Tu ştii, dragă Emir, că mi-ai fost totdeauna simpatic. Încă
din timpul serviciului meu în ţările din Europa Centrală, cândveneaţi în vizită, mama ta, tatăl tău şi cu tine, doream să vă
254
simţiţi la noi ca acasă. Aici, am continuat să joc tenis, pentrucă, ştii şi tu, familia Rajnvajn provine din Austria şi la Cetinje,care a fost altădată un oraş de ambasadori, sunt mai multeterenuri de tenis. Pe aceste terenuri, bunicul meu, care eramaestru de ceremonii la curtea regelui Nikola, a fost printreprimii care au popularizat acest sport în Balcani ! Când amajuns adolescent, am practicat şi eu acest joc şi am participatla numeroase competiţii. Am devenit un mare amator de tenis.
În loc să practic sportul meu favorit pe litoralul muntenegrean,sunt obligat să înghit insulte zilnice. E normal ca o femeie, după
douăzeci de ani de viaţă comună cu un bărbat să declare :
„Cu Rajnvajn nu trebuie să laşi garda jos niciodată ! Şi însomn trebuie să ţii ochii deschişi şi urechea ciulită“ ?
Emir dragă, nu sunt un căcat de neamţ, nici un fecior detârfă, nu sunt decât un om obişnuit, cu o frumoasă carieră
de ziarist, un om care vrea să trăiască în pace şi să joace tenisliniştit. Ce-mi trebuie mie tot tărăboiul ăsta ? Te implor să
mă ajuţi să-mi rezolv problema : totul se poate soluţiona prinvânzarea părţii mele de apartament. Cu banii ăştia, mi-aş
putea lua o mică locuinţă la Herceg Novi şi, ceea ce este foarteimportant, mi-aş putea îngriji acolo şi acest tennis elbow , care mă chinuie şi ameninţă să facă din mine un handicapat.
Desigur, nu vei înţelege pe loc problema mea, pentru că atuncicând spun tennis elbow , tu, care mă ştii un jucător de tenis pasionat, te-ai putea gândi că în aceste vremuri grele îmi fac de cap. Nu e vorba de asta, dragă Emir. Tenisul e viaţa mea şi nu un simplu divertisment.
Moartea Bibei Kusturica a pus definitiv capăt tensiunii dramatice care domnea în piaţa Terazije nr. 6, iar Ljubomir Rajnvajn a vândut cu uşurinţă apartamentul situat în plin centrul Belgradului. Slavenka Komarica, fiica din prima căsătorie a Bibei, nu s-a opus vânzării. Cât despre lucrurile din locuinţa mamei sale, nu a vrut nimic. Cum altfel să fi reacţionat, dacă, aşa cum spunea Biba, familia Rajnvajn dăduse prima exemplul : „Ticăloşii ăştia de nemţi au luat până şi acordeonul Slavenkăi !“.
255
— Restul nu mă interesează. Luaţi ce vi se pare că vă
aparţine, i-a spus Slavenka tatălui ei vitreg.
Atunci a luat totul, până şi ultimul cârlig de rufe de pe frânghia pe care răposata îşi usca rufele. Noul proprietar s-a mutat acolo, unchiul şi-a văzut visul cu ochii pe coasta adri-atică, iar mătuşa a continuat să trăiască în gândurile mele.
Amintirile făceau să renască imagini din vremurile petrecute în acest apartament. Invizibile pentru noul ocupant, ele erau totuşi vii. Chiar după moartea ei, Biba dădea viaţă acestor locuri. Spusele tatei, cum că „moartea e un zvon neverificat“
îşi găseau o dată în plus confirmarea.
Traducere de Dan Radu Stănescu
256
Carnetele de note la Underground În o mie nouă sute nouăzeci şi trei a murit Federico Fellini.
În acelaşi an a fost semnat, în capitala Statelor Unite, Acordul privind înfiinţarea Federaţiei Croato-musulmane. Când am aflat că Constituţia acestei federaţii a fost redactată la Washington, m-am întrebat dacă nu cumva există riscul ca, pe viitor, legile fundamentale ale tuturor ţărilor să fie scrise în capitala americană. Cu acest prilej, preşedintele american l-a menţionat pe scriitorul croat „Fra Ivan Jukić“. A vrut să
condimenteze cu o spoială de literatură semnarea acordului privind Federaţia Bosniacă a Musulmanilor şi Croaţilor, citându-l pe autorul care scrisese despre dragostea din Bosnia. Un semn grăitor, printre altele, al dificultăţilor pe care le au în general americanii în problemele de cultură. Sau poate greşesc din cinism ?
În Bosnia nu există decât un „Fra“. Prenumele lui este Ivo. Numele lui este Andrić şi nu Jukić. Iar când vorbeşti despre Balcani ca despre un teritoriu tragic la ratificarea unui acord, atunci n-ai înţeles nimic dacă nu ai citit nici un rând de-al lui Andrić.
Părintele meu în domeniul celei de-a şaptea arte ne-a părăsit. Acest eveniment a fost pentru mine mult mai important decât căderea Zidului Berlinului pentru civilizaţia occidentală – deşi unificarea Germaniei însemna distrugerea Iugoslaviei. Moartea lui Fellini a făcut din noi, discipolii săi, nişte orfani, la sfârşitul acestui secol XX. Estetica noastră, moştenită de la părintele cinematografic, a fost supusă unei întregi serii de răsturnări. Cum să te obişnuieşti să trăieşti în vremuri în care frumosul, binele şi nobleţea au devenit 257
concepte desuete, valori de anticariat ? Inchiziţia pieţei şi a culturii ştiinţifice a iniţiat procesul de distrugere a arheti-purilor.
Senka s-a adaptat la viaţa micii noastre comunităţi nor-mande. O viaţă întreagă se mândrise cu faptul că şi-a înteme-iat un cămin, ceea ce a făcut ca, după măritiş, să nu trăiască
în comun cu surorile, cumnaţii, tatăl şi mama sa, în locuinţa familială. Sub acoperişul nostru, toţi erau la ei acasă, dar mai puteai auzi din gura lui Mišo, a Lelei ori a Senkăi :
— Ce-nseamnă să ai căminul tău, mica ta libertate !
Pentru că o casă nu e o simplă construcţie, aşa cum cred unii. Nu e doar o suprafaţă de metri pătraţi, aşa cum o concepe arhitectura modernă. O legătură nevăzută o ataşează de om.
Această legătură nu s-a materializat fizic în cochilie, ca la melci sau moluşte, dar căminul se înscrie, fără îndoială, în însăşi structura fiinţei omeneşti. Dacă îşi pierde casa şi se prăbuşeşte, ruina sa capătă dimensiunile casei pierdute. Ea este ca şi cuibul pe care şi-l construiesc păsările. Când nu există vreun cuib pe o ramură sau pe acoperişul casei, acesta se află în căpşorul păsării. Ea poartă în sine imaginea cui-bului şi îi cunoaşte arhitectura. N-are nevoie să se uite la alte păsări ca să-l construiască. Aşa se întâmplă şi cu oamenii, chiar şi cu cei care nu au norocul să aibă un acoperiş
deasupra capului.
Cele mai mari teatre din lume sunt casele : la început nişte grote, astăzi zgârie-nori sau proprietăţi. Aici ia fiinţă povestea omului, chiar şi în mintea celor fără adăpost.
Legăturile ce îi ataşau pe Senka, Mišo şi Lena de căminele lor fuseseră rupte pentru totdeauna. Nu puteau scăpa de senzaţia de exilaţi pentru că, ştiau prea bine, nu se puteau întoarce la Sarajevo. Ce se întâmpla oare în sufletele lor, ce furtună îi bântuia ?
La Paris, o simplă mutare de pe o stradă pe alta provoacă
un stres imens.
Mišo şi-a părăsit casa doar cu un cartuş de ţigări bosniace Drina, iar Lela abia a avut timp să-şi strecoare un capot 258
într-o pungă de plastic. Cu toate astea, spre deosebire de alte neamuri, doctoriţa Lela Kušec nu era deloc conformistă. Prin modul său de-a acţiona, te ducea adesea cu gândul la un punkist de la sfârşitul anilor 1960. Când ziariştii au întrebat-o dacă ar putea trăi din nou la Sarajevo după jefuirea apartamentului său din Koševo, ea a răspuns :
— Cei care nu-i cunosc pe oamenii ăia să se ducă să trăiască
