1. Ce popor mândru ! Oamenii îşi apără barul. N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea (în engl., în orig.) (n.r.).
204
problemă ca de multe alte probleme insolubile din oraşul Sarajevo –, nu a făcut nici un efort să înţeleagă. După cât se pare, niciodată şi nicăieri clienţii nu îşi ceruseră drepturile asupra unei cafenele prin ocuparea locului în litigiu. Primarul, care voia să joace rolul de gazdă, i-a întrebat pe rebelii de la Šetalište :
— Nu doriţi câte un păhărel, domnilor ?
La care Joza Franjčević a răspuns imediat :
— Unul dublu, ca să nu facă secretara dumneavoastră
două drumuri.
Comunicarea cu trecătorii era marea specialitate a prietenilor mei de la cafenea. Salutau cu aplauze apariţia unor tinere „bine făcute“.
— Nu doreşte vecina să se oprească puţin la o cafeluţă, un suc sau poate o tărie mai dulce, un păhărel de lichior, de exemplu ? spuneau cei mai în vârstă.
Stimulaţi de prezenţa unui oaspete de marcă, se întreceau în vorbe de duh. Într-o zi, când un motociclist gonea pe vehi-culul său, înfofolit tot în eşarfe, unul dintre ventrilocii noştri –
cred că era Čuka – a imitat mai întâi din gură un scrâşnet de frâne, după care i-a strigat : „Hei, prietene !“. Întorcând capul, nefericitul motociclist a scăpat ghidonul şi a zburat într-un tufiş, în timp ce maşinăria lui a mers mai departe şi s-a zdrobit de trunchiul unui copac. S-a stârnit o explozie de râsete şi de veselie fără seamăn. Cu o frigăruie în mână, Johnny era la fel de amuzat, în timp ce naşul meu, Zoran Bilan, un uriaş din toate punctele de vedere, îşi umplea paharul cu rachiu şi ţinea un toast :
— Hai, americanule, fă-te-ncoa ! Să dăm câte unul peste cap, doar tu şi cu mine !
I-am dat bluzonul meu HTZ lui Johnny Depp, care era îngheţat. După grătarul de la Šetalište, l-am dus să prân-zească în apartamentul din strada Kata Govorušić. Murat ne-a ospătat cu o cratiţă bosniacă şi, pe toată durata mesei, a discutat în engleză cu Johnny. A fost o adevărată uşurare pentru distinsul nostru oaspete, care îşi petrecuse ultimele ore pe post de actor într-un film mut. După bunul meu obicei, 205
am uitat să îl întreb dacă dorea să rămână să se odihnească
după masă în apartamentul părinţilor mei. Voiam să mă
însoţească la o întâlnire cu omul care punea parchetul în noul nostru apartament din strada Petar Preradović nr. 1.
Era oare de prost gust să introduc un astfel de oaspete într-un apartament în curs de amenajare ? Fără îndoială, dar am simţit întotdeauna nevoia să împărtăşesc lucrurile bune cu cei la care ţin. Nimeni, nici măcar mama, nu mă putea face să renunţ. Mai târziu, am observat că nici copiii mei, Dunja şi Stribor, când urmăresc o scenă frumoasă într-un film, nu pot rezista dorinţei de-a o împărtăşi celor apropiaţi.
— De ce îl chinui pe Johnny ? m-a întrebat Senka în timpul mesei. Lasă-l să doarmă puţin, să se odihnească cum trebuie.
Încurcat, Johnny se uita fix la chilimul chinezesc acoperit cu o folie de plastic transparent de sub masa din sufragerie.
Mi-a aruncat o privire întrebătoare.
— Aşa luptă mama împotriva distrugerii premature a obiectelor la care ţine, i-am explicat eu râzând.
— Wow ! a zis Johnny.
Am plecat deci spre noul meu apartament. Suflând în mâinile amorţite, Johnny se uita la camerele mari repetând :
„Great man, realy great !“ 1, în timp ce eu puneam la punct cu un omuleţ ultimele amănunte privind montarea parchetului.
După ce ne-am pus de acord, l-am condus la uşă şi am făcut o pauză ca să admir în jurul meu o scenă care mi-a plăcut.
Amintirile cele mai fericite ale mutărilor mele – care au fost numeroase – sunt legate de talmeş-balmeşul creat de mulţimea de bibelouri împrăştiate peste tot în spaţiu. Cutii, saci şi dulapuri cu uşile întredeshise, obiectele încep să scoată
nasul şi să-l privească pe om drept în ochi. Atunci ai impresia că le vezi pentru prima dată. Tot aşa se întâmplă cu fotografiile îngrămădite în cutii de pantofi : cu cât înaintezi în viaţă, cu atât mai multe se adună... Iei una, apoi alta, şi iată că încep să-ţi alunece printre degete şi să se împrăştie peste tot. Fug ca şi evenimentele care se strecoară şi îţi scapă
pe culoarele uitării.
1. Ce tip grozav, într-adevăr grozav ! (în engl., în orig.) (n.r.) 206
Întâlnirea cu o dezordine voită este foarte incitantă şi totul ar merge bine dacă omul nu ar fi blestemat. Chiar dacă
se hotărăşte să nu se mai uite niciodată la unele lucruri, acestea, sub efectul unei forţe stranii, se întorc la el. Aceste obiecte nedorite se înfăţişează din nou sub ochii lui, ca şi cum ar urma o orbită care e numai a lor. Atunci îţi pare rău că nu le-ai aruncat la timp. Aşa şi-a făcut apariţia prima pagină a revistei VOX, având pe copertă o caricatură a lui Ivo Andrić tras în ţeapă într-un toc cu peniţă ! Johnny s-a aplecat asupra imaginii.
— It looks like commercial add for horror movie ? 1 a întrebat el.
Nu i-am răspuns, dar mi-am adus aminte că atunci când a apărut coperta aceea, am perceput-o ca pe o confirmare a unei glume făcute de vecina noastră Velinka. Nu era un scheci : vecina noastră cu posteriorul proeminent căzuse în fund şi, ca să abată atenţia de la acest eveniment neplăcut, lansase următoarea frază : „Când smulgi un picior de la un taburet bosniac cu trei picioare, totul se duce dracului !“.
Caricatura aia era o lovitură de măciucă asupra edificiu-lui bosniac şi o operă de subminare a fundaţiilor acestuia.
— This guy is our Nobel price writer 2, i-am explicat eu.
Johnny nu înţelegea de ce voia cineva să tragă în ţeapă
un laureat al Premiului Nobel într-un toc cu peniţă.
— Why they treated him like this ? 3 s-a interesat el.
La prima vedere, mi-era greu să-mi limpezesc gândurile împrăştiate, ce reflectau starea apartamentului meu, dar de fapt tocmai această dezordine îmi convenea de minune. Când ideile mi se înghesuie în diferitele sertare ale creierului, le manevrez cu mai mare uşurinţă. Nu mi-a fost deloc greu să-i 1. Pare să fie o reclamă pentru un film de groază ? (în engl., în orig.) (n.r.)
2. Tipul ăsta e scriitorul laureat cu Premiul Nobel din ţara noastră
