— Cam ca unchiul tău Ljubomir Rajnvajn, soţul lui Biba.
Numai că Milošević nu are mustaţă.
— Cam în genul ăsta. Când am înţeles până la urmă că nu are nici un proiect, spiritul lui Vlado a încolţit în mine. Omul de treabă, credincios convingerilor sale. Nu voi contrazice niciodată ceea ce am spus odată, pentru nici o avere din lume.
— Şi ce ai spus ?
— Că era un om de bine, nu ?
— Ei şi, era un om de bine ?
— O zi era de bine, a doua zi pe dos. Iar eu, bietul de mine, rămân la ce am spus, puţin îmi pasă ce se întâmplă
cu adevărat. Revirimentele fără de care nu există nici om politic, nici politică, nu contează. Nu el are importanţă, ci sinele său. Există chestii de astea şi la Andrić. Şi el a luat atitudine de partea asta. Pentru Est. Pentru că Estul suferă
cel mai mult. Când omul îşi alege drumul, e logic să se îndrepte spre cei care suferă cel mai mult. În povestea asta, Senka, Milošević era singur, nu avea sprijinul nimănui şi mie asta-mi plăcea. De altfel, în 1914 nu era nici un Milošević şi totuşi atunci a fost marele haos. Nu era nici în 1941 şi a fost cum nu se poate mai rău !
— Astea, dragă Emir, nu ţin de politică. Ţin, cum spui tu, de ideile unui idiot politic ! Senka mă consolează, în timp ce eu îmi continui explicaţia :
301
— În intimitate, pieptăna timid părul nevesti-sii, când îi dădea voie ea, iar la birou se juca cu ambasadorii celor mai mari state ca şi cum ar fi avut în buzunar două bombe atomice.
— Şi îţi plăcea ţie asta ?
— Da.
— Asta înseamnă, dragul meu, că n-ai fi putut ajunge niciodată un om politic !
După victoria filmului Underground la Cannes, am fost primit de preşedinte în cabinetul său. Era deja într-o stare etilică avansată. Făcea gesturi largi, agitând cartea Zi şi noapte a soţiei sale, Mirjana Marković, şi citând panseuri în engleză : „All this guys are nationalists“. Se gândea bineînţeles la Radovan Karadžić şi la alţi sârbi din afara Serbiei. În timp ce îmi citea pasaje din carte, telefonul nu înceta să sune.
Nu ridica receptorul. Când îi făceam semn cu capul în direcţia aparatului, dădea din mână a lehamite şi citea mai departe, luând în răstimpuri mari înghiţituri de whisky.
De câte ori pomeneam un nume în seara aceea, era eti-chetat cu „o pulă bleagă !“. Nu aveam prea mare respect pentru un preşedinte care înjura în halul ăsta. Mai ales când toată
lumea a devenit „o pulă bleagă“, în afară de nevasta lui, care insista cu telefoanele, înainte de premiera belgrădeană a filmului Underground. Cred că nu îndrăznea să răspundă
pentru că, în ochii Mirjanei Marković şi ai fiului său Marko, eram o companie cu totul nerecomandabilă.
Mă plimb împreună cu Senka. E o zi grea. Ne îndreptăm spre banca de lângă tunel. Soarele de octombrie străluceşte ca în august. Încălzirea globală e în plină desfăşurare. De-acum, Senka ştie că răspunsul la întrebarea „Al cui eşti tu, fiule ?“ e clar ca bună ziua. Uşurată, mă mai întreabă o dată :
— Al cui eşti tu, fiule ? spune-i tu mamei.
— Al nimănui.
Senka se opreşte din drum, brusc tulburată.
— Cum aşa, „al nimănui“ ? Eşti al meu, sper !
— Nu sunt al lui Milošević ? o întreb eu ca să prelungesc gluma.
Se opreşte din nou.
302
— Of, Doamne, ce catâr poţi fi ! Tocmai am trecut totul prin sită şi tu o iei de la capăt cu nebuniile. Ai ceva în tine care să nu fie politică ?
— Tata nu avea nimic de genul ăsta, aşa că de ce-aş avea eu ?
Mama rămâne nemişcată şi lasă să-i scape câteva lacrimi, apoi mă îmbrăţişează zâmbind. După care ne despărţim. În timp ce sunt dus spre aeroport, Senka îmi face cu mâna. Apoi se întoarce, clătinându-se, spre banca ei şubredă, unde se aşezau ea şi Murat, petrecându-şi zilele lor de refugiaţi.
Ea fuma ţigări Jugoslavija, în timp ce el privea neliniştit în larg, temându-se de un al treilea infarct, care pentru el era sinonim cu sfârşitul. Din păcate, lucrul de care se temea mai tare s-a întâmplat, şi încă foarte repede. A murit din cauza celui de-al treilea infarct, în primele momente ale declan-şării războiului din Bosnia, iar Senka, pentru a-i rămâne fidelă, a continuat să vină în acelaşi loc.
Senka se aşază pe bancă şi coboară imediat pleoapele. În faţa ochilor apare soţul ei.
— Până când va mai dezmembra acest Elţin cea mai mare putere militară a lumii ? Are omul ăsta măcar un strop de morală ? E normal la cap ? !
— Dumnezeu să te aibă în pază, Murat, de unde să ştiu eu asta ?
— Nu e nimic de ştiut, Senka, se vede cu ochiul liber !
— Am treburi mai importante de făcut decât să văd până
unde va duce Elţin prăbuşirea Rusiei.
— Nu înţelegi chiar nimic, Senka. Dacă o putere ca asta se prăbuşeşte, totul o ia la vale ! Ruşii nu trebuie să se prăbuşească !
— Pe legea mea, dacă sunt conduşi de un beţiv ca Elţin, ce altceva pot face decât să se ducă de râpă ?
