acolo cu ei şi să le fie de bine !
Când a pătruns cu forţa în apartamentul ei, un oarecare Alija din Nahoreva, care a găsit pe biroul lui Miloš Mandić un steguleţ norvegian, a exclamat :
— Aici a trăit cetnicul Miloš Mandić ! Toată lumea asta trebuie zdrobită !
Senka se afla într-o situaţie ceva mai bună, datorită
apartamentului său din Herceg Novi, dar, spre deosebire de Lela, rămăsese singură.
Nu se împăca deloc cu ideea că nu-şi va revedea niciodată
bărbatul. Ziua întreagă ne aranja casa, mătura prin curte, plângându-se de „starea de agitaţie care o cuprinde“.
Într-o zi, pe când făcea duş, a descoperit din întâmplare un mic nodul sesizabil la pipăit. Doctoriţa Lela Kušec a clătinat din cap a îndoială şi, două zile mai târziu, un celebru oncolog francez diagnostica un cancer la sân.
În viaţa mea am trecut prin toate dramele pe care le găseşti în marile romane. Dar de-acum încolo fundalul războiului devenea mai dureros şi mai greu de suportat decât dacă m-aş fi aflat la Sarajevo, printre bombe şi gloanţe.
Senka a fost operată şi a confirmat o dată în plus excepţionala ei forţă de caracter. Doar că nu se mai punea problema să lipeşti spini de trandafiri pe becurile din lift. Acum chiar trebuia să calci pe spinii aceia.
În sălile de aşteptare ale spitalelor se repetau scene din filmele mele. De câte ori nu filmasem vizite la bolnavi ! Cât timp nu petrecusem pe culoarele spitalelor ! Acum nu mai veneam să filmez secvenţe de film. Erau secvenţe de viaţă.
Imediat după operaţie, Senka a fost coborâtă de la etajul întâi al spitalului la parter. Când am luat-o în braţe, mândru de curajul ei, a întrebat-o îndată pe Maja : 259
— Nora mea cea mică şi frumoasă, n-ai o ţigară ?
Maja nu s-a codit să intre în complicitate cu soacra ei de curând operată. A aprins două ţigări şi i-a dat una Senkăi.
Maja vedea în interzicerea fumatului încă una dintre vicle-niile comunităţii internaţionale.
— Mă laşi, te rog, ne otrăvesc cu milioanele lor de auto-mobile, cu furnalele lor înalte, aruncă bombe, ne bagă pe gât haleala lor mizerabilă şi se simt deranjaţi de un fum de ţigară ? Ce civilizaţie, ce ipocrizie !
Faptul că Senka a fumat o ţigară, în ciuda nocivităţii tutunului, era un semn bun. Ceva mai târziu, când a fost supusă la chimioterapie şi raze, a cerut să i se lase părul în pace. Refuza să fie cheală. La fiecare şedinţă i se punea o pungă cu gheaţă pe cap, astfel încât părul i-a rămas intact.
După tratament, se ducea regulat să se plimbe prin magazinele de la periferia Parisului. Asta îmi aducea aminte de vremea în care locuiam pe strada Kata Govorušić nr. 9A, când la sfârşitul zilei sale de lucru la Facultatea de Construcţii Civile şi, după ce termina cu treburile gospodăreşti, se ducea pe jos până la Ilidža. Făcea atât de des acest traseu de unsprezece kilometri de unde locuiam noi, în centru, încât vânzătorii din Ilidža îşi luaseră obiceiul să o întrebe : „Cum se simte astăzi vecina noastră ?“.
După moartea tatălui meu, mama nu şi-a găsit energia în instinctul ei biologic de supravieţuire. Cu toate că nu a recunoscut-o niciodată, acum îşi accepta dependenţa şi ata-şamentul faţă de soţul ei ca făcând parte integrantă din propria-i viaţă. Cât trăise Murat, Senka se supusese spiritului său sarcastic, dar după moartea lui a înţeles că modul de viaţă şi chiar viziunea lui politică fuseseră calea emancipării amândurora. Cu toate ciorovăielile, provocate de mania lui Murat de a lega totul de politică, avusese adesea ocazia să verifice justeţea raţionamentelor şi previziunilor soţului ei. Fusese singurul din familie care prezisese desfăşurarea evenimentelor ce au urmat morţii lui Tito, ca şi războiul din Iugoslavia. Cu obiceiul său de a-şi trezi nevasta la ore imposibile când se petrecea vreun eveniment important în lume – ca 260
atunci când Nasser a trecut din tabăra ruşilor în tabăra americanilor –, tata îşi ascuţise discernământul. În timpul dezmembrării Iugoslaviei, Senka n-a uitat că tocmai acest stat iugoslav, de-acum aruncat în hăurile uitării, fusese creu-zetul emancipării noastre familiale şi al strălucitei cariere de funcţionar a tatălui meu. În vreme ce, pe când Iugoslavia era regat, crescuse într-o familie în care părerile politice nu erau rostite în gura mare de când tatăl ei, poliţistul oraşului Vakuf, abia scăpase de moarte.
Murat era primul partizan pe care îl întâlnise în viaţa ei şi tocmai cu acel partizan se măritase. Nu putea uita o astfel de întorsătură a destinului. După încetarea ostilităţilor, Senka a avut o ultimă conversaţie cu o locuitoare din Sarajevo care nu era de acord că responsabilitatea politică a declan-şării războiului din Bosnia revenea celor trei părţi. Reuşise să stabilească o legătură telefonică cu Hanumica Pipić, în grădina căreia ne petreceam nopţile de vară la Sarajevo :
— Doamne, ce ne-au făcut ? i-a spus Senka.
— Pe legea mea, nu toţi, a răspuns femeia din Sarajevo.
— Cum aşa, „nu toţi“ ? Ba toţi trei ! Nici unul nu e mai breaz ! a răspuns Senka gândindu-se la Izetbegović, Karadžić şi Tudjman.
Prietena ei îi găsea scuze lui Izetbegović. Cât despre Tudjman, puţin îi păsa. Senka lua asta drept o jignire, chiar dacă îmi spunea adesea :
— Doamne, Emir, musulmanii au avut multe de îndurat, exact cum a prezis Murat !
Îşi amintea că tata, înainte de primele alegeri democratice, insista asupra pericolului acelor adunări în care simpatizan-ţii politicii lui Izetbegović ameninţau că se vor răzbuna pentru nenorocirile suferite din partea musulmanilor, pe vremea regatului şi a celui de-al Doilea Război Mondial. Ca să nu mai aibă motiv de supărare şi ceartă, Senka a hotărât să nu mai răspundă la telefon. Nici măcar propriei surori, de care de altfel nu era prea apropiată, dar despre care aştepta regulat veşti, nu prea vesele.
— Au avut loc evenimente grave, dragă Emir. Războiul ăsta nu a fost pus la cale degeaba, toată lumea asta s-a dezagregat în sânge. Să dea Dumnezeu ca nepoţii tăi să apuce 261
o vreme când totul se va drege la loc. Nu accept justificările la care recurg ei pentru suferinţele îndurate, dar în acelaşi timp nu pot să spun că n-au suferit ! mi-a replicat ea când i-am atras atenţia că faptul de-a refuza să răspundă la telefon nu avea nici o noimă.
— Nu toţi s-au născut doar piele şi os, unii mai au şi bucile tari, am spus eu, făcând aluzie la o anecdotă de familie, ca să-i redau buna dispoziţie şi să-i readuc surâsul pe buze.
După moartea fratelui lor Akif, Iza, sora Senkăi, se mutase la fiica ei Sabina. În apartamentul acesteia din Bjelava a prins-o războiul. Continua să lupte cu kilogramele, deşi susţinea că atât în vreme de război, cât şi pe timp de pace, avea o poftă de mâncare de păsărică.
Senka îşi aducea aminte cât de folositoare i-a fost grăsimea surorii sale Iza în casa din strada Kata Govorušić. Când Senka se hotăra să spele chilimul chinezesc, scăpat în ultimă
instanţă prin acea acţiune atentă de salvare a obiectelor preţioase de rapida şi atât de uşoara degradare a lucrurilor, o chema de fiecare dată pe soră-sa în ajutor. Umplea cada cu apă, iar mătuşa Iza sărea înăuntru şi călca în picioare covorul cu toată greutatea ei, până ce apa devenea neagră de atâta murdărie. Aceeaşi grăsime, atât de utilă familiei pe timp de pace, i-a salvat capul mătuşii în timpul războiului.
În cursul unui bombardament asupra oraşului Sarajevo, o schijă s-a rătăcit pe străduţa din Bjelava unde locuia mătuşa.
Din fericire, schija şi-a ratat ţinta şi s-a înfipt în fundul mătuşii…
— Vrei să spui că fundul soră-mii i-a salvat capul ? Nu ţi-e ruşine ? De unde scoţi toate astea ? s-a indignat Senka.
— Edo mi-a spus toată povestea !
Până la urmă Senka a râs din toată inima de puterile salvatoare ale posteriorului omenesc, dar imediat veselia a fost înlocuită de o dureroasă părere de rău că nu şi-a mai văzut sora de atâta vreme.
Pe-atunci mă străduiam să-mi răscolesc amintirile şi să-mi trezesc la viaţă conştiinţa originii. M-am apucat să scriu povestiri, frânturi de trecut care mai domoleau problemele mele de identitate. Faptele relatate în povestirea „Pământul 262
şi lacrimile“, publicată în revista belgrădeană Nin, cu care începe această carte nu i-au plăcut mătuşii Iza. Mi-a spus asta într-o scrisoare, care consider că merită citită nu numai pentru a confirma că posteriorul său i-a salvat într-adevăr capul, ci mai ales pentru stilul emoţionant şi pentru conţinutul răscolitor.
