Motivul era mai tragic : mama lui Bilan, Kaja, fusese ucisă
în pragul casei, la Jajce. Făcea parte din rândul partizanilor şi avea medalia de luptătoare veterană. După spusele surorii sale, care rămăsese la Belgrad, fusese omorâtă de membrii
„Vulturilor albi“. Ştiam că printre ei erau puţine astfel de păsări nobile, asociate tradiţiei luptei eroice a poporului sârb pentru libertate. Cel care o ucisese pe mătuşa Kaja în pragul casei nu era decât un şobolan alb.
Întoarcerea mea în ţară era din ce în ce mai complicată.
Nu din cauza fricii. Aici lucra o psihologie complexă. Dacă
m-aş fi întors la Sarajevo, ar fi trebuit să accept o transfor-mare pentru care nu eram pregătit.
Neputând să iau avionul spre Sarajevo, am încercat să-mi închipui ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi sosit acolo brusc, pe nepregătite ? Ar fi trebuit să mi se înşurubeze alt cap pe umeri, să mi se taie cel vechi care, învelit în hârtie de ziar, să fie aruncat în Miljacka. Cu acest nou cap ar fi trebuit să
scuip pe tot ceea ce gândeam, pe tot ce credeam, pe tot ce spuneam. Pe tot ce îmi lăsase tata moştenire ! Niciodată o astfel de grefă nu s-ar fi prins, chiar dacă intervenţia chirur-gicală ar fi reuşit. Noul cap l-ar fi căutat neîncetat pe cel vechi, şi de aici toată tragedia. Vechiul cap, încăpăţânat cum era, i-ar fi cerut celui nou să nu accepte soluţiile impuse de război. Fiindcă ele nu sunt de-ajuns pentru a înţelege toate datele problemei. Deşi acesta este scopul : să crezi ceea ce înţelegi. Pentru că, dacă nu crezi decât ceea ce simţi, nu ajungi nicăieri. Or, vechiul cap era îndărătnic. I-ar fi impus seamă-nului său să nu uite motivele ce duseseră la război, în ciuda cruzimii lor. Atunci, noul cap ar fi început să latre, să povestească peste tot ceea ce nu trebuie spus în astfel de vremuri grele, şi ar fi fost condamnat la moarte. Un cap şi-ar fi aflat sfârşitul pentru că ar fi fost obligat să se schimbe, celălalt –
pentru că ar fi rămas sub influenţa fratelui său geamăn.
247
Din aceste motive, şi din altele mai greu de exprimat, nu am plecat spre Sarajevo. Revedeam trecutul aşa cum îl descri-sesem în filmele mele. Nici această „comunitate internaţională“, cu umanismul ei abstract, nu-mi era pe plac. Fără a mai vorbi despre ţopârlanii de-acasă, dintre care voi prezenta un exemplu :
Senka mi-a arătat într-o zi un raport pe care îl obţinuse de la verişoara ei Dunja Numankadić. Această hârtie arăta cum un înalt ofiţer din Poliţia Militară a Bosniei-Herţegovina, un oarecare Edo Lucarević, dăduse năvală împreună cu mai mulţi subalterni de-ai săi în apartamentul tatălui meu, Murat Kusturica, din strada Kata Govorušić. În burlanul unei sobe, a găsit o bombă pe care, potrivit raportului, „teroristul Murat Kusturica o ascunsese“. Vecina Rodić semnase chiar docu-mentul, în calitate de martor.
— Ce i-o fi făcut bietei femei ca s-o oblige să semneze o minciună atât de monstruoasă ? a strigat Senka.
De fapt, luptătorii pentru o Bosnie-Herţegovină liberă
aveau, în afară de apărarea oraşului, şi alte activităţi mai lucrative.
— Ticăloşii ! În burlanul ăla păstram cei două mii cinci sute de dolari pe care mi i-ai dat când am plecat din Statele Unite ca să ajungem acasă, mi-a mărturisit mama după
aceea.
Când am adus-o pe Senka de la Herceg Novi la Paris, am instalat o antenă satelit. Ne uitam la actualităţile de peste tot.
Pentru noi, asta era mai important decât pâinea pe care-o mâncam. Cu ochii ţintă la toate aceste emisiuni de pe canalele din toate ţările, am observat diferenţele de interpretare a aceloraşi evenimente şi am înţeles că lui Hitler nu i-a lipsit decât televiziunea pentru victoria finală a politicii sale criminale. Nimeni nu l-ar fi învins dacă ar fi avut propriile sale posturi de televiziune.
Cu banii câştigaţi de pe urma filmului Arizona Dream am cumpărat o casă în Normandia. Nu mai exista nici o îndoială : 248
Statele Unite aparţineau trecutului şi ne luaserăm adio pentru totdeauna de la Sarajevo. Cred că doar cu sila ne-am fi întors acolo, chiar dacă nu ar fi fost război. Marile realizări impun o schimbare în stilul de viaţă, obiceiurile se schimbă
şi ele. Când ai gustat o dată din mâncarea japoneză, iar resursele tale financiare se situează foarte departe de nivelul oraşului natal, nici măcar mirosul de chiftele prăjite nu te poate ademeni să faci cale întoarsă.
Marea noastră casă normandă era o replică a căsuţei din Visoko. Aâta doar că prima era o veritabilă şi autentică locuinţă în comparaţie cu a doua. Dacă Murat ar mai fi trăit, le-ar fi arătat fără îndoială cu mândrie tuturor pensionarilor din Herceg Novi fotografii ce ar fi dovedit dimensiunile şi numărul de camere ale noii proprietăţi a familiei fiului său.
În această casă, Maja a dus până la perfecţiune talentul ei înnăscut în amenajarea spaţiului de locuit. Renunţând la orice stil, ea şi-a creat unul propriu.
— It feels good, like if I was în Visoko 1, a spus Johnny Depp când a venit aici prima dată.
Locuinţa noastră normandă a fost amenajată atât de plăcut, încât atunci când stăteai mai mult timp aşezat şi priveai pe fereastră nici măcar nu simţeai nevoia să vorbeşti. Erai literalmente învăluit de o atmosferă de nobleţe. Johnny Depp simţea asta cel mai bine. În pacea acestei case, pe vremea când noi ne aflam în Muntenegru, a fost concepută Lily-Rose, fiica lui Johnny Depp şi a Vanessei. Copilul căruia aveam să-i devin naş.
În fiecare din multele camere, obiectele, aranjate cu o incredibilă măiestrie, stăteau unele lângă altele ca un perfect montaj de planuri într-o secvenţă cinematografică : atunci când le aşezi unele după altele şi când nimic nu le mai poate modifica înlănţuirea. Aranjate de mâna Majei, prin culoarea, forma şi dispoziţia lor, obiectele casnice îi exprimau cu fidelitate stilul care se năştea puţin câte puţin sub ochii noştri, înlocuind 1. Mă face să mă simt bine, de parc-aş fi la Visoko (în engl., în orig.) (n.r.).
249
decorurile stereotipe ale camerelor de hotel lipsite de prospeţime, reci şi neprimitoare în care, în treacăt fie spus, mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă. Odinioară, la Belgrad, camera de hotel reprezenta idealul de aranjare a unui spaţiu de locuit. Toate astea doar ca să spună clienţii tot timpul
„Splendid, splendid !“, ceea ce avea darul să mă enerveze.
Talentul Majei se manifesta îndeosebi prin modul său special de a introduce în cadrul preexistent, în cazul nostru o casă, obiecte pe care le dibuia te miri unde, nu neapărat scumpe, ba uneori chiar foarte ieftine. Şi agrementa totul cu un detaliu al cărui preţ era exorbitant. Pe această cale, insufla viaţă relaţiei noastre cu spaţiul. Uneori, în cel mai obişnuit supermarket, cumpăra o rochie ieftină, care îi venea perfect.
Şi bineînţeles, o purta cu pantofii cei mai scumpi şi cu o geantă care costase cât ochii din cap. Asta îi plăcea cel mai mult. Din acest punct de vedere, îi semăna tatălui ei. Acest judecător, având faima de cel mai bun expert în drept civil care lucra la Tribunalul Departamental pentru un salariu modest, îşi oferea din economiile sale cele mai scumpe aparate de fotografiat. Mišo Mandić avea un mare respect pentru tehnologia germană sofisticată. Deşi fusese deţinut în lagă-rele de concentrare ustaşe şi naziste, n-a scos o vorbă rea împotriva nemţilor. Iar pe ustaşi evita să-i pomenească.
La întoarcerea mea de la Praga, când îl citam pe scriitorul Bohumil Hrabal, nu-mi cădea bine când nimeni nu înţelegea ce spune eroul meu literar : „Cerurile nu sunt umane şi nici omul care gândeşte nu e uman. Nu pentru că nu doreşte să
fie uman, ci pentru că asta intră în contradicţie cu o judecată
dreaptă“.
— Iată, e exact ce spune Hrabal al tău, mi-a zis într-o zi Mišo, pe când scotea obiectivul Zeiss din aparatul său Leica M2. Altădată primeam de la nemţi şi bune, şi rele. Ei bine, acelaşi lucru se întâmplă acum cu americanii. Altădată, ofiţerii germani veneau în teritoriul recent cucerit, stând în picioare într-un Mercedes decapotabil şi purtând pe piept aparatul Leica. Chiar dacă populaţia din ţările ocupate îi 250
ura, era impresionată : recunoştea superioritatea lor tehno-logică. Nu poţi reproşa nimic unui Mercedes, majoritatea oamenilor visează să se afle la volanul unei astfel de maşini.
Cu cât visează mai mult, cu atât devine mai clar că nu vor avea niciodată ocazia asta şi încep să-i dispreţuiască nu pe nemţi, ci pe omul de lângă ei, pe vecinul alături de care trăiesc, muncesc şi mor. Ca să conducă un Mercedes, cei mai mulţi sunt gata să se facă sclavii nemţilor pe vecie !
Astăzi, americanii au creat o marfă universală. Omul nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa în faţa unui asemenea belşug de produse şi de tentaţii. Lumea s-ar putea lipsi foarte bine de majoritatea acestor obiecte, dar e incapabilă să reziste.
Odinioară se apuca să se roage la Dumnezeu, se uita la cer şi la iconostas, astăzi dă iama, ca vaca-n lucernă, în magazine.
