era, aşa că putea foarte bine, după atâtea victime, să le ceară
să inventeze ceva mai bun decât un protectorat !
Îmi vine greu să mă împac cu gândul că nu mă voi întoarce niciodată în oraşul meu natal. Nu dintr-un sentiment de cul-pabilitate, nici din exces de dragoste pentru acea vale abruptă
în care este aşezat Sarajevo.
Pentru a încheia povestea, după nenumăratele ticăloşii care au urmat războiului, ceva mă deranjează într-un fel cât se poate de personal, iar principalul vinovat este cafeaua.
Oraşul meu natal a devenit singurul loc din lume care nu mai oferă condiţiile necesare îndeplinirii unui ritual important, a unui obicei social fundamental în viaţa mea, legat de păcatul meu oriental. Singura mea dependenţă serioasă poartă
numele de „cafea consensuală“. Cafeaua pe care o bei cu cei ce îţi împărtăşesc opiniile, sau măcar înţeleg ca şi tine unde bate cântecul Start Me Up al grupului Stones. Discuţia care te trezeşte, fără ca interlocutorii să înceapă să emită păreri diferite. Această cafea de dimineaţă nu este o cafea demo-cratică. Iată de ce ador cafeaua consensuală. Ziua ce se anunţă, oriunde te-ai afla, nu are nici o şansă să o ia în direcţia cea bună fără această cafea. Fără acest ritual, ziua e ratată. Nu există. Din pură superstiţie. Un om de bună-credinţă ar putea spune, auzind toate astea, că tot ce povestesc nu este decât un paravan pentru a-mi ascunde pofta nebună de a mă întoarce în ţară.
— Tot la Sarajevo visezi ? m-ar putea întreba el.
— O singură dată am străbătut Sarajevo în vis. Era un coşmar : stăteam ghemuit pe bancheta din spate a unei maşini fără număr de înmatriculare, înaintând pe străzi cunoscute pe care se plimbau oameni necunoscuţi. Şi asta m-a dat peste cap.
Dacă, printr-o minune, m-aş trezi într-o bună dimineaţă
la Sarajevo, din curiozitate m-aş duce să beau o cafea la Šetalište. Pentru cafeaua asta, consensul de care vorbeam ar fi indispensabil. Ca să nu repunem totul sub semnul îndoie-lii. Lucrurile ar putea rămâne sub control atâta vreme cât am purta o discuţie de umanişti. De tipul „îmi sunt dragi 288
toate popoarele, nu urăsc pe nimeni, în orice pumn de grâu mai e şi neghină etc“. Dacă, în timp ce-mi beau cafeaua, mi-aş
asuma riscul să insist asupra reciprocităţii numărului de victime, consensul ar fi la pământ şi cafeaua la fel. Căci pentru sârbi nu există amnistie : numai noi, sârbii, am inventat acest război, ca şi pe toate celelalte. Dacă întâmplător ar mai fi o a doua cafenea la hotelul Europa, aici consensul ar trebui să presupună obligatoriu că toţi sârbii trebuie „goniţi în Rusia“. Pe strada Vojvoda Stepa, s-ar stabili clar, fără
putinţă de tăgadă, că Gavrilo Princip era un terorist. Mi-ar fi imposibil să înghit astfel de afirmaţii. Pentru că, deşi Gavrilo nu l-a ucis pe arhiducele austriac la Viena, ci aici, lângă
Miljacka, unde acesta din urmă îi ocupa ţara, nu poţi bea o cafea fără consens. Când i-am explicat toate astea unui prieten de-acolo, a rămas uimit :
— Ei căcat, de ce te simţi tu obligat să abordezi subiecte sensibile ? ! Bea-ţi cafeaua, ţine-ţi gura în privinţa gândurilor tale şi pace asupra Bosniei ! După care, du-te unde vrei !
Prietenul meu nu înţelegea că, până şi când stau fără să
scot un cuvânt, de fapt eu vorbesc. Nu fac parte din moştenirea lingvistică a lui Vuk Karažić, a cărui deviză are putere de lege : „Scrie aşa cum vorbeşti“. La mine, norma în vigoare este : „Scrie aşa cum gândeşti !“. Şi, după spusele unui gânditor şi scriitor oriental : „Cel ce a făcut pace cu moartea vorbeşte cu sufletul“.
Îi duc supă Senkăi, la Centrul clinic din Belgrad, unde se reface după operaţie. Îi mărtusisesc cât mă umple de tristeţe gândul că nu mă voi mai întoarce niciodată la Sarajevo. Nu ştie de unde a venit această răsturnare neaşteptată. Mă priveşte cu un aer neîncrezător. E uluită, ca şi cum s-a întreba :
„De unde îi vine această nouă toană ?“. Mă ştie viguros şi coerent. Semăn cu mama. Suflă în lingură să răcească supa.
Ia o gură, apoi încearcă să-mi dea curaj :
— Ăia de-acolo, dragul meu, nu te merită. În ce mă priveşte, mă întorc de cum ies din spital. N-o să le las apartamentul nici moartă !
Tace un moment, apoi mă cercetează din ochi, vrând să-mi înţeleagă tristeţea.
289
— Da’ de ce te-a apucat tristeţea, aşa dintr-odată ? mă
întreabă ea.
De fapt, mama, ca orice mamă, încearcă să mă tragă înapoi din pragul disperării.
— Îmi închipuiam că aş putea bea o cafea la Šetalište. Cu Zoran Bilan şi Paša. Dar am înţeles în acelaşi timp că acolo nu mai e posibil un consens, nu mai pot bea o cafea cu ei.
La cuvântul „consens“, Senka se opreşte din mâncat.
— Dacă-mi vorbeşti de consens, trebuie să fie vorba şi de politică pe-acolo.
— Într-un fel sau altul.
— Doamne, Emir, cât mă poţi enerva uneori ! Există ceva pe lume pentru tine care să nu ţină de politică ?
Sunt cu lacrimile în gât şi înghit în sec ca să le reţin.
— Ştiu... Vrei să spui că sunt ca tata ?
— Nu, eşti mai rău decât el, răspunde Senka îmbrăţi-şându-mă.
Pufnesc în râs, continuând să-mi reţin lacrimile. Ca să nu o întristez pe Senka.
Traducere de Dan Radu Stănescu
290
Al cui eşti tu, fiule ?
La Herceg Novi, pe malul mării, acolo pe unde trecea altădată o cale ferată îngustă, e o grămadă de bănci rupte.
