— Ştii bine ce te întreb, nu mai face pe prostul, continuă ea.

— Nu ştiu.

Senka mă îmbrăţişează.

— Ai pe masă marmeladă şi unt, iar acolo ai pâine prăjită.

Eu mă duc să plătesc curentul şi pe urmă să mă plimb un pic.

Totul se întâmplă ca în dimineţile copilăriei mele. Atâta doar că atunci indicaţiile erau scrise pe bucăţele de hârtie, pentru că mama se afla deja pe drum spre Facultatea de Construcţii Civile, pe aleea din Koševo, cu două ore înainte de plecarea mea la şcoală.

Încă buimac de somn, o privesc clătinându-se către mare, pe faleza pe unde altădată trecea calea ferată.

La Herceg Novi, omul care îmi e cel mai drag este doctorul Radmilo Jovanović, un psihiatru din Sarajevo. Ca şi Senka, îşi omoară timpul plimbându-se în fiecare zi pe faleză. O face aşa cum o fac muntenii când merg pe malul mării.

În urmă cu unsprezece ani, acest doctor Jovanović mă

scosese din prima depresie. Întrerupsesem filmările la Tata în călătorie de afaceri ca să mă duc să-l consult la Jagomir.

— Doctore, nu mai pot, i-am spus eu dintr-o suflare.

M-a rugat mai întâi să iau loc, apoi mi-a pus întrebarea :

— Ce faceţi atât de greu, încât să spuneţi „nu mai pot“ ?

— Un film despre destrămarea unei familii în 1948.

Şi deodată, iată-l izbucnind în plâns. Un hohot autentic şi profund. Doctorul plânge cu lacrimi fierbinţi. Mă simt jenat şi caut din priviri pe cineva prin apropiere. Pentru moment, îmi spun că poate e vorba de o metodă de terapie. Sar din scaunul meu, mă întorc. Nici urmă de infirmieră. Şi nimic nu-l poate opri pe acest om din plâns.

Brusc, depresia îmi dispare. Mă apropii de doctor.

— Ce-i cu dumneavoastră ?

— Ne-au zdrobit şina spinării acolo, la Goli otok, mi-a spus ştergându-şi lacrimile. Ştiţi că fiinţa omenească a avut 293

nevoie de câteva milioane de ani ca să se ridice pe propriile picioare. Ei bine, acolo, fratele i-a îndoit şira spinării fratelui său. Ne târam ca nişte şopârle din Dalmaţia.

Când am terminat Tata în călătorie de afaceri, doctorul Jovanović a asistat la premieră. Plângea din nou. De bucurie, de data asta. După moartea lui Tito, foştii deţinuţi de la Goli otok îşi recăpătaseră, într-o oarecare măsură, demnitatea.

Cu toate astea, crima în sine nu a constituit un motiv de reflecţie pentru gândirea umanistă universală. Nu era decât un amănunt istoric. Acest calvar a rămas îngropat în sfera relaţiilor complicate dintre ruşi, sârbi şi muntenegrenii ortodocşi. Calvarul de la Goli otok nu face parte din inven-tarul crimelor mitologice. Mie mi se pare totuşi că există

crime în istorie în cazul cărora roata gândirii umaniste s-a înfundat în noroi. În ultima vreme, nimeni nu se interesează

şi nu se ocupă decât de crimele care au o legătură directă cu ideologia progresistă. În această dramă, în care era amestecat şi Stalin, umanismul a fost iertat pentru muţenia sa în privinţa crimelor de la Goli otok. Astăzi, sunt mândru de prietenia mea cu doctorul Jovanović. Cu lacrimile lui, m-a vindecat de depresie.

Ne plimbăm pe malul mării, mama, doctorul Jovanović şi cu mine, mergând agale. Jovanović ne spune :

— Murat era un om foarte perspicace şi foarte inteligent, dar nu ştia să distingă între lucrurile esenţiale şi cele secun-dare şi nici să se distanţeze de o grămadă de evenimente. În viaţă, trebuie să înveţi câteva driblinguri, pe care să ştii să

le foloseşti. Nu ca să distrezi galeria, ci ca să nu iei prea în serios situaţiile şi oamenii pe care ai reuşit să-i driblezi.

— Vezi, ţi-am spus de atâtea ori : politica n-o să-ţi fie de nici un folos. Nu e un sport pentru oamenii cu nervii slabi, intervine mama, ai cărei ochi şi simţ al umorului creşteau pe măsură ce îmbătrânea.

Îl lăsăm pe doctor să se ducă la consultaţiile lui, iar noi ne îndreptăm spre cimitirul din Savina. Spre mormântul tatălui meu. Senka îmi mărturiseşte că descoperă adesea flori proaspete pe mormânt. De fiecare dată când vine cu flori, cineva i-o ia înainte.

294

Senka şi cu mine, fiecare în felul lui, ne străduim să ne ascundem lacrimile unul de celălalt, ca să nu ne întristăm şi mai tare. Plângem absenţa lui Murat. De altfel, m-am gândit întotdeauna că ochii Senkăi erau atât de mari pentru că plânsese mult la viaţa ei. Mă consolez totuşi la gândul că

şi ochii mei vor fi, într-o bună zi, la fel de mari ca ai ei.

Doamne, câte lacrimi nu am vărsat noi, familia Kusturica, până în ziua de azi ! De multe ori chiar când nu exista nici un motiv real de plâns.

Într-o seară, la o competiţie de salturi pe schiuri, un sloven a câştigat o medalie la Garmisch-Partenkirchen, în Austria.

Tata şi cu mine săream pe canapea, scoţând ţipete de bucurie şi plângând. Vecinii au protestat din cauza gălăgiei pe care o făceam.

— Duceţi-vă naibii cu slovenii voştri, a explodat mama, o să rupeţi arcurile de la canapea.

Apoi, ceva mai târziu, spre seară, am vărsat o sticlă de vin pe chilimul protejat de folia de nailon transparent.

— Vezi tu, Emir, mi-a spus Senka, tot timpul mă tachinezi că am grijă de lucruri... Spune-mi, ce s-ar fi întâmplat dacă

vinul s-ar fi împrăştiat pe chilim ?

— Nimic ! am răspuns eu.

— Eşti chiar obraznic, s-a supărat ea. Cum aşa, „nimic“, ştii că trebuie să muncesc un an întreg pentru o astfel de cheltuială ?

— Ştiu, dar tu îl cunoşti pe omul care are un chioşc de ziare şi nu are picioare ? Aia e o mare tragedie, pe când problema ta e doar o melodramă !

— Taci din gură. Nu ţi-e ruşine ? Parc-ai fi taică-tău !

În ziua în care handbaliştii noştri au câştigat la Jocurile Olimpice de la München, am plâns din nou ascultând imnul.

Printre lacrimi, mi-am adus aminte în special de o scenă.

Se petrecea în pragul apartamentului nostru de pe strada Kata Govorušić nr. 9A. La televiziunea din Sarajevo, Eurovision anunţa că Tata în călătorie de afaceri a triumfat la Festivalul de la Cannes. La noi, victoriile, ca şi înfrângerile, sunt săr-bătorite prin aceleaşi lacrimi, aşa că nu se pot separa.

295

Aşa s-a întâmplat şi când a murit Tito. De la stadionul din Koševo, am şters-o acasă după întreruperea meciului Sarajevo-Osijek, pentru cazul în care ar fi avut nevoie cineva de noi, dacă s-ar fi ivit vreo problemă, şi pentru ca familiile noastre să nu fie îngrijorate din pricina noastră.

Când Tata în călătorie de afaceri a luat Palme d’Or-ul, vărul meu Edo Numankadić a venit la noi în fugă. A strâns-o în braţe pe Senka, iar ea a izbucnit imediat în lacrimi. În faţa acestei scene, Jim Jarmusch ar fi fost convins că amândoi plâng dispariţia vreunui apropiat.

— Edo, dragă, ce ni s-a mai întâmplat ?

— Un lucru mare, dragă Senka ! a răspuns Edo, hohotind şi mai tare.