Nu putea fi altfel. Trecutul îi obliga. Amintirile îi înda-torau reciproc. Nici unul dintre ei nu putea uita cum se înfiripase prietenia lor, pe caldarâm, cum învăţaseră împreună regulile şi morala străzii. Îşi plăteau datoria acum, pe timp de război. Nu încape nici o îndoială că Njego ar fi făcut acelaşi lucru pentru Paša, dacă Gorica s-ar fi aflat pe teritoriu sârbesc. Pentru că erau legaţi de isprăvile noastre nebuneşti şi nemaipomenite, de pe vremea când jefuiam chioşcurile din Zaostrog şi ne duceam să vindem aparatele de ras şi lamele de chewing-gum furate pe plajele din Makarska, pentru a ne oferi, pe banii noştri, câteva săptămâni pe malul mării – ceea ce, pentru noi, însemna revenirea la viaţă.
Pentru că memoria lor era legată pe vecie de scenele când ne certam cine să fie şeful pe plajă şi la serile de dans din Tučep. Fiecare victorie rămânea întipărită în ei ca o dulce amintire de dominaţie şi triumf, atât de necesară dezvoltării unui bărbat. Nu conta cine căra pumnii şi cine îi primea, nu uitaseră că nu laşi niciodată un prieten la nevoie, oricare ar 243
fi preţul pe care l-ai avea de plătit. Pentru că, mai presus de orice, exista o lege care cerea şi sacrificii : să nu fii niciodată
„un bărbat lipsit de onoare“ !
Trebuia oare să termin Arizona Dream la Paris, să continui montarea unei pelicule cu atâtea probleme de filmare, sau să mă întorc la Sarajevo ? Cuprins de îndoieli, sunam acolo zi şi noapte. Încă de la primele tulburări din faţa Adunării Republicii Socialiste Bosnia-Herţegovina, am fost întrebat ce cred. Am răspuns că oamenii nu trebuie în nici un caz să
ajungă la o confruntare cu JNA-ul, pentru că nu erau tari pe poziţii şi exista riscul să se lase cu multe pierderi de vieţi omeneşti. Încercam să transmit următorul mesaj : nu trebuie să ne jucăm de-a nemţii şi partizanii ; ar fi fost o nebunie să
credem că, în această distribuţie, sârbii ar fi acum fasciştii germani, iar musulmanii – partizanii ! Majoritatea au perceput această observaţie ca pe-o ofensă, deşi sunt convins că mulţi gândeau la fel, dar erau reduşi la tăcere de desfăşurarea evenimentelor şi de teama cu care se confruntau. Un cântăreţ de revistă a vrut să reacţioneze la ideile mele pacifiste.
A făcut-o cedând poziţiei oficiale : oamenii trebuiau chemaţi în apărarea oraşului Sarajevo, sau mai precis la război împotriva sârbilor. Şi nu la pace cu orice preţ, aşa cum credeam eu.
— Emir, avem nevoie de strigătul, nu de murmurul tău !
spunea cântăreţul. Şi, peste noapte, a devenit eroul oraşului, în timp ce regizorul filmelor Dolly Bell şi Tata în călătorie de afaceri era pe cale să devină un trădător de ţară.
Am luat hotărârea fermă de-a participa la drama oraşului meu natal şi mi-am cumpărat un bilet de avion pentru Sarajevo.
Dar intenţia mi-a fost oprită în faşă de Zoran Bilan, care m-a sunat la numărul meu parizian :
— Naşule, nu veni, pe viaţa ta ! Aici rişti să fii împuşcat.
— Cine mi-ar putea dori moartea ?
— Patrioţii ! mi-a răspuns el pe loc.
— Pentru că am spus în articolul din Le Monde că Alija Izetbegović e un general fără armată ?
— Nu ştiu de ce, dar rămâi acolo !
244
— Dar când am spus asta, nu i-am iertat nici pe cei care bombardează oraşul !
— Povestea ta nu ţine, naşule. N-ai înţeles nimic. Toate s-au schimbat. Aici nu se mai pune problema să spui care e cel mai rău, primul, al doilea sau al treilea. Singurii care nu mai fac nici cât o ceapă degerată sunt sârbii. Ca într-un film cu cowboy, înţelegi ? Chiar dacă e adevărat ce spune Noka :
„Nu ştiu care-mi fac mai mult rău, cei care mă atacă sau cei care mă apără !“.
— Dar Alija are într-adevăr o armată ?
— Las-o baltă pe asta cu cine are armată şi cine nu. În orice caz, să nu pui piciorul pe-aici ! Te ţin la curent dacă se schimbă ceva.
Profanatorul bustului lui Andrić de la Višegrad a obţinut o însărcinare încă de la începutul războiului. Nu era pe măsura speranţelor sale, dar destul cât să-l recomande şi să-l înscrie pe lista potenţialilor „purtători de medalii“. Cu toate că nu-i plăceau nici sârbii, nici partizanii, se vedea totuşi în postura de „luptător în prima linie“. Purtător de medalie. Dacă, printr-o fericită întâmplare, ar fi fost condamnat la reeducare, cu obligaţia de a citi operele complete ale lui Ivo Andrić, cred că acest Šabanović ar fi privit cu alţi ochi misiunea pe care i-au încredinţat-o tutumracii. Ameninţa să arunce în aer barajul hidrocentralei de la Višegrad !
— O să fac asta ca să inund Serbia, până la Dedinje şi la vila lui Milošević, i-a declarat el lui Radoje Andrić, ziarist la cotidianul Večernje Novosti.
Generalul Kukanjac, comandantul districtului militar Sarajevo, s-a amestecat şi el în discuţie. Cu limbajul său de om simplu, a parlamentat cu apucatul de Šabanović, care susţinea că vrea să arunce barajul în aer din cauza atrocită-ţilor comise de paramilitarii lui Arkan în regiunea Zvornik.
La sfârşit, a intervenit şi Alija Izetbegović şi discuţia a fost transmisă la telejurnalul de seară. Preşedintele i se adresa lui Šabanović pe un ton duios, ca şi cum ar fi vorbit cu propriul său fiu. Dar acesta se încăpăţâna să declare că va distruge totul.
245
— Ai răbdare, Šaban, te rog, să nu ajungem acolo, i-a spus preşedintele. Să lăsăm asta la o parte pentru moment, să ne oprim aici…
Noi, telespectatorii, am înţeles că, dacă inundaţia nu se va produce imediat, ea nu va întârzia prea mult. Poate avea să se producă chiar în noaptea aceea. Era ca mesajul sibilinic dintr-un film mut, în care cartoanele dintre scene anunţă
evenimentele ce vor urma.
În ciuda insistenţelor preşedintelui Izetbegović şi a sfatu-lui său „nu, pentru moment“, Šabanović a lăsat să curgă o parte din apa barajului de la Višegrad. Or, casa lui Šabanović era construită la Nezuke, o aglomeraţie din apropiere de Višegrad, astfel încât, cu marea lui idee de-a inunda Serbia până la Dedinje şi la vila lui Milošević, nu a reuşit decât să-şi inunde propria locuinţă ! Furia apei a târât totul cu ea, inclusiv casa rămasă aproape într-un singur perete. Cu o nespusă tristeţe, Šabanović îşi privea casa pe care curentul puternic o ducea către Serbia. Şi-a adus aminte de promisi-unile preelectorale ale SDA, de la Foča, unde partizanii lui Izetbegović urlau de bucurie, cerând răzbunare şi anunţând că, în caz de război, vor răzbuna fiecare musulman omorât de sârbi pe Drina în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dar cei care făcuseră această promisiune fugiseră la Sarajevo, de teama armatei sârbe. Iar Šabanović rămânea singur, cu privirea aţintită la apele râului revărsat. Îşi dorea din tot sufletul o minune, se închina la Allah. Ar fi vrut ca o forţă
superioară să inverseze cursul râului. Iar dacă Allah nu putea, poate că americanii vor fi în stare de asta ?
Până la urmă a fugit şi el de la Višegrad la Sarajevo şi acolo a continuat să spere într-o minune. Se ruga să curgă
Drina către izvoare şi casa să i se întoarcă înapoi din Serbia la Nezuke.
Aşteptam nerăbdător un telefon de la naşul meu Bilan din Sarajevo. Se produsese vreo schimbare ? Erau veşti de bine ?
Era oare posibil să fiu şters atât de repede de pe lista locuitorilor din Sarajevo ? Dar toate speranţele s-au năruit. Legătura 246
telefonică cu Sarajevo a fost tăiată şi nu mi-a fost greu să
renunţ la întoarcerea în oraşul natal. Bilan nu dădea nici un semn de viaţă. Nu doar din cauza tăierii liniilor telefonice.
