— Frăţioare, eram închis în cabină, mâna mea începuse să încercuiască numele reformiştilor Kecmanović şi Sidran, dar inima a dat ordin creionului să meargă în cealaltă direcţie şi l-am bifat pe Karadžić.
201
Viaţa în democraţie a deschis noi răni, deşi rănile vechi nu apucaseră să se cicatrizeze. Sentimentele naţionale s-au încins. Tensiunea devenise starea de spirit cotidiană a tuturor – a celor care votaseră, ca şi a celor care nu făcuseră nici o alegere politică. Aşa sunt oamenii. Se obişnuiesc cu orice şi ascund orice în adâncul sufletului. Sârbii nu voiau cu nici un preţ să iasă din Federaţia Iugoslavă, iar musulmanii, majoritari în Bosnia-Herţegovina, erau de părere că statul le aparţine. Spre nenorocirea lor, sârbii nu voiau să facă parte din acest nou stat, şi nici croaţii, pentru că vedeau în el o replică a Iugoslaviei de care tocmai voiau să se separe. Era o situaţie ideală ca să vină cineva din afară şi să reglementeze toate dilemele. Războiul era deja în toi în Croaţia. Majoritatea oamenilor din Sarajevo susţineau că nu există „nici un risc, frate, să ajungă războiul la noi“.
Nu ştiam cum îţi ajung războaiele în pragul uşii. Dar în 1990, am avut o întâlnire care a fost un fel de preambul pentru războiul ce avea să vină.
Într-o zi, un musulman, Omerović, din cartierul de sus din Visoko, s-a apropiat de mine pe când cumpăram pâine de la piaţă.
— Eşti prieten cu Vampo ?
Se referea la un aventurier care ţinea o cafenea în centru la Visoko şi care semăna cu un vampir pentru că avea faţa arsă după un accident de maşină.
— Da.
— Vampo mi-a spus că eşti interesat de nişte jucării pe care le colecţionez, a continuat el pe un ton conspirativ.
L-am privit tulburat.
— Am nişte kalaşnikovuri, frăţioare, gata să pocnească
exact ca perele bine coapte, mi-a strecurat el în ureche.
Omerović m-a dus până la el acasă şi am coborât în pivniţa unde, acoperite de o prelată militară, erau aliniate zeci de lăzi pline de puşti automate. Tipul ăla cu mutră de ticălos nu glumea :
— A sosit momentul, o să-i futem în cur pe toţi ! O să-i lichidăm pe toţi, şi pe cetnici, şi pe ustaşi !
202
— O să-i spun lui Vampo să te contacteze când o să adun banii, am lăsat eu să-mi scape, cu singurul gând să o şterg cât mai repede din acest umed depozit bosniac.
— Frate, eşti de-ai noştri. Dacă vrei, pot să ţi le las la cincizeci de mărci bucata. Pe piaţă nu le găseşti sub trei sute.
N-ai decât să încerci.
Eram deja în curte, când m-a prins din urmă la poartă.
— Nu găseşti nicăieri marfă de calitatea asta, frate. Dar să nu sufli o vorbă nimănui ! Puţin ne pasă cine de ce credinţă
e, important e să fim musulmani. Ha-ha-ha...
— O să mă duc să-l văd pe Vampo, de cum îmi intră ceva bani pe film. O să te caut şi-o să batem palma, i-am spus, jurându-mi în barbă să nu mai calc în viaţa mea în curtea aia.
Întors pe dos, m-am grăbit să ajung acasă.
La Sarajevo, singurul loc în care ecourile războiului erau mai puţin apăsătoare şi mai puţin ameninţătoare era chiar cafeneaua Šetalište. În faţa evenimentelor, clienţii obişnuiţi se comportau ca şcolarul codaş care îşi alungă din minte catastrofa ce-l aşteaptă a doua zi la examen. Nici măcar n-a frunzărit cartea, însă hotărăşte, odată momentul sosit, să-şi privească profesorul fix în ochi. Complet ignorant, nu are habar de nimic, dar îşi păstrează speranţa reuşitei.
Nici o reflecţie serioasă şi aprofundată referitoare la război nu era înscrisă pe ordinea de zi la cafeneaua Šetalište. Beţivii din generaţia veche repetau întruna :
— Ce, a intrat groaza-n voi ? De când e lumea lume, oamenii se bat şi se fut. Eu nu mai pot să fac nici una, nici alta, dar mi-ar plăcea să mai văd aşa ceva... Ca să-mi mai treacă pofta !
— Să vezi ce, primul sau al doilea lucru ?
— Mi-e totuna, nu e nici o diferenţă, te pui jos şi te uiţi la război cu două beri în faţă, îţi tai câteva feliuţe de şuncă
afumată şi de brânză de Travnik, şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate !
203
Cafeneaua Šetalište era proprietatea firmei Balkan, o întreprindere care dăduse faliment. Rechinii din cercul comer-cianţilor bogaţi o considerau deja un bun al lor. Or, prietenii mei din copilărie nu vedeau astfel lucrurile. Nu aveau bani să cumpere cafeneaua, dar voiau să-l împiedice pe negustorul de fructe şi legume angro, fostul poliţist Delimustafić, să o cumpere şi să-i priveze pe această cale de „saloon“-ul lor.
Pe grătarul sărăcăcios, de unde se ridica fumul cărbune-lui de lemn, prea subţire din cauza presiunii atmosferice scăzute, doar frigăruile sfârâiau voios. Amicii mei ţineau în mâini pancarte : E CAFENEAUA NOASTRĂ ! JOS CAPITALIŞTII !
AFARĂ CU HOŢII ! Asta l-a impresionat pe Johnny Depp, dar şi camerele de televiziune din Sarajevo.
— What a proud people ! a exclamat artistul sensibil care este Johnny. They fight for their bar. I have never seen it in my life 1, a adăugat el.
Eram ca nişte prizonieri ai unei drame de Cehov, la care cea mai măruntă posibilitate de schimbare generează spaimă
şi paralizie. O groază care îi ţine pe eroi închişi într-un fel de coşmar şi îi împiedică să facă primul pas către altă viaţă, să se trezească într-o eră nouă, diferită, poate chiar într-un univers transfigurat.
Această grevă, excepţională din toate punctele de vedere, a fost precedată de o vizită făcută de rebelii de la cafeneaua Šetalište primarului din Sarajevo, domnul Muhamed Kreševljaković.
Întâlnirea fusese organizată de un om politic, apărător al drepturilor omului, diplomatul Srđan Dizdarević. Întrevederea a început printr-un avertisment al decanului clienţilor cafenelei, domnul Joza Franjčević, care a mers drept la ţintă :
— Domnule primar, ca să ne înţelegem de la bun început, nu sunt un beţiv, sunt doar un obişnuit al cafenelelor şi de aceea afirm cu toată responsabilitatea că clienţii de la Šetalište nu vor renunţa niciodată la drepturile asupra cafenelei lor !
Primarul, care nu reuşea să priceapă despre ce drepturi vorbea domnul Franjčević – aşa că se temea de această
