— Am aflat că aveţi nevoie de ajutor, a spus preşedintele cu o voce puternică la telefon.

299

Mă aflam la New York. Abia trezit din somn şi tulburat, i-am explicat că singurul loc în care acest film putea avea o veritabilă şi demnă premieră era Centrul Sava.

Şi premiera a avut loc la Centrul Sava.

— De acord, dar de ce pentru astfel de hotărâri e nevoie de intervenţia primului om din stat ? întreabă cu naivitate Senka.

— Pentru că nu vor să asculte de al doilea. Doar cuvântul primului contează.

Senka începe să râdă în timp ce eu mă gândesc la Tata în călătorie de afaceri. Dacă pe vremea aceea nu ar fi fost Mira Stupica pentru a-l convinge pe soţul ei, Cvijetin Mijatović, preşedintele de atunci, Tata în călătorie de afaceri nu ar fi văzut lumina zilei.

— Al cui eşti tu, fiule ? Nu încerca să schimbi vorba.

— Când a venit Milošević la putere, slovenii au fost primii care au strigat că a apărut un nou Hitler în Balcani.

— Asta e adevărat.

— Eu nu puteam accepta ca tocmai slovenii să fie cei care-l considerau pe Milošević un nou Hitler. Pentru că acum ştim din filmele documentare că Hitler a fost primit la Maribor1

ca un comandant suprem. Tot aşa l-au primit ceva mai târziu, şi pe Tito – care a fost călcat în picioare de aceiaşi sloveni, când au cerut să intre în Europa. Pentru a se angaja pe această cale, trebuia să scape de Belgradul bizantin. Şi mai trebuia şi să verse ceva sânge. Vreo zece vaci carbonizate pe CNN, trei sau patru maşini incendiate. În momentul acela a început să crească în mine idiotul.

— Vrei să spui idiotul politic ? spune Senka în glumă.

Nu am nimic împotriva acestei ironii.

— Exact. Tata îmi spunea că, fără Milošević, noi, partizanii, o să fim însemnaţi cu fierul roşu în stradă.

— Ce-mi plăcea la el e că era un adevărat iugoslav, remarcă

Senka.

— Un motiv în plus ca să-l accept.

— Atunci, fiule, spune-mi deschis, îi datorezi ceva ?

1. Al doilea mare oraş din Slovenia.

300

— Îi datorez naţionalitatea şi asta nu-i o nimica toată, nu ?

— Hai, lasă-mă cu asta te rog, cu toţi prietenii pe care îi ai la Belgrad ! Ca şi cum el ţi-ar fi dat paşaportul.

— Era imposibil să-l obţin fără să ştie el.

— Nu există ţară pe lume în care să nu ţi se fi eliberat un paşaport. De altfel, poţi foarte bine să i-l dai înapoi.

— Da, Senka, dar nu vreau. Vreau să semăn măcar un pic cu Vlado al tău.

— În primul rând că nu e Vlado al meu. Şi în al doilea rând, băiete, nu mă mai ameţi de cap !

— În toate astea, Senka, este un lucru care nu e-n regulă.

— Unul singur ? spune Senka, zâmbind ironic.

— Cu timpul, s-a văzut limpede că omul ăsta este cu totul altfel decât dădea impresia la început. Părea un om care avea un ideal, dar nu este decât un pedant.

— Cam ca unchiul tău Ljubomir Rajnvajn, soţul lui Biba.

Numai că Milošević nu are mustaţă.

— Cam în genul ăsta. Când am înţeles până la urmă că nu are nici un proiect, spiritul lui Vlado a încolţit în mine. Omul de treabă, credincios convingerilor sale. Nu voi contrazice niciodată ceea ce am spus odată, pentru nici o avere din lume.

— Şi ce ai spus ?

— Că era un om de bine, nu ?

— Ei şi, era un om de bine ?

— O zi era de bine, a doua zi pe dos. Iar eu, bietul de mine, rămân la ce am spus, puţin îmi pasă ce se întâmplă

cu adevărat. Revirimentele fără de care nu există nici om politic, nici politică, nu contează. Nu el are importanţă, ci sinele său. Există chestii de astea şi la Andrić. Şi el a luat atitudine de partea asta. Pentru Est. Pentru că Estul suferă

cel mai mult. Când omul îşi alege drumul, e logic să se îndrepte spre cei care suferă cel mai mult. În povestea asta, Senka, Milošević era singur, nu avea sprijinul nimănui şi mie asta-mi plăcea. De altfel, în 1914 nu era nici un Milošević şi totuşi atunci a fost marele haos. Nu era nici în 1941 şi a fost cum nu se poate mai rău !

— Astea, dragă Emir, nu ţin de politică. Ţin, cum spui tu, de ideile unui idiot politic ! Senka mă consolează, în timp ce eu îmi continui explicaţia :

301

— În intimitate, pieptăna timid părul nevesti-sii, când îi dădea voie ea, iar la birou se juca cu ambasadorii celor mai mari state ca şi cum ar fi avut în buzunar două bombe atomice.

— Şi îţi plăcea ţie asta ?

— Da.

— Asta înseamnă, dragul meu, că n-ai fi putut ajunge niciodată un om politic !

După victoria filmului Underground la Cannes, am fost primit de preşedinte în cabinetul său. Era deja într-o stare etilică avansată. Făcea gesturi largi, agitând cartea Zi şi noapte a soţiei sale, Mirjana Marković, şi citând panseuri în engleză : „All this guys are nationalists“. Se gândea bineînţeles la Radovan Karadžić şi la alţi sârbi din afara Serbiei. În timp ce îmi citea pasaje din carte, telefonul nu înceta să sune.

Nu ridica receptorul. Când îi făceam semn cu capul în direcţia aparatului, dădea din mână a lehamite şi citea mai departe, luând în răstimpuri mari înghiţituri de whisky.

De câte ori pomeneam un nume în seara aceea, era eti-chetat cu „o pulă bleagă !“. Nu aveam prea mare respect pentru un preşedinte care înjura în halul ăsta. Mai ales când toată

lumea a devenit „o pulă bleagă“, în afară de nevasta lui, care insista cu telefoanele, înainte de premiera belgrădeană a filmului Underground. Cred că nu îndrăznea să răspundă

pentru că, în ochii Mirjanei Marković şi ai fiului său Marko, eram o companie cu totul nerecomandabilă.