Fiinţa umană e o specie aparte. Îi pasă din ce în ce mai puţin de „perfecţiunea tehnică“, cum ar spune Milka Babović, comen-tatoarea noastră de patinaj artistic. În lumea de astăzi, ceea ce contează este esteticul. Oamenii sunt convinşi că nu pot trăi fără solariu, telefon, DVD player, avioane, vapoare. Brevetul de invenţie al acestei noi necesităţi le aparţine americanilor.
Prin intermediul televiziunii, ei fac oamenii dependenţi, apoi le propun aceleaşi obiecte în viaţa reală şi, de ce să nu recunoaştem, lumea e mulţumită. Uniunea Sovietică nu a câştigat competiţia. A rivalizat cu succes cu Statele Unite în domeniul armamentului şi industriei grele, dar a pierdut partida la ceea ce le place oamenilor mai mult. Ruşii nu au ştiut niciodată să organizeze o piaţă şi să o umple cu produse care să-ţi facă cu ochiul.
Nenorocirea cu americanii e că ne vând lucruri la preţ
redus, dar când ne bombardează, nota de plată e atât de grea, că nu-i mai putem înghiţi. Bombele cad din cer de la o înălţime de zece kilometri. Nu putem face nimic împotriva celor care ne aruncă bombe în cap : ei ne văd, dar noi nu-i vedem.
De câte ori se întâmplă câte ceva care nu le convine, refac istoria după bunul lor plac. E bine când ne oferă mărfuri şi când se plimbă pe lună. E mai puţin bine când ne bombardează şi îşi botează bombele îngerii „milosteniei“. Cel mai 251
rău e atunci când îţi dai seama că aceste două lucruri se leagă, primul nu merge fără al doilea, sunt produsul aceluiaşi individ : eroul lui Hrabal, care nu poate fi uman şi care se scuză, invocând cerul „care nici el nu este uman“, pentru că, spune el, asta intră în contradicţie cu o judecată dreptă.
Pentru a avea acces la acele obiecte minunate şi la nivele ridicate de ştiinţă şi cultură, omul se caţără spre cer şi spre paradis pe nişte scări ale căror trepte sunt martiri asasinaţi, victime ale războiului economic. Victimele colaterale ale Istoriei !
E bine, atâta vreme cât mai poate spera că lucrurile se vor schimba ! Dar rămâne o întrebare : oare ceea ce se află la capătul scării pe care o urcăm călcând peste morţi chiar merită atâtea suferinţe ?
În Normandia, Mišo traducea în sârbeşte toate materiile şcolare ale lui Stribor, pentru că tânărul Kusturica abia începuse şcoala în limba franceză. Ca toţi copiii răsfăţaţi, băiatul pierdea toate caietele traduse, iar bunicul, ca un adevărat bunic, se punea din nou pe treabă. Stribor avea deja probleme cu pubertatea. Într-o zi, s-a întors de la şcoală foarte agitat.
A refuzat să ne spună imediat ce s-a întâmplat – îmi recu-noşteam primii paşi în contactul cu realitatea. Se bătuse cu un francez, un huligan de la şcoală care îi maltrata pe elevii algerieni. În aceeaşi vară, la Budva, i-a spart dinţii unui body-builder al cărui tată ţinea o benzinărie în centrul oraşului.
— Stribor, ştii că e vorba de o vătămare corporală gravă ?
Că este un fapt penal ? i-a spus Mišo la întoarcerea în Franţa.
Stribor s-a îngrozit.
— Poţi fi condamnat la doi ani de închisoare pentru asta !
a adăugat Mišo.
Stribor a fost şi mai tulburat. După acest avertisment, nu a mai sărit la bătaie cel puţin două luni.
— Ce să fac ? Cum să-l ţin în frâu ? l-am întrebat pe Mišo.
— Nu poţi să faci nimic. Încearcă, însă când în comportamentul unui copil se manifestă unul dintre strămoşi, un bunic, de exemplu, atunci se va întâmpla ca şi cu bunicul, toate eforturile sunt inutile, mi-a răspuns el sperând să mă
liniştească.
252
Dându-şi seama brusc că tocmai sugerase că Stribor putea să-i semene, Mišo s-a grăbit să adauge :
— Din punct de vedere genetic, fenomenul poate să sară
o generaţie, şi copilul poate să semene cu străbunicu-său.
Bunicul Mišo nu suporta să fie în centrul conversaţiei. Nu avea înclinaţii pentru răfuielile fizice, ca mine şi Stribor. Cu toate astea, când erau meciuri de box la televizor, îşi agita pumnii de parcă s-ar fi aflat în ring. Când boxerii se lansau într-o serie de lovituri şi accelerau jocul de picioare, Mišo făcea la fel. Uneori sărea cu atâta violenţă, că picioarele lui trăgeau chilimul după ele, răsturnând bibelourile, iar cele din sticlă se făceau zob şi zburau peste tot. Într-o zi, n-a observat cioburile de sticlă rămase pe jos şi şi-a umplut tălpile de răni.
Nu era mare diferenţă nici când urmărea singur meciurile de fotbal la televizor, în salonul din Koševo. Picioarele îi zburau prin aer ca şi cum s-ar fi aflat el însuşi pe gazon.
Trăgea câte un şut în fiecare balon. Iar în faza de gol, când Mišo credea că jucătorul urma să tragă la poartă, executa chiar el şutul, singur în cameră, luându-şi avânt cu piciorul şi lovind cu toată puterea balonul imaginar.
Într-o zi, Maja, care îşi făcea temele în camera ei, l-a auzit pe Mišo ţipând. Într-o primă fază, a auzit un puternic
„GOOOOOL !“. Apoi un moment lung de tăcere. După care, un strigăt de durere :
— Am căzut, mi-am rupt piciorul ! Ajutor !
Fire sensibilă, Mišo suporta greu cele mai mărunte complicaţii în relaţiile dintre oameni. Ca şi Stribor. Orice situaţie complexă îi stătea în gât. Lucru care s-a întâmplat când a încercat să-şi ia permisul de conducere la Visoko. În momentul în care tensiunea examenului a devenit intolerabilă, a lăsat ghidonul din mână. Motociclistul şi motocicleta au căzut împreună. Aşa se explică cum de-a trăit cea mai mare parte a vieţii în bună înţelegere cu prietenii apropiaţi şi loiali. Nu se simţea bine în locurile necunoscute şi printre provocările pe care le reprezentau pentru el nou-veniţii. În schimb, soţia lui adora să călătorească, să descopere ţinuturi diverse şi să
253
facă noi cunoştinţe. Mišo era de acord cu voiajurile, dar o punea în gardă :
— Lela, du-te unde vrei, stai cât vrei, cu o singură condiţie : când te întorci, să nu-mi arăţi fotografii şi să nu-mi povesteşti nimic din ce-ai văzut.
În Normandia, Lela cultiva aceleaşi legume ca la Visoko.
Eu preferam ridichile. Când veneam de la New York, mergeam direct în grădina de legume pentru a culege câteva roade roşii bogate în fier. Ronţăiam ridichile abia smulse, nespălate, cu pământ pe ele, de parcă veneam din Etiopia şi nu din Statele Unite. Francezii s-au bătut cu englezii pentru Normania trei sute de ani, dar pământul e prea nisipos pentru gustul meu. Nu are onctuozitatea lutului din ţinutul meu natal, al cărui gust îmi revenea adesea, împreună cu imaginile trecutului şi cu lacrimile copilăriei.
În 1994, mătuşa Biba ne-a părăsit. Numai viaţa îţi poate juca astfel de feste : vestea morţii sale a ajuns la mine în aceeaşi zi cu o scrisoare de la fostul ei soţ, Ljubomir Rajnvajn, trimisă pe adresa mea din Paris. Unchiul meu, mereu pe fază
cu progresele tehnologice, a trimis-o prin fax, nu prin poştă.
Nu ştia că fosta soţie murise, dar dispariţia mătuşii coincidea punct cu punct cu proiectele lui de viitor : Dragul şi marele meu Emir !
Absurditatea vieţii mele cu mătuşa ta Biba a ajuns la culme !
Pe vremuri, am încercat de multe ori să rezolv ca un gentlemanproblema separării noastre, dacă tot ne era imposibil să trăimîn armonie, mătuşii tale şi mie. Din nefericire, nu s-a putut. Urace a urmat după divorţ explodează în fiece zi şi ameninţă să iao întorsătură proastă. Ceea ce îmi face cel mai rău sunt ame-ninţările ei că o să mă omoare în somn. Dacă nu am locui înacelaşi apartament, lucrurile ar sta cu totul altfel.
