Acolo, băieţii ajunşi în pragul adolescenţei şi soldaţii piliţi vin să-şi încerce forţele.
Pe o bancă, lângă tunel, stă mama. Îşi aprinde o ţigară, priveşte în depărtare, pe deasupra mării. Închide ochii. Senka mea visează. Când cunoscuţii, localnici sau refugiaţi, se plimbă
pe faleză, o zăresc pe Senka somnolând pe bancă.
— Ce faci, Senka, ai nevoie de ceva ? o întreabă ei.
Ea deschide ochii.
— Nu, de nimic, m-am aşezat puţin să mă odihnesc şi m-a prins somnul.
Cunoscuţii îşi văd de drum, localnicii se duc acasă, refugiaţii se îndreaptă spre căminul lor provizoriu. Mama închide ochii la loc şi îşi continuă visul, cât se poate de tainic.
De fiecare dată când ajung la Herceg Novi, e ca şi când aş ajunge într-un mic Sarajevo. Refugiaţi, bătrâni palizi, puţini tineri, pentru că majoritatea au emigrat în Canada.
— Fii atent, mă previne un prieten, Senka stă adesea pe banca asta, doarme aproape de scuar. Să dea Dumnezeu să
nu facă un atac la plamâni din cauza frigului, sau alte complicaţii. Cu sănătatea ei şubredă....
Sunt cuprins de aceeaşi bucurie de câte ori vin în refugiul nostru din Herceg Novi. Poate că sunt fericit pentru că totul seamănă cu viaţa noastră din apartamentul din Gorica. Numai că lipsesc jumătate din oameni. Şi, bineînţeles, tata. Zidurile au păstrat zgomotele noastre zilnice, prin fereastră se aud 291
glasurile copiilor care izbesc într-o minge de fotbal, în tigaie sfârâie gogoşile şi tu dormi liniştit. Se aud doar şoapte şi ceva mai departe scrâşnetul surd al liftului. În pragul uşii, Senka îşi trimite acasă vecinele.
— Doarme, a venit aseară târziu de la Paris.
— Pot să-l aduc pe nepotu-meu să facă o poză cu Emir ?
— Bineînţeles că poţi, dar mai târziu, prostuţo ! Aşteaptă
măcar ca fiul meu să-şi refacă rezerva de somn !
— Al cui eşti tu, fiule ? mă întreabă brusc mama, în timp ce ne bem cafeaua de dimineaţă.
— Al tău. Al cui altcuiva ?
Ea schiţează un surâs, mă urmăreşte cu coada ochiului.
Ca şi cum ar vrea să-mi smulgă o taină grozavă. Tot aşa se-ntâmpla, mi-aduc aminte, când Senka încerca terenul ca să afle cine mă luase la scaldă, la Ilidža, fără voia ei. Asta era acum multă vreme.
De fapt, mama se pricepe să pună întrebări. Ocoleşte cu abilitate intrarea bruscă în temă. Deşi ştiu că îi plac oamenii puternici, consecvenţi, nu înţeleg de ce îşi începe povestea aşa :— Dintre toţi, îl prefer pe Vlado Dapčević.
Vlado ăsta e un personaj din viaţa reală care seamănă cu Vlado Petrović, un erou de literatură şi film.
— A zis o dată în viaţă că-l iubeşte pe Stalin şi din cauza asta a petrecut doisprezece ani la puşcărie, continuă ea.
Nu din cauza lui Stalin îl iubea mama. Ea tot îl mai regretă pe Tito. Îl ţine însă la mare stimă pe Vlado Dapčević pentru că este, cum spune ea, „un bărbat adevărat, cu convingeri proprii“. Când a ieşit din închisoare, un ziarist de la cotidianul Pobjeda din Titograd l-a întrebat care era opinia sa acum.
— Îl iubesc pe Stalin, a răspuns el fără ezitare.
Cine ştie ce gândea omul acela cu adevărat. Dar un principiu rămâne principiu. Ce spusese odată, nu mai putea lua înapoi, „Un bărbat adevărat, cu convingeri proprii“, cum spunea mama.
— Al cui eşti tu, hai, povesteşte ? insistă mama.
292
— Al tău, ţi-am mai spus deja. Şi dacă nu, tu ar trebui să ştii mai bine ca mine, am răspuns eu râzând.
Senka se pune şi ea pe râs.
— Ştii bine ce te întreb, nu mai face pe prostul, continuă ea.
— Nu ştiu.
Senka mă îmbrăţişează.
— Ai pe masă marmeladă şi unt, iar acolo ai pâine prăjită.
Eu mă duc să plătesc curentul şi pe urmă să mă plimb un pic.
Totul se întâmplă ca în dimineţile copilăriei mele. Atâta doar că atunci indicaţiile erau scrise pe bucăţele de hârtie, pentru că mama se afla deja pe drum spre Facultatea de Construcţii Civile, pe aleea din Koševo, cu două ore înainte de plecarea mea la şcoală.
Încă buimac de somn, o privesc clătinându-se către mare, pe faleza pe unde altădată trecea calea ferată.
La Herceg Novi, omul care îmi e cel mai drag este doctorul Radmilo Jovanović, un psihiatru din Sarajevo. Ca şi Senka, îşi omoară timpul plimbându-se în fiecare zi pe faleză. O face aşa cum o fac muntenii când merg pe malul mării.
În urmă cu unsprezece ani, acest doctor Jovanović mă
scosese din prima depresie. Întrerupsesem filmările la Tata în călătorie de afaceri ca să mă duc să-l consult la Jagomir.
