Nu i-am arătat niciodată mamei această scrisoare : Dragii mei Senka şi Emir,
Profit de ocazie pentru a vă transmite această scrisoareprin Dunja. I-am scris Senkăi în timpul războiului, dar nuam primit niciodată răspuns.
Am aflat de prima operaţie a Senkăi şi iată că, din nefericire, a apărut şi a doua. Mă interesează mai ales cum sesimte acum. O visez adesea şi mă gândesc tot timpul la ea.
Şi tu, Emir, cum o duci ? Ce mai fac ai tăi ? În ce ne priveşte,noi suntem când mai bine, când mai rău. Războiul a lăsaturme dureroase în noi toţi. Un milion de obuze au căzut pesteSarajevo. Au murit zece mii de civili, dintre care două mii decopii. Şi pe mine m-a atins un glonţ rătăcit în 1993, la oradouă noaptea. Glonţul a intrat pe fereastră, dar norocul afăcut să fiu culcată pe-o parte. Altfel nu m-aş mai afla pelumea asta.
Ieri citeam pagina cu anunţuri mortuare : mi-au căzut ochiipe ferparul lui Hidajet Ćalkić, care a murit şi el, ca şi VladoBranković. Hidajet şi cu mine am venit să vă vedem la spital,pe tine şi pe maică-ta, când te-ai născut, în 1954.
În cotidianul Dani, care apare la Sarajevo, am văzut povestirea ta „Pământul şi lacrimile“. Am citit-o imediat, pentru că mă interesează orice articol în care se vorbeşte de tine.
Nu am apreciat ce ai spus despre căsătoria Bunicului,vreau să spun că nu e adevărat. În primul rând, Bunicul nuavea fraţi, ci două surori, Zejfa şi Iza. Tiza mea Iza a muritde tânără, dar Zejfa a trăit până la adânci bătrâneţi. Buniculmi-a povestit de mai multe ori cum în familia Numankadićnu se năştea decât un băiat în fiecare generaţie. Bunicul luiera singurul fiu, la fel ca şi taică-său, ca şi bunicul, la fel şiAkif, iar Edo al nostru, ultimul născut, a fost şi el fiu unicla părinţi. Ăsta e adevărul-adevărat, dragă Emir, pentru că
263
ştiu bine istoria familiei noastre, de vreme ce, odată măritată,am locuit cu ei mai bine de zece ani.
Adesea, Mama îmi povestea aventura căsătoriei sale şi ofemeie pe nume Hatidža Hadžiahmetović, care luase parte larăpire, venea să ne vadă. Ea îmi povestea că Mama flirta cuBunicul de la fereastra ei şi că avea mulţi pretendenţi, pentrucă era foarte frumoasă şi provenea dintr-o familie de agi.
Înainte de căsătorie, Bunicul îi spusese : „Hanifa, ştiu că aipeţitori, dar cei mai mulţi sunt negustori, iar comerţul nu esigur : cât ai clipi din ochi, afacerea se duce de râpă. Eu suntfuncţionar de stat, iar salariul îmi este garantat permanent.
Dacă mor înaintea ta, o să ai chiar şi-o pensie“.
Când Bunicul ne-a părăsit şi când Mama a încasat primapensie, mi-a spus în câteva cuvinte toată povestea.
Şi acum, câte ceva despre oraşul Donji Vakuf, care pe vremeaaceea nu era decât un cătun. Cele două cartiere principale erauCartierul de jos şi Cartierul de sus. Bunicul era din Cartierulde jos, iar familia lui avea două case. Îmi aduc bine aminteşi astăzi. Şi cum era funcţionar, nu ştia ce-i aia sărăcie.
Mama locuia în Cartierul de sus, la care se ajungea prin
„Moviliţă“. Familia Mamei avea o casă cu curte şi o grădină
de legume. Aveau şi o reşedinţă de vară. Pe drumul spreTravnik, erau proprietarii unui mare domeniu cu livezi gemândsub povara merelor, prunelor, perelor şi a multor altor fructe.
Ajung acum la căsătoria Mamei. Căzuse la înţelegere cuBunicul că el va veni într-o noapte anume, pentru că ştia că
în noaptea aceea ai ei plecau la ţară şi că va rămâne singură
cu sora ei. Îşi pregătise lucrurile într-o altă cameră, ca să
poată fugi mai uşor. La acea oră, Bunicul aştepta împreună
cu Hatidža într-o trăsură la poalele „Moviliţei“. În timp cesora ei îşi făcea rugăciunile, Mama a profitat de ocazie. Lasfârşitul rugăciunii, soră-sa s-a ridicat, şi-a dat seama că numai e nimeni în casă şi a izbucnit în lacrimi :„Au furat-o pesora mea Hanifa !“.
Deci, Emir dragă, nu e vorba de nici un frate al Bunicului,nici de pistoale, cum povesteşti tu. Bunicul nu avea acasă nicimăcar o praştie băieţească. Nu avea nici o aplecare spre armeşi era incapabil să le ameninţe pe sora şi pe bătrâna mamă
a Hanifei cu un pistol.
264
Akif s-a născut la Vakuf, în 1920, iar eu în 1924. Ca funcţionar de stat, Bunicul a fost mutat mai târziu la Bugojno,unde s-a născut Senka. Am locuit acolo până în 1939, an încare Bunicul a fost din nou mutat la Prozor. Fratele meu Akifşi-a făcut şcoala în Banja Luka, a terminat Academia deComerţ şi, când şi-a găsit de lucru la Sarajevo, în 1941, amvenit cu toţii aici, pentru că eram mai în siguranţă. Urmareao ştii şi tu.
Dragă Emir, nu ţi-aş fi scris niciodată toate astea dacă nuai fi abordat chiar tu subiectul. Dacă Senka nu se simte bine,rupe această scrisoare ca să nu o tulbure, aş prefera să fiisingurul care o citeşte, pentru că în fond este vorba despreBunicul tău şi Bunica ta.
Iza, care se gândeşte mult la voi şi vă iubeşte.
Dragostea mătuşii Iza pentru părinţii ei – pe care şi-o exprima scriind Bunicul şi Bunica cu litere mari – m-a îndu-ioşat la fel de tare ca şi dragostea ei pentru adevăr. Graniţa imperceptibilă dintre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi ceea ce nu a avut loc a produs miracole. Povestea răpirii Mamei noastre nu este rodul imaginaţiei mele. Este povestea pe care o spunea bunicul meu copilului care eram, în timp ce Mama ne pregătea o plăcintă. Spunea oare această poveste ca să ne amuze, pe Mama şi pe mine ? Nu ştiu. Ea asculta istoria condimentată cu efecte cinematografice, cum ar fi pistoalele şi celelalte accesorii. Bunicul ne distra, pe mine şi pe Mama noastră bolnavă. După ce am citit scrisoarea mătuşii, am ajuns la concluzia că în surâsul enigmatic al Mamei şi în privirile pe care i le arunca Bunicului, ea mărturisea deja ceea ce scria tanti Iza, dar şi bucuria ei de a vedea cât îl amuză această versiune a măritişului ei pe nepotul său.
După moartea fratelui lor Akif, poveştile despre morţi şi înmormântări au devenit subiectele zilnice ale surorilor. Mătuşa Iza nu voia ca moartea ei să le surprindă pe fiicele sale, Aida şi Sabina, şi să fie o povară în plus pentru bugetul lor, şi aşa modest. Cum unchiul Akif fusese înmormântat într-un teren din Barama, Iza insista să fie exhumat şi să se construiască
pe acel loc un cavou al familiei. Astfel i-ar fi scutit pe copiii ei de cheltuielile de înmormântare, împărţindu-le pe cele 265
pentru cavou între mai mulţi membri ai familiei. Dar Dunja Numankadić s-a opus de la bun început acestei idei :
— Nimeni n-o să-l scoată pe tata din mormânt şi să-l fâţâie de colo-colo. Nici măcar nu-mi trece prin cap !
Dar moartea a luat-o până la urmă pe tanti Iza, confir-mându-i temerile.
În ajunul izbucnirii războiului, pentru a-şi ajuta sora, Senka i-a lăsat pensia ei de angajată la Facultatea de Construcţii Civile. Cu toate că a primit-o cu recunoştinţă, Iza nu s-a putut abţine să nu remarce :
— Pe tine, Emir al tău te poate îngropa într-un coşciug de aur. Dar bieţii mei copii ce-o să facă ?
— Pentru Dumnezeu, Iza, te rog, o să ne îngroape cum or putea ! Nu avem altceva mai bun de discutat ?
— Eu, Senka dragă, sunt speriată, nu pot închide ochii noaptea : mi-e frică de viermi !
— Ce viermi, soro ? a întrebat Senka.
— O să mă îngroape după obiceiul musulman, pentru că
