Dacă un popor întreg a putut crede şi urma un astfel de om, un mincinos al cărui accent trăda o ţară natală înde-părtată şi nesigură, de ce nu ar crede spectatorii povestea din Underground ? În filmul acesta, destinul se joacă cu un grup de oameni închişi într-un beci. Pentru a putea fi exploataţi, nu li s-a spus că al Doilea Război Mondial a luat sfârşit. Sunt trataţi cu un fel de propagandă care funcţio-nează impecabil într-un spaţiu închis. Oprimaţii cred că
afară puterea se află în mâinile fasciştilor, dar că eliberarea va veni într-o zi. Dacă ţinem seama de metodele obişnuite ale puterii, această situaţie nu este străină de realitate.
Singura diferenţă este că, în realitate, aria de acţiune are contururi mai nesigure. Unde se află fascismul ? În fundul beciului, unde sunt instalaţi oamenii care cred că războiul nu s-a sfârşit ? Sau acolo sus ?
Fiinţa umană nu ar putea suporta astfel de minciuni dacă ele nu ar circula deja prin organismul său, ca nişte anticorpi – ceea ce este valabil fie că e vorba de cazul lui Tito sau de povestea din Underground. Oamenii mint de pe când spun adevărul.
Şi le-ar fi greu să ştie ce este adevărul dacă nu ar minţi.
Problema e că astăzi noţiunea de adevăr nu este prea incitantă, într-o lume în care instinctul de reproducere, după
Freud, şi instinctul de supravieţuire, după Jung, au fost înlo-cuite de bani şi comerţ, noile scântei care aprind motoarele întreprinderilor umane.
271
Acest adevăr mai e şi cam plicticos şi nu convine majorităţii locuitorilor de pe planeta noastră : se ştie deja că nu a cântărit mare lucru în viaţa oamenilor, şi cu atât mai puţin în istorie.
Şi totuşi, cum a putut deveni posibilă o istorie atât de incredibilă ca a noastră ? Underground şi provocările sale m-au făcut să mă gândesc la un alt subiect depăşit din trecutul umanităţii. Am fost confruntat cu probleme morale : în această poveste din Underground, a cărui temă principală
este încarcerarea unor fiinţe umane într-un beci şi folosirea dezinformării pentru a le face să creadă că războiul nu s-a sfârşit, eu vedeam în primul rând o crimă morală.
În istoria noastră, cine sunt geometrii care iau măsura moralei şi a aplicării ei ? Pe vremuri, aceştia erau interpreţii Vechiului Testament, poeţii Marko Miljanov şi Njegoš. După
aceea, contemporanii noştri au pretins că dureroasele probleme ale moralei sunt încarnate de eroii din romane. Dar, în afara literaturii şi a cinematografiei, s-a impus până la urmă o altă morală. De la etica unei echipe de fotbal şi până
la cea de la vârful statului, s-a impus o lege bazată pe sfa-turile pe care le găseşti în revistele pentru meşterii artizani de duminică : „Construieşte singur“ sau „Fii propriul tău stăpân“. Iată ce devenise morala noastră : totul se desfăşura de la caz la caz. Biserica şi teoreticienii se aflau în afara realităţii în care trăia, creştea şi se educa majoritatea populaţiei.
Până la urmă, ideea de morală a rămas doar apanajul nobili-mii. Imperativul moral s-a evaporat odată cu idealismul.
Când, pentru omul contemporan, idealismul a devenit un viciu, morala a dispărut.
Am crescut într-un cartier unde, alături de locuinţele func-ţionarilor din administraţie şi de casele militarilor, îşi făcea veacul mizeria ţigănească. În astfel de condiţii de viaţă, minciuna nu avea greutatea unei infracţiuni morale. Dar mi-am făcut studiile la Praga, unul dintre centrele culturale ale Europei Centrale. Acolo, noţiunile de adevăr şi de minciună erau diferite. După încheierea studiilor, aveam toată
viaţa înainte pentru a face comparaţiile necesare.
272
Balcanicii trăiesc cu un picior pe asfalt şi cu celălalt încă
înfundat în glodul de la ţară. Când îi strigă cuiva „ţărănoaica de maică-ta !“, o fac stând într-un picior, cel din oraş, bineînţeles. Dar înjurătura nu merge prea departe, pentru că de fapt îşi înjură propria mamă ţărancă. Celălalt picior, împotmolit în noroi, demonstrează cât de superficială este relaţia pe care geamănul său citadin o întreţine cu morala şi cu originea sa : nu înţelege că ceea ce vine de la ţărănoiul de frate-său este capitalul lor comun.
Într-un sătuc din apropiere de Užice, în centrul Serbiei, la întrebarea „Ce este morala ?“, ţăranii se holbează cu un aer năucit. Aşteaptă să le sufle cineva răspunsul. E probabil un rest de traumatism de la şcoala unde au fost târâţi cu forţa. Cum nu le vine nimeni în ajutor, tac vreo zece secunde, până când unul dintre ei îndrăzneşte :
— Morala e ceea ce eşti obligat să faci !
Şi când li se pune întrebarea „Ce este imoral ?“, toţi trag concluzia logică :
— Imoral e ceea ce nu eşti obligat să faci !
Cu toate eforturile de imaginaţie, suntem incapabili să
sesizăm importanţa reală a unei astfel de declaraţii. Până şi cele mai ascuţite spirite din ţara noastră ar trece prin toate chinurile din lume pentru a da o definiţie atât de remarcabilă.
Iar logica unei astfel de morale este susţinută de cea mai puternică economie a lumii. Cine ar fi crezut că în apropiere de Užice putea fi auzită cea mai bună definiţie a unei noţiuni atât de complexe precum morala ? !
Această viziune şi această concepţie păgână despre morală
i-au permis ţăranului sârb să facă multă economie de necazuri şi de eforturi. Acum s-a dovedit că această noţiune nu îşi are originea în cărţi, nici în interpretările Vechiului Testament sau în discuţiile filosofice asupra principiilor etice, ci în practica păgână. Ţăranul din cătunele de lângă Užice nu avea la îndemână nici un Kant sau Hegel, nici manuale de istorie care să trateze probleme de morală, nu şi-a stabilit formal punctul de vedere. Întrebându-se cu timiditate : „Unde sunt eu în toată povestea asta ?“, el a continuat să plutească între 273
marile principii şi Dumnezeu, în legătură cu care avea ceva îndoieli, în care credea un pic, sau nu prea mult, dar pe care îl respecta mai departe sărbătorindu-l pe sfântul patron al familiei sale şi aprinzând lumânări. Făcea deja toate astea cu mult înainte, în vremurile ce au precedat apariţia unui dumnezeu unic, când cerul colcăia de dumnezei.
Cei din Statele Unite au încercat de mult să-şi ucidă
Dumnezeul, dar cum nu le-a ieşit, au sfârşit prin a-i găsi un rol. Asta s-a întâmplat în viaţa de zi cu zi, dar şi în domeniul ştiinţei. Nevoia de a-l elimina pe Dumnezeu a devenit mai presantă odată cu progresele ştiinţifice – în ciuda faptului că
cei mai mari savanţi au fost în general oameni credincioşi. Acest Dumnezeu nu se mai potrivea cu noile concepte. După ce s-a despărţit de Dumnezeul catolic, a pornit în larg de pe malurile atlantice ale Europei şi a debarcat în America, unde s-a instalat pe coasta de est. Acolo, din cauza unei istorii tumultuoase, a genocidului indienilor, a sălbăticiei capitalismului, dar şi a războiului civil, acest Dumnezeu a scăpat teafăr din mai multe atentate. Până la urmă, şi-a găsit refugiul la Hollywood, unde trăieşte şi astăzi. Dumnezeului american i-a fost atribuit solemn rolul de actor principal, şi deci de cel mai mare star dintre toate starurile. El tronează în vârful piramidei de unde, ca şi alte staruri şi sfinţi, se află în slujba noii civilizaţii. A înţeles în sfârşit că timpurile noi ale ştiinţei au creat un nou om hightech păgân şi că acesta nu mai putea crede într-un Dumnezeu clasic.
Domnul a acceptat să fie o „celebrity“ şi nu a făcut mare caz de asta. S-a instalat comod şi a încetat să se revolte. În Statele Unite şi aproape peste tot în lume.
Unde se ascunde ţăranul din cătunele din apropiere de Užice ? Cum răspunde el astăzi la întrebarea „Unde sunt eu în toată povestea asta ?“. A rămas îngropat acolo unde era şi a continuat să trăiască după logica lui. Nu a aflat nimic despre călătoria, plină de spini şi capcane, a Dumnezeului american care a fugit de Inchiziţie şi a salvat ştiinţa de rug şi tortură. În tot acest timp, marele interpret al moralei din Užice a continuat să-l sărbătorească pe sfântul patron al 274
familiei sale. Iar în ce priveşte povestea despre Dumnezeu, o manevrează după nevoile sale. Când e, când nu e la îndemâna lui. Când americanul l-a retras pe Dumnezeu din circuit, colegul său moralist din Užice nu a avut nimic de modificat în datinile şi obiceiurile sale. La el, totul a rămas neschimbat secole de-a rândul. Deşi era departe de-a se închipui în acest rol, a devenit legătura dintre trecut şi prezentul american.
Această fantastică întorsătură în abordarea şi concepţia despre morală, această revenire la adevărul moralistului din Užice şi la o nouă etică poate fi observată azi pretutindeni. De fiecare dată când americanii îşi pregătesc cel de-al nu ştiu câtelea bombardament, devenit de acum încolo cel mai mare show al lumii, când toată planeta aşteaptă cu sufletul la gură
marele bum, morala rămâne la locul ei. Pentru a apăra în Irak confortul Dumnezeului lor hollywoodian, şi-au prezentat mai întâi acţiunile militare la televizor, apoi s-au justificat potrivit logicii ţăranului din Užice : nu aveam de ales, eram obligaţi să lansăm bombardamentul acesta. Imediat după
aceea, operaţiunea a fost proclamată „morală“. Pentru că
