— A murit Šiba Krvavac, m-a anunţat într-o zi Senka.
1. Are vreo legătură cu oamenii din Sandžak ? (în engl., în orig.) (n.r.)
231
— Cum aşa ? Din ce cauză ? rosteam cuvinte fără rost, aşa cum se întâmplă în astfel de ocazii.
— De inimă.
— Cum a reacţionat Murat ?
— E îngrozitor, nu se opreşte din plâns ! Uite, ţi-l dau pe el. Tata plângea ca un copil, fără să-şi poată opri lacrimile.
Abia a reuşit să-mi spună :
— Ştii… nu aveam nici un frate… În viaţa mea, el era mai mult decât atât… !
Am încercat să-l consolez, atât cât puteam printr-o con-vorbire telefonică.
După cursurile mele la Columbia University, îmi luasem obiceiul să mă plimb pe Broadway. Paşii mă purtau mai mult spre centrul oraşului, pentru că, mergând în direcţia opusă, ajungeai în Harlem, unde albii, nu fără motiv, erau indezirabili.
Spre sud, până la Columbus Circle, începeau zgârie-norii, dar nevoia mea de a-mi înălţa capul spre dramaticul cer newyorkez dispăruse. Îmi fusese de-ajuns o încercare ratată de a număra etajele unui bloc uriaş ca să nu mai fac altă tentativă. Pofta de-a te uita la ceva care îţi încarcerează privirea trece repede.
În adolescenţa mea, Šiba Krvavac găsise pentru mine solu-ţia salvatoare : îmi inoculase pasiunea filmului. Acum, moartea lui copleşea peisajul newyorkez. În timp ce mergeam, o profundă disperare punea stăpânire pe mine la fiecare privire aruncată imenselor clădiri. Metropolele americane seamănă
mai degrabă cu nişte expoziţii de materiale de construcţii în aer liber decât cu ceea ce noi, europenii, numim oraşe.
O clipă am crezut că nenorocirile noastre aveau să se sfârşească în curând. Când s-a anunţat că diplomatul portu-ghez Cutileiro a pregătit un plan de pace, am fost nebun de bucurie, aproape că nu mai ştiam ce să fac şi unde să mă
duc. Îmi venea să ies şi să-i îmbrăţişez pe toţi trecătorii. Mi se părea că războiul va fi evitat. Fericirea mea a fost de scurtă
durată. Într-o primă fază, Izetbegović a semnat planul de pace european, numit „Acordul de la Lisabona“. Dar, după o întâlnire cu ambasadorul american, domnul Zimmermann, 232
preşedintele Bosniei-Herţegovina şi-a retras semnătura. Planul a fost respins şi imediat, la 7 aprilie 1992, independenţa Bosniei a fost recunoscută de Statele Unite ale Americii. Era adevăratul început al războiului.
Sentimentele şi gândurile mele se îndreptau către un coşmar privind nimicirea lumii. Pe când eram copil, visam deja lucruri de genul ăsta, după ce vărul meu Edo îmi povestise istoria sfârşitului lumii. Având o fire imaginativă, dezvoltasem o întreagă strategie pentru a face faţă acestei catastrofe. Înţelesesem că lucrul cel mai important era să consider familia un trunchi salvator. Chiar smuls din rădăcini, luat de un fluviu care s-a revărsat peste maluri, trebuia să te ţii de acest trunchi. Iar astăzi, visul meu devenea realitate : esenţial era să fim împreună. Orice s-ar întâmpla ! Pământul crapă sub picioarele noastre, cerul se sfâşie, dar până în ultima clipă
există o speranţă. Salvarea poate veni oricând dacă acţionezi după preceptele bogatului arsenal al viselor tale. Şi bineînţeles, dacă nu-ţi pierzi speranţa. Războiul nu este sfârşitul lumii. Este întreprinderea cea mai lucrativă pe care a inventat-o omul în lunga sa istorie. Există întotdeauna un mijloc de a-l învinge, până şi pe el. Nu în conflictele directe. Dacă
nu ai fiinţe dragi de apărat împotriva unui pericol imediat, războiul poate fi o sursă de inspiraţie pentru aventurierii care vor să-şi umple buzunarele, dar şi pentru artişti. La visurile mele de viaţă comună, realitatea îmi răspundea provocându-mi cea mai grea pierdere suferită până atunci.
În o mie nouă sute nouăzeci şi doi, pe 29 septembrie, la Herceg Novi, tatăl meu a murit. Am fost anunţat într-un mod straniu. Miroslav Ćiro Mandić, un regizor care locuise un timp la noi, la Paris, tocmai vorbea cu Maja în momentul în care ea mă suna la New York ca să-mi dea trista veste. Înainte de-a pronunţa fatalul „Alo“, neştiind că legătura fusese deja stabilită, îl întreba pe Ćiro dacă trebuia să mă anunţe imediat de moartea lui Murat sau să aştepte întoarcerea mea la Paris.
Am încasat vestea în tăcere. Am fumat până în zori ultimul meu pachet de ţigări şi, puţin după miezul nopţii, a venit Momčilo Mrdaković să-mi ţină tovărăşie. Acest tehnician, un 233
adevărat nevropat, care visa să facă primul său film la o vârstă destul de înaintată, a fost omul ideal pentru a mă
susţine în durerea mea. A adus o sticlă de şliboviţă şi a umplut paharele. După datină, am vărsat jumătate pentru sufletul lui Murat şi am băut restul în numele răposatului meu părinte. La Columbia University, cursul meu de a doua zi a fost anulat. Pe panoul de anunţuri era scris : „No class today, Emir’s father passed away“ 1.
Când am sosit, Stribor şi cu mine, în strada Norveška nr. 8, unde de-acum mama locuia singură, am văzut pe uşa cu geamuri mari de la intrare ferparul lui Murat Kusturica, cu numele, prenumele şi fotografia sa, având deasupra o stea roşie. Acest şoc vizual nu era decât preambulul conştientizării definitive a morţii tatălui meu.
Când ne moare una dintre fiinţele apropiate, timpul nu îşi mai urmează cursul obişnuit. În clipa în care afli o astfel de veste, mori şi tu puţin. Auzi mai greu, vorbeşti mai încet, devii ca felinarul din stradă de care te miri că mai dă lumină.
Iar apoi te duci la locul îngropăciunii şi abia acolo teribila dorinţă de a nu muri face să renască viaţa în tine.
Stribor se uita la fotografia bunicului său.
— O să se termine toate astea vreodată ? a întrebat el.
Se gândea la toate nenorocirile care ne cădeau pe cap, una după alta.
— Deşi nu pare, fii sigur că n-o să dureze o veşnicie, i-am răspuns eu.
Cât de greu trebuie să-i fi fost lui Stribor al meu ! Voiam mai mult decât orice să-l consolez şi să-i insuflu un strop de bună dispoziţie, aşa cum făcea tata cu mine, de câte ori era nevoie. Aşa s-a întâmplat când am văzut pentru prima oară
un om mort. Atunci tata mi-a îndepărtat teama de moarte din ochi la fel de uşor cum alungă vântul norii de pe cer.
Amintirea acestei scene a fost toată viaţa un sprijin pentru firea mea vulnerabilă. Când cineva declară cu o asemenea certitudine că „moartea e un zvon neverificat“, anihilează
1. Astăzi nu se ţine cursul, tatăl lui Emir s-a stins din viaţă (în engl., în orig.) (n.r.).
234
spaima de sfârşitul vieţii cu cea mai subtilă anestezie. Faptul că tata reducea mortea la un banal fapt divers de tabloid, ca şi spiritul şi natura sa perspicace de herţegovinean, îmi dădea curaj. Importantă nu e greutatea care ne copleşeşte sufletul, important este să nu duci singur povara. Trebuie să ai un tată care să-ţi arate cum să accepţi apăsarea nenorocirilor care se abat peste tine.
Din ce izvor de căldură şi duioşie îşi trăgea tata seva ? Pe ce rădăcină era grefat farmecul lui contagios, ce anume îl făcea cel mai bun dintre prietenii lui din Sarajevo ? Cum a devenit el sprijinul arhitecturii întregii mele vieţi ? Abia mi-aduc aminte de părinţii lui. Dar povestea lor este scurtătura ce duce la izvorul pe care vreau să-l descopăr.
În oraşul Travnik, tatăl lui Murat, Husein Kusturica, era un distins funcţionar de tribunal, un om care se ducea în fiecare dimineaţă la lucru la 7 fix, cu un creion bine ascuţit în buzunar şi cu manşete negre de lustrin. La 9.30 fix, se întorcea acasă într-o scurtă pauză, să pregătească prânzul pentru efendinica 1 sa. Pentru moravurile din Travnik – dar ce să zic, chiar pentru cele din Viena –, era dovada unui înalt grad de liberalism masculin. Trăiau dintr-o singură leafă şi nu duceau lipsă de nimic datorită valorosului funcţionar Husein.
