi vorbit cu propriul său fiu. Dar acesta se încăpăţâna să declare că va distruge totul.

245

— Ai răbdare, Šaban, te rog, să nu ajungem acolo, i-a spus preşedintele. Să lăsăm asta la o parte pentru moment, să ne oprim aici…

Noi, telespectatorii, am înţeles că, dacă inundaţia nu se va produce imediat, ea nu va întârzia prea mult. Poate avea să se producă chiar în noaptea aceea. Era ca mesajul sibilinic dintr-un film mut, în care cartoanele dintre scene anunţă

evenimentele ce vor urma.

În ciuda insistenţelor preşedintelui Izetbegović şi a sfatu-lui său „nu, pentru moment“, Šabanović a lăsat să curgă o parte din apa barajului de la Višegrad. Or, casa lui Šabanović era construită la Nezuke, o aglomeraţie din apropiere de Višegrad, astfel încât, cu marea lui idee de-a inunda Serbia până la Dedinje şi la vila lui Milošević, nu a reuşit decât să-şi inunde propria locuinţă ! Furia apei a târât totul cu ea, inclusiv casa rămasă aproape într-un singur perete. Cu o nespusă tristeţe, Šabanović îşi privea casa pe care curentul puternic o ducea către Serbia. Şi-a adus aminte de promisi-unile preelectorale ale SDA, de la Foča, unde partizanii lui Izetbegović urlau de bucurie, cerând răzbunare şi anunţând că, în caz de război, vor răzbuna fiecare musulman omorât de sârbi pe Drina în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Dar cei care făcuseră această promisiune fugiseră la Sarajevo, de teama armatei sârbe. Iar Šabanović rămânea singur, cu privirea aţintită la apele râului revărsat. Îşi dorea din tot sufletul o minune, se închina la Allah. Ar fi vrut ca o forţă

superioară să inverseze cursul râului. Iar dacă Allah nu putea, poate că americanii vor fi în stare de asta ?

Până la urmă a fugit şi el de la Višegrad la Sarajevo şi acolo a continuat să spere într-o minune. Se ruga să curgă

Drina către izvoare şi casa să i se întoarcă înapoi din Serbia la Nezuke.

Aşteptam nerăbdător un telefon de la naşul meu Bilan din Sarajevo. Se produsese vreo schimbare ? Erau veşti de bine ?

Era oare posibil să fiu şters atât de repede de pe lista locuitorilor din Sarajevo ? Dar toate speranţele s-au năruit. Legătura 246

telefonică cu Sarajevo a fost tăiată şi nu mi-a fost greu să

renunţ la întoarcerea în oraşul natal. Bilan nu dădea nici un semn de viaţă. Nu doar din cauza tăierii liniilor telefonice.

Motivul era mai tragic : mama lui Bilan, Kaja, fusese ucisă

în pragul casei, la Jajce. Făcea parte din rândul partizanilor şi avea medalia de luptătoare veterană. După spusele surorii sale, care rămăsese la Belgrad, fusese omorâtă de membrii

„Vulturilor albi“. Ştiam că printre ei erau puţine astfel de păsări nobile, asociate tradiţiei luptei eroice a poporului sârb pentru libertate. Cel care o ucisese pe mătuşa Kaja în pragul casei nu era decât un şobolan alb.

Întoarcerea mea în ţară era din ce în ce mai complicată.

Nu din cauza fricii. Aici lucra o psihologie complexă. Dacă

m-aş fi întors la Sarajevo, ar fi trebuit să accept o transfor-mare pentru care nu eram pregătit.

Neputând să iau avionul spre Sarajevo, am încercat să-mi închipui ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi sosit acolo brusc, pe nepregătite ? Ar fi trebuit să mi se înşurubeze alt cap pe umeri, să mi se taie cel vechi care, învelit în hârtie de ziar, să fie aruncat în Miljacka. Cu acest nou cap ar fi trebuit să

scuip pe tot ceea ce gândeam, pe tot ce credeam, pe tot ce spuneam. Pe tot ce îmi lăsase tata moştenire ! Niciodată o astfel de grefă nu s-ar fi prins, chiar dacă intervenţia chirur-gicală ar fi reuşit. Noul cap l-ar fi căutat neîncetat pe cel vechi, şi de aici toată tragedia. Vechiul cap, încăpăţânat cum era, i-ar fi cerut celui nou să nu accepte soluţiile impuse de război. Fiindcă ele nu sunt de-ajuns pentru a înţelege toate datele problemei. Deşi acesta este scopul : să crezi ceea ce înţelegi. Pentru că, dacă nu crezi decât ceea ce simţi, nu ajungi nicăieri. Or, vechiul cap era îndărătnic. I-ar fi impus seamă-nului său să nu uite motivele ce duseseră la război, în ciuda cruzimii lor. Atunci, noul cap ar fi început să latre, să povestească peste tot ceea ce nu trebuie spus în astfel de vremuri grele, şi ar fi fost condamnat la moarte. Un cap şi-ar fi aflat sfârşitul pentru că ar fi fost obligat să se schimbe, celălalt –

pentru că ar fi rămas sub influenţa fratelui său geamăn.

247

Din aceste motive, şi din altele mai greu de exprimat, nu am plecat spre Sarajevo. Revedeam trecutul aşa cum îl descri-sesem în filmele mele. Nici această „comunitate internaţională“, cu umanismul ei abstract, nu-mi era pe plac. Fără a mai vorbi despre ţopârlanii de-acasă, dintre care voi prezenta un exemplu :

Senka mi-a arătat într-o zi un raport pe care îl obţinuse de la verişoara ei Dunja Numankadić. Această hârtie arăta cum un înalt ofiţer din Poliţia Militară a Bosniei-Herţegovina, un oarecare Edo Lucarević, dăduse năvală împreună cu mai mulţi subalterni de-ai săi în apartamentul tatălui meu, Murat Kusturica, din strada Kata Govorušić. În burlanul unei sobe, a găsit o bombă pe care, potrivit raportului, „teroristul Murat Kusturica o ascunsese“. Vecina Rodić semnase chiar docu-mentul, în calitate de martor.

— Ce i-o fi făcut bietei femei ca s-o oblige să semneze o minciună atât de monstruoasă ? a strigat Senka.

De fapt, luptătorii pentru o Bosnie-Herţegovină liberă

aveau, în afară de apărarea oraşului, şi alte activităţi mai lucrative.

— Ticăloşii ! În burlanul ăla păstram cei două mii cinci sute de dolari pe care mi i-ai dat când am plecat din Statele Unite ca să ajungem acasă, mi-a mărturisit mama după

aceea.

Când am adus-o pe Senka de la Herceg Novi la Paris, am instalat o antenă satelit. Ne uitam la actualităţile de peste tot.

Pentru noi, asta era mai important decât pâinea pe care-o mâncam. Cu ochii ţintă la toate aceste emisiuni de pe canalele din toate ţările, am observat diferenţele de interpretare a aceloraşi evenimente şi am înţeles că lui Hitler nu i-a lipsit decât televiziunea pentru victoria finală a politicii sale criminale. Nimeni nu l-ar fi învins dacă ar fi avut propriile sale posturi de televiziune.

Cu banii câştigaţi de pe urma filmului Arizona Dream am cumpărat o casă în Normandia. Nu mai exista nici o îndoială : 248