recunosc !
— Ei bine, sper că acum aţi înţeles.
Mai târziu mi-am tot bătut capul să descâlcesc acest gând, consecinţă a unei doze de somnifere asociate cu bere. Un cocktail care dublează volumul creierului, dar îl face să-şi piardă inteligenţa pe drum. Era singurul mod de a depăşi presiunea festivalului. Până la urmă, am renunţat să analizez această tâmpenie şi am ajuns la aceeaşi părere cu a criticului francez : suna bine.
Decizia de a-mi acorda premiul pentru a doua oară o datorez unei profunde nostalgii a membrilor juriului de la Cannes, care deplângeau faptul că nu mai există un Buñuel, un Fellini, un Bertolucci. Iar eu, la sfârşitul secolului XX, le aduceam aminte de trecut. Astăzi, îmi e foarte limpede că două elemente externe mi-au influenţat destinul. Nu mă voi angaja într-o analiză a cauzelor interne. Pentru că aş ajunge undeva spre Dostoievski, şi nu ar fi foarte fancy. Nimeni nu mai vrea să audă de acele mobiluri secrete al căror fin cunoscător era Dostoievski. Profunzimea sufletului, temă legată esenţial-mente de existenţa umană… Pe cine ar mai interesa astăzi aşa ceva ? Geniul lui Dostoievski nu mai e, nici măcar în Rusia, atât de popular pe cât am dori. Lumea de-acolo se entuziasmează mai degrabă la Tolstoi şi Puşkin. Aşa cum fac de altfel şi criticii literari de la Times. L-au plasat pe Tolstoi pe primul loc, în timp ce Dostoievski nu figurează nici măcar 279
printre primii o sută de mari scriitori ai lumii ! Nu e prima dată când Times şi ruşii cad de acord, chiar dacă se înşală !
În ce mă priveşte, era clar că împlinisem urarea lipsită
de modestie a tatei : „Dacă nu poţi fi un Fellini, fii măcar un De Sica“. O împlinisem, chiar dacă obiectivul meu era pur şi simplu să nu fiu nevoit să roşesc pentru ceea ce fac. Atât şi nimic mai mult. După cât se pare, lucrul acesta a fost hotărâtor pentru reuşita mea cinematografică. În viaţă, ca şi în film, puterea de caracter moştenită de la mama, care le per-mitea vecinilor de pe strada Kata Govorušić nr. 9A să aibă
lumină în lift, m-a ajutat întotdeauna. Ca şi cum încăpăţânarea Senkăi de a-i împiedica pe vecini să fure becurile era înscrisă în propriul meu destin.
Fotografia mi-a apărut în Times, alături de un articol al lui Richard Corlis, care nu prea scria despre victoria filmului Underground. Reacţia ziaristului era aproape aceeaşi cu cea pe care o provocase Ce mai ştii de Dolly Bell ? în urmă cu paisprezece ani, la Veneţia. În septembrie 1981, în reportajul despre festival, aceeaşi revistă consemna : „Victoria festivalului a fost obţinută de un film care vine de Nicăieri, regizat de Nimeni...“ Fuseseră extrem de zgârciţi cu vorbele în prezentarea filmului. Era o glumă tipic colonialistă, nu neapărat rău intenţionată, în afară de faptul că era colonialistă. Pe-atunci făcea parte din limbajul acelei cool culture occidentale. Între timp lucrurile s-au schimbat. De această dată, la Cannes, în 1995, filmul chiar fusese regizat de Cineva. Puteai să-ţi dai seama de asta citind cronicile, cu toate că mai erau şi critici care negau faptele. De altfel, făceam parte dintre aceştia din urmă. Puneam uneori la îndoială, nu prea des, din fericire, afirmaţiile unor critici care declarau că, între timp, ajunsesem Cineva.
După victoria obţinută de Underground, nu a mai rămas mult spaţiu în ziare pentru filmul propriu-zis, fiindcă pe plaja din faţa hotelului Martinez s-a iscat o bătălie generală, furni-zând un subiect mai interesant. Iată că regizorul îşi sărbătorea triumful prin participarea la un scandal general ! S-a 280
pus accentul pe firea mea „sălbatică“. „Dacă te baţi cu pumnii şi cu obiecte necontondente, e normal să fii tratat drept sălbatic şi barbar“, spune un vechi proverb indian. Dar când arunci tone de bombe, inclusiv bomba atomică, eşti în „misiune civilizatoare“. În acea seară din 1995, eram în misiune dionisiacă. Underground se mutase de pe ecran şi din sala unde primise Palme d’Or, pe plaja plină de nisip de la Martinez.
La Palat, colegul meu grec Theo Angelopoulos era în al nouălea cer. Era convins că în noaptea aceea numele său va străluci printre învingători. Era puţin cam prea încrezător în forţele proprii. Îl priveam pe video-beam cum urcă cu o ţinută teatrală treptele acoperite cu covorul roşu. El, actorii şi membrii echipei se ţineau de mâini şi păşeau solemn către Palme d’or precum un grup de dansuri folclorice. A primit rău vestea că nu a obţinut decât „Marele Premiu“.
— Pregătisem un discurs pentru Palme d’Or, dar acum l-am uitat..., a spus regizorul grec în timpul ceremoniei.
Cu două zile înainte, acest mizantrop se întreba în coloanele ziarului Herald Tribune : „De ce aici, la Cannes, acest Kusturica este atât de iubit ? În filmele lui, oamenii nu fac altceva decât să bea, să mănânce şi să danseze, ce fel de cinematograf mai e şi ăsta ? Unde se ascunde gândirea, care este morala ?“, se întreba grecul care, în filmele lui, se străduia să pară cât mai „cool“. De fapt, se purta de parcă s-ar fi născut la Heidelberg şi nu la periferia Atenei. Îşi făcea filmele mai mult din dorinţa de a-şi exprima dragostea pentru filosofia germană, decât din nevoia de a încălzi specia umană
cu opera sa. Ca şi cum n-ar fi ştiut că de multă vreme, la Hollywood, toată lumea înţelesese că filmul este mai tare ca viaţa.
După conferinţa de presă şi înainte de şedinţa cu fotografii, fiica mea Dunja, care în timpul solemnităţilor atinsese brusc maturitatea, l-a arătat cu degetul pe Angelopoulos :
— Emir, fii atent la tipul de colo ! mi-a murmurat ea discret.
Dacă o să aibă ocazia, o să-ţi fure premiul. L-am văzut cum se uita la el când era pe masă.
Ţineam strâns recompensa în mână, dar îndemnat de avertismentul fetiţei, l-am luat pe regizorul grec pe după
281
umeri, trăgându-l deoparte. A fost tulburat când i-am spus simplu :
— Theo, îţi împrumut Palme d’Or-ul dacă vrei să faci un tur în jurul Palatului, cu condiţia să-mi dai înapoi jucăria imediat după aia !
M-a privit cu nişte ochi ce exprimau o ură neîmpăcată, dar şi regretul că nu poate să-mi râdă în nas. Ceea ce, la urma urmei, era foarte de înţeles.
Toţi participanţii la Sărbătoarea lui Dionysos aveau câte ceva din personajele filmului Underground. Tot ce ura mai mult şi mai mult Angelopoulos, în speranţa unui triumf la Cannes.
Pe plaja de la Martinez a sosit o actriţă celebră, îmbrăcată
într-o superbă rochie roşie, ca o prinţesă ce iese dintr-un palat din O mie şi una de nopţi. Chipul ei atrăgea privirile tuturor invitaţilor sărbătorii fiului tatălui lui Dionysos. O
figură marcată de inocenţă, căutând pierdută o protecţie mas-culină. Rătăcea pe plaja hotelului, cu o cupă de şampanie în mână. Noaptea târziu, dansa transportată de ritmurile orientale ale orchestrei de alămuri Salijević. S-a îmbătat repede.
Semăna din ce în ce mai mult cu idealul dionisiac : o femeie în noapte, aflată în transa dansului şi alcoolului, gata să se arunce cu tot trupul în aventură şi pasiune. Pierre Edelman, faimosul mesager al miliardarului, aducătorul veştii că s-au găsit bani pentru Underground, îi ţinea companie. Edelman se număra şi el printre învingătorii serii. Acum avea o sarcină
grea de dus la capăt : cum să-şi savureze victoria şi să o protejeze în acelaşi timp pe această frumuseţe, pe care în mod evident nu o caracteriza erotica vulgară. Mai degrabă
firea sa vulnerabilă şi nostalgia rolurilor pierdute o îndem-naseră către alcool decât instinctul erotic. Pierre dansa liber, atâta vreme cât dansul rămânea la un nivel de zbânţuială
convenabilă. Când actriţa s-a întins pe nisip, s-a străduit să
o imite : s-a lungit lângă ea râzând la stele.
Jocul acesta decadent ar fi putut dura la nesfârşit dacă
în apropierea scenei care te ducea cu gândul la Noaptea lui Michelangelo Antonioni nu s-ar fi aflat un individ, fatal în 282
acest gen de situaţii. Un fel de brută masivă din munţii noştri.
— Amice, dă-i drumul, nu pierde timpul, fute-o pe loc !
Cunosc genul ăsta de boarfe, cu ele tre’ să treci direct la concret, a spus Peđa D’Boy, o fostă vedetă a rock’n-rollului din Iugoslavia.
Nimeni nu ştia cum reuşise să se strecoare la serbarea fiului tatălui lui Dionysos. Nici măcar nu ştiu dacă faimoasa actriţă a remarcat prezenţa acestui bădăran. Dispreţuiam mitocănia acestor scoborâtori din Alpii Dinarici, care se năpusteau asupra femeilor ce semănau cu mama lor. Actriţa ajunsese celebră mai mult datorită publicităţii decât rolurilor jucate, într-o epocă în care gloria actorilor avea din ce în ce mai puţin legătură cu interpretarea. Alain Delon a jucat în sute de filme lipsite de valoare, dar a rămas Rocco al lui Luchino Visconti. Această epocă ţine de-acum de trecut. Pentru că nu interpretase roluri cu adevărat demne de ea, casta figură a tinerei actriţe rămăsese intactă. Frumoasă, dar lipsită de mister, şi extrem de seducătoare. Peđa, care nu avea aceeaşi concepţie despre libertate, se şi vedea tăvălindu-se prin nisip cu femeia cu chip de înger. Abia când a pişcat-o pentru a nu ştiu câta oară, ea l-a observat şi a fost îngrozită. Atunci, Pierre a luat o cupă de şampanie şi i-a aruncat-o în faţă lui Peđa. Vinul a stropit şi alte persoane, iar garda de corp a lui Johnny s-a repezit să ia apărarea încântătoarei invitate.
Încăierarea a izbucnit când Stribor şi Ðorđe au înţeles că toţi compatrioţii noştri, inclusiv fiorosul Peđa, trebuiau să rămână
în seara aceea sub protecţia noastră – chiar dacă, la început, bodyguarzii intenţionaseră să o apere pe celebra actriţă de Peđa. După un schimb de pumni, atmosfera festivă a scenei s-a transformat într-o imensă harababură. Aveam în faţa ochilor un tablou al pictorului ceh Josef Lada, care interpretase poetic scandalurile din cârciumi : mesele, scaunele, sti-clele zburau prin aer. Inutil să te întrebi dacă toate astea erau necesare. Bineînţeles că nu, dar asta s-a întâmplat. Aşa cum şi războiul îţi bate la uşă până la urmă. Numai că aici nu exista nici un profitor de pe urma războiului. E la fel de inutil să te întrebi dacă era nevoie sau nu ca Stribor şi Ðorđe să se repeadă asupra cavalerilor apărători ai celebrei actriţe, 283
