dureroasă (în engl., în orig.) (n.r.).
215
ghicit, îmi puneam întrebarea : oare ar fi mai plăcut să trăieşti pe pământ dacă acel Šabanović ar fi citit E un pod pe Drina...
şi, după ce-ar fi încheiat lectura, ar fi decis de unul singur să doboare bustul lui Andrić ? Înfuriat poate de conţinutul cărţii sau de stilul laureatului Premiului Nobel, s-ar fi dus să distrugă monumentul pentru a-şi exprima dezacordul personal cu autorul. Nu, imposibil. Dacă şi-ar fi rezervat câteva zile din viaţă pentru a-i citi romanul, n-ar fi putut, după
această încercare încununată de succes, decât să-i lustruiască
bustul pentru a-l face să strălucească mai tare.
De vreme ce nu a citit niciodată nimic din opera lui Andrić, mă întreb dacă ar fi supravieţuit măsurilor de reeducare. O
terapie sub constrângere care l-ar obliga la lectura operei complete a lui Andrić ! Ce i s-ar fi întâmplat ? Poate că încă
de la primele pagini ar fi fost dat peste cap de o criză de nervi din cauza unui efort mental excesiv şi ar fi cedat ca un pod de beton prost sub o încărcătură prea mare. A doua zi de lectură
l-ar fi apropiat pe Šabanović de momentul fatal. „Omorâţi-mă
sau daţi-mi ceva să mă sinucid ! Nu mai pot suporta genul ăsta de tortură !“ ar fi fost ultima lui rugăminte pentru a fi lăsat în pace. Eu însă aş fi fost nemilos, nu aş fi scutit paci-entul de terapie ; i-aş fi cerut să citească opera lui Andrić până la ultima pagină.
În multe cămine din Sarajevo, ca şi în apartamentul nostru din strada Kata Govorušić nr. 9A, ospeţia juca un rol important în viaţa socială. Partizanii şi notabilităţile din Sarajevo veneau la noi, aducându-ne sub acoperiş vioiciunea de spirit şi originalitatea lor. Ironia le permisese să traverseze epoca lui Tito şi să supravieţuiască regimului. Am perfecţionat această
ironie la Praga şi am adus-o înapoi la Sarajevo. Prin conversaţiile cu Sidran, care răsunau ca nişte megafoane, am pus temeliile mitologiei din Sarajevo. În această mitologie nu-şi găseau loc cei ce îl împinseseră pe omul care nu citise E un pod pe Drina... să dărâme statuia laureatului Nobel. Mai mult ca sigur că în jurul lui Izetbegović roiau o grămadă de tutumraci care mormăiau printre dinţi, aşteptând momentul favorabil. Ca şi Nele, Sidran şi cu mine redepănam dramele 216
părinţilor noştri şi le traduceam într-un limbaj propriu, făceam din ele cântece, romane, filme.
Odinioară, când eram pedepsit pentru chiul, eram obligat să-i ascult pe cei mari glumind între ei în sufragerie. Acum, încerc să-mi închipui cu ce ar semăna aceste cercuri de intelectuali unde s-ar dezbate justificarea distrugerii unui monument închinat unuia dintre stâlpii literaturii europene.
Familia Kreševljaković face o vizită la ţară familiei Izetbegović.
După băuturile răcoritoare nealcoolizate, copiii primarului se pun pe glume şi chiar sar peste cal. Alija Izetbegović îi spune tatălui :
— Pe legea mea, Muhamed, ce-au mai crescut băieţii tăi, Senad şi Sead !
— Să nu mai vorbim despre asta, nu răsuci cuţitul în rană !
— Cum aşa, de ce te plângi ? Sunt băieţi cumsecade. Uită-te la ei, sunt ca mieii. Ia spune, micuţule, cum merge cu şcoala, bine ?
Băieţii Kreševljaković îşi pleacă frunţile în faţa autorităţii lui nenea Alija. Tatăl răspunde în locul lor :
— Sigur că da, sunt silitori, toate merg ca pe roate, dar sunt nişte draci împieliţaţi, Doamne iartă-mă, nu stau o clipă
locului ! Când se pun pe glume, nimic nu-i opreşte. Ce i-ai spus puştiului vecinului sârb Kovačević, când te-ai certat cu el ?— Să dea Cel de Sus să te recunoască maică-ta într-un hamburger ! spune cel mai mare dintre băieţii Kreševljaković.
— După culoarea ochilor, bineînţeles ! adaugă celălalt.
— Păi, vezi ? Dacă Nenad Janković poate face să râdă
toată Iugoslavia, de ce puştii tăi n-ar înveseli Bosnia noastră ?
comentează nenea Alija.
— Chiar îi vezi apărând la televizor ?
— Poate nu la televizor, dar există şi alte mijloace. Să-şi termine şcoala şi să-şi vadă de glume. Nu mai vreau ca de-alde Janković să apară în faţa musulmanilor din Bosnia şi să facă
bancuri pe socoteala noastră.
Nici n-a avut nevoie de mai mult Kreševljaković ca să fie de acord şi să-şi împingă odraslele în focul acţiunii. „Cred că
217
avem aici cheia problemei !“ trebuie să-şi fi spus preşedintele Izetbegović, ca şi McLaren când a auzit primul cântec al formaţiei Sex Pistols. Tinerii Kreševljaković l-au ascultat pe nenea Alija. Au înfiinţat revista VOX, în paginile căreia au vărsat găleţi de violenţă şi de murdării, distrugând, săptămână de săptămână, viaţa comună din Bosnia. Prin vulga-ritatea şi sarcasmele lor, pretindeau că îl detronează pe Nele, alias Dr. Karajlić, regele comediei din Sarajevo. Sperau să
înlocuiască butadele lui Nele împotriva stereotipurilor şi performanţele sale scenice, demne de numerele trapeziştilor, printr-un nou tip de umor. O estetică elaborată în sânul inte-lighenţiei tutumracilor, care anunţa furtuna, chiar dacă nu folosea artileria grea a mass-media. Pentru că tutumracii nu puseseră încă mâna pe televiziune şi pe cotidiene.
Ţineam ca Johnny să descopere frumuseţea ascunsă a vieţii din Sarajevo. De aceea l-am dus la prietenul meu Mladen Materić.
Când Mladen a pus un disc de-al lui Lou Reed pe gramo-fonul Dual, Johnny a putut citi în ochii mei o încântare şi o bucurie pe care nu le-a asociat cu siguranţă lui Lou Reed.
Pentru el, să asculte Walk on the Wild Side era un lucru cât se poate de banal.
— Did you see it ? nu conteneam eu să repet.
— What do you mean ? a spus Johnny fără să înţeleagă.
— My friends, they like Lou Reed.
