Înainte de căsătorie, Bunicul îi spusese : „Hanifa, ştiu că aipeţitori, dar cei mai mulţi sunt negustori, iar comerţul nu esigur : cât ai clipi din ochi, afacerea se duce de râpă. Eu suntfuncţionar de stat, iar salariul îmi este garantat permanent.

Dacă mor înaintea ta, o să ai chiar şi-o pensie“.

Când Bunicul ne-a părăsit şi când Mama a încasat primapensie, mi-a spus în câteva cuvinte toată povestea.

Şi acum, câte ceva despre oraşul Donji Vakuf, care pe vremeaaceea nu era decât un cătun. Cele două cartiere principale erauCartierul de jos şi Cartierul de sus. Bunicul era din Cartierulde jos, iar familia lui avea două case. Îmi aduc bine aminteşi astăzi. Şi cum era funcţionar, nu ştia ce-i aia sărăcie.

Mama locuia în Cartierul de sus, la care se ajungea prin

„Moviliţă“. Familia Mamei avea o casă cu curte şi o grădină

de legume. Aveau şi o reşedinţă de vară. Pe drumul spreTravnik, erau proprietarii unui mare domeniu cu livezi gemândsub povara merelor, prunelor, perelor şi a multor altor fructe.

Ajung acum la căsătoria Mamei. Căzuse la înţelegere cuBunicul că el va veni într-o noapte anume, pentru că ştia că

în noaptea aceea ai ei plecau la ţară şi că va rămâne singură

cu sora ei. Îşi pregătise lucrurile într-o altă cameră, ca să

poată fugi mai uşor. La acea oră, Bunicul aştepta împreună

cu Hatidža într-o trăsură la poalele „Moviliţei“. În timp cesora ei îşi făcea rugăciunile, Mama a profitat de ocazie. Lasfârşitul rugăciunii, soră-sa s-a ridicat, şi-a dat seama că numai e nimeni în casă şi a izbucnit în lacrimi :„Au furat-o pesora mea Hanifa !“.

Deci, Emir dragă, nu e vorba de nici un frate al Bunicului,nici de pistoale, cum povesteşti tu. Bunicul nu avea acasă nicimăcar o praştie băieţească. Nu avea nici o aplecare spre armeşi era incapabil să le ameninţe pe sora şi pe bătrâna mamă

a Hanifei cu un pistol.

264

Akif s-a născut la Vakuf, în 1920, iar eu în 1924. Ca funcţionar de stat, Bunicul a fost mutat mai târziu la Bugojno,unde s-a născut Senka. Am locuit acolo până în 1939, an încare Bunicul a fost din nou mutat la Prozor. Fratele meu Akifşi-a făcut şcoala în Banja Luka, a terminat Academia deComerţ şi, când şi-a găsit de lucru la Sarajevo, în 1941, amvenit cu toţii aici, pentru că eram mai în siguranţă. Urmareao ştii şi tu.

Dragă Emir, nu ţi-aş fi scris niciodată toate astea dacă nuai fi abordat chiar tu subiectul. Dacă Senka nu se simte bine,rupe această scrisoare ca să nu o tulbure, aş prefera să fiisingurul care o citeşte, pentru că în fond este vorba despreBunicul tău şi Bunica ta.

Iza, care se gândeşte mult la voi şi vă iubeşte.

Dragostea mătuşii Iza pentru părinţii ei – pe care şi-o exprima scriind Bunicul şi Bunica cu litere mari – m-a îndu-ioşat la fel de tare ca şi dragostea ei pentru adevăr. Graniţa imperceptibilă dintre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi ceea ce nu a avut loc a produs miracole. Povestea răpirii Mamei noastre nu este rodul imaginaţiei mele. Este povestea pe care o spunea bunicul meu copilului care eram, în timp ce Mama ne pregătea o plăcintă. Spunea oare această poveste ca să ne amuze, pe Mama şi pe mine ? Nu ştiu. Ea asculta istoria condimentată cu efecte cinematografice, cum ar fi pistoalele şi celelalte accesorii. Bunicul ne distra, pe mine şi pe Mama noastră bolnavă. După ce am citit scrisoarea mătuşii, am ajuns la concluzia că în surâsul enigmatic al Mamei şi în privirile pe care i le arunca Bunicului, ea mărturisea deja ceea ce scria tanti Iza, dar şi bucuria ei de a vedea cât îl amuză această versiune a măritişului ei pe nepotul său.

După moartea fratelui lor Akif, poveştile despre morţi şi înmormântări au devenit subiectele zilnice ale surorilor. Mătuşa Iza nu voia ca moartea ei să le surprindă pe fiicele sale, Aida şi Sabina, şi să fie o povară în plus pentru bugetul lor, şi aşa modest. Cum unchiul Akif fusese înmormântat într-un teren din Barama, Iza insista să fie exhumat şi să se construiască

pe acel loc un cavou al familiei. Astfel i-ar fi scutit pe copiii ei de cheltuielile de înmormântare, împărţindu-le pe cele 265

pentru cavou între mai mulţi membri ai familiei. Dar Dunja Numankadić s-a opus de la bun început acestei idei :

— Nimeni n-o să-l scoată pe tata din mormânt şi să-l fâţâie de colo-colo. Nici măcar nu-mi trece prin cap !

Dar moartea a luat-o până la urmă pe tanti Iza, confir-mându-i temerile.

În ajunul izbucnirii războiului, pentru a-şi ajuta sora, Senka i-a lăsat pensia ei de angajată la Facultatea de Construcţii Civile. Cu toate că a primit-o cu recunoştinţă, Iza nu s-a putut abţine să nu remarce :

— Pe tine, Emir al tău te poate îngropa într-un coşciug de aur. Dar bieţii mei copii ce-o să facă ?

— Pentru Dumnezeu, Iza, te rog, o să ne îngroape cum or putea ! Nu avem altceva mai bun de discutat ?

— Eu, Senka dragă, sunt speriată, nu pot închide ochii noaptea : mi-e frică de viermi !

— Ce viermi, soro ? a întrebat Senka.

— O să mă îngroape după obiceiul musulman, pentru că

e mai ieftin ! Nu că m-ar deranja, numai că nu pot dormi noaptea când mă gândesc că o să mă înfăşoare doar într-un cearşaf şi o să mă mănânce viermii.

În 1996, la sfârşitul războiului, tanti Iza a murit şi a fost îngropată aşa cum se temuse în timpul vieţii. Copiii nu au făcut-o din rea intenţie. Ţinea pur şi simplu de credinţa lor musulmană, pe care războiul n-a făcut decât să o întărească.

Spre deosebire de marea majoritate a membrilor familiei mele, prea afectaţi de imobilism, în aşa hal încât puteau fi loviţi de o schijă de obuz în propriul pat, pe mine nu mă

putea ajunge din urmă nici un glonţ.

Făceam regulat naveta între Paris şi New York, ţineam cursuri în ultimul semestru studenţilor de la Columbia şi pregăteam Underground cu Dušan Kovačević. Maja a trecut prin această perioadă dificilă ca o leoaică. Şi-a luat chiar şi permisul de conducere, în ciuda aversiunii sale pentru volan.

A depăşit frustrările tatălui ei şi teama de momentele solemne care l-au răsturnat pe Mišo de pe motocicletă. Creştea copiii, îi ducea pe Dunja şi pe Stribor la şcoală şi pe Senka la şedinţele de chimioterapie. Eu eram convins că singurul mod de-a 266

rezista războiului era să-mi continui lupta personală. Iar în cazul meu, această luptă însemna turnarea unui film. Pentru a nu ştiu câta oară, mi-a venit în minte Ivo Andrić. Şi-a scris operele capitale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

După scandalul cu Arizona Dream, devenisem persona non grata pentru companiile de asigurări şi pentru Finance Film. Or, fără ei, mi-era imposibil să realizez vreun proiect cinematografic. Trebuia deci să găsesc un producător, de preferinţă bogat, un om ce dispunea de o avere personală, care să nu fie nevoit să ceară împrumuturi bancare şi alte credite.

Pe vremea aceea, majoritatea oamenilor din domeniu credeau că s-a terminat cu cariera mea, pentru că abandonasem filmările şi depăşisem peste măsură bugetul. Atunci s-a produs, ca de atâtea ori în viaţa mea, o fericită răsturnare a lucrurilor. Un „Bingo !“, cum se spune astăzi ! Magnatul francez de la BTP, Francis Bouygues. Încă de pe vremea când locuiam la New York, miliardarul acesta îl trimisese pe Pierre Edelman să-mi spună că omul cel mai bogat din Franţa doreşte să

finanţeze unul dintre filmele mele. Văzuse împreună cu soţia Vremea ţiganilor şi se pare că izbucnise în lacrimi.

— Când mi-aduc aminte cât de greu mi-a fost să fac acest film, şi mie îmi vine să plâng ! i-am explicat lui Bouygues în blocul său parizian aflat în apropierea palatului prezidenţial.

Edelman îmi repetase în mai multe rânduri o frază neobişnuită pentru timpurile noastre :

— Ai văzut şi ai auzit : bătrânul nu glumeşte. Filmează

ce vrei şi cât vrei, e bogat precum Cresus, dar îi lipsesc Palme d’Or-ul şi gloria de învingător la Cannes.

Şase ani mai târziu, când Francis Bouygues a murit, nimeni nu a vorbit la televizor despre averea sa. Nimeni nu a menţionat câţi bani avea în cont. Asta mi-a plăcut. S-a spus doar că a plecat pe lumea cealaltă „un om care a construit un reactor nuclear în Iran şi care păstra acasă, într-o vitrină, un premiu Palme d’Or“.

După Underground, şi eu am fost prins de vârtejul războiului, ale cărui ecouri îmi ajungeau la urechi zi de zi. La rana deschisă din suflet s-a adăugat microbul nenorocirii care mi s-a strecurat în inimă.

267

Jurnalele televizate, care au jucat un rol esenţial în acest război, au ridicat minciuna la rang de adevăr. Pretutindeni se manifesta disproporţia dintre realitate şi ficţiune. Dintre adevăr şi minciună ! Toată lumea minţea ! Americanii, englezii, germanii, sârbii, musulmanii ! La numai cinci zile de la izbucnirea războiului, canalele de televiziune, mai rapide decât un glonţ de kalaşnikov, anunţau peste două sute cincizeci de mii de morţi ! Se pare că cineva planificase această

cifră şi făcea tot posibilul să o atingă. Nici măcar Germania lui Hitler nu reuşise un astfel de scor la începutul ostilităţilor. Dezinformarea era în plină desfăşurare.

Experienţa unică trăită pe vremea lui Tito şi mai ales perioada ce a urmat morţii lui îşi cereau filmul lor. „De altfel“, îmi spuneam eu cu infatuare, „chiar şi Ivo Andrić şi-a scris cele mai importante opere în timpul războiului – şi asta nu numai pentru că făcea ravagii sub ochii săi şi îi distrugea iluziile.“ Acest film, Underground, nu era o biografie a lui Tito, simbolul major al destinului nostru tragic, ci o evocare a tragediei celor care cred orice se arată la televizor. Deci un film despre propagandă.