pe care nici unul dintre ei nu ar fi atins-o nici cu un deget.
Ne cunoşteam de multă vreme şi, dacă cineva s-ar fi aruncat asupra ei, Stribor şi Ðorđe ar fi apărat-o ca pe propria soră.
Soarta pusese în scenă sărbătoarea fiului tatălui lui Dionysos după tehnica lui care pe care. Aici găseai prea puţine elemente dintr-o operă dramatică clasică. Cu o dreaptă bine plasată, actorul Lazar Ristovski l-a făcut K.O. pe un tip sub ochii mei. Exact cum ar fi făcut-o în Underground. Naşul lui Stribor, Miki Hršum, care tocmai venise de pe frontul bosniac, izbea exclusiv cu capul. Oricui se apropia de el, îi trăgea câte o lovitură de dovleac, zbierând : „Ticălos de ustaş !“. Când fiul unei prietene din Paris s-a apropiat de el ca să-l liniştească, Miki l-a gratificat cu aceeaşi lovitură de dovleac, tratându-l şi pe el de „ticălos de ustaş !“, deşi francezii nu au nici o treabă
cu ustaşii. La rândul său, Stribor se bătea cu trei tipi care apăruseră fără ca nimeni să ştie cum. Tânărul Kusturica le-a tras o sfântă mamă de bătaie, dar când aceştia au şters-o fără să se uite înapoi, bodyguarzii de la începutul poveştii au sărit iar pe Stribor. Maja, care văzuse tot – în timp ce eu eram încă în ceţurile unui cocktail de somnifere şi bere –, s-a repezit asupra indivizilor care îl târau pe Stribor spre mare. Mama Maja înhăţase un scaun pe drum şi îi izbea pe agresorii lui Stribor ţipând :
— E fiul meu ! Lăsaţi-mi băiatul în pace, bandă de cretini !
În momentul acela au apărut în capul scării jandarmii.
În mod normal, femeile se aşteptau să pună capăt încăieră-rii. Nici vorbă de aşa ceva.
— Aşa i-aţi lăsat pe ustaşi să-l ucidă pe regele nostru Aleksandar în 1934, la Marsilia ! le-a strigat Maja, în timp ce aceştia făceau cale-ntoarsă.
Această apropiere m-a încântat. Să fii comparat cu un rege de propria soţie, în plină bătălie, nu e puţin lucru ! Păcat că nu a auzit-o criticul de la Times, ca să o menţioneze în cronica lui ! Fără această încăierare, sunt sigur că Maja nu m-ar fi comparat niciodată cu un rege. Când vine vorba de mine, e mai degrabă zgârcită cu complimentele. Asta e partea cea bună a relaţiei noastre. Nu suport prea bine laudele 284
grandilocvente. Nu ştiu niciodată ce să fac cu mâinile când mi se aduc prea multe elogii. Prefer complimentele mai modeste, care îmi sunt adresate în treacăt. În această comparaţie cu regele, realitatea îmi era mai favorabilă mie decât monarhu-lui. Spre deosebire de el, eu puteam să mă apăr.
Jim Jarmusch contempla Palme d’Or-ul cu un aer perplex :
„Cum ai putut sărbători astfel o victorie la Cannes ?“. Meditaţia sa a fost întreruptă de Miki Manojlović, care a luat premiul şi l-a vârât sub smoching ca să-l pună la loc sigur. Miki se temea ca aurul să nu fie furat. În mijlocul vacarmului, nu îl văzusem pe Johnny. Dar îi ştiam felul de-a observa ce se petrece în jurul său. Nu mă îndoiesc că scena l-a tulburat.
Cum are mult umor, cred că a râs nu o dată de toate astea.
Prietenul meu de la căminul din Praga, Vilko Filac, care-mi urmărea îndeaproape filmele, s-a plictisit până la urmă de firea mea dionisiacă. „Tipul ăsta face prea multe valuri“, şi-o fi zis el înainte de a părăsi plaja hotelului Martinez împreună
cu Franja, femeia vieţii sale. Am înţeles că nu mai vedea un viitor cinematografic comun pentru noi. Filmele pe care le-am făcut împreună nu ar fi ceea ce sunt fără privirea lui atentă
fixată pe peliculă. Dar pentru gustul şi pentru proiectele sale de viaţă, scandalul ăsta era prea mult. În timpul filmărilor la Underground făcea lucruri frumoase, dar îmi dăduse deja semne care anunţau sfârşitul colaborării. Nu îi puteam reproşa nimic şi nici nu-i puteam adresa nişte vorbe care ar fi distrus imensa noastră prietenie şi elanurile noastre artistice. În timp ce îl urmăream pe Vilko plecând de pe plaja hotelului Martinez, ţinându-şi nevasta pe după umeri, ştiam că avea să dispară din viaţa mea.
Terorizată, Dunja a început să plângă. Şi când am văzut-o pe Maja gata să-i omoare pe bodyguarzi cu lovituri de scaun pentru a-l salva pe Stribor, am alergat să le vin în ajutor.
Problema a fost rezolvată, fiului tatălui lui Dionysos nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să pună capăt serbării. Sfârşitul s-a produs ca în piesele clasice. Când energia părţilor aflate în conflict s-a epuizat, sau mai bine zis când puterile au 285
început să-i lase pe toţi participanţii – cu atât mai mult cu cât la petrecere nu se aflau grupări inamice clar delimitate.
Apoi a circulat un zvon în legătură cu tipii care se strecura-seră printre noi şi care provocaseră tot scandalul. Servicii secrete şi alte treburi de genul ăsta.
Cred că această noapte triumfală nu ar fi reuşit dacă nu ar fi pătruns în viaţa reală catharsisul contagios al filmului Underground. Ţin să precizez acest lucru, pentru că mi se tot repeta că sunt fratele lui Dionysos, în timp ce mie îmi plăcea să fiu mai degrabă fiul tatălui lui Dionysos.
Sfârşitul celei de-a doua reprize a serbării fiului tatălui lui Dinoysos s-a anunţat prin apariţia unui tânăr care a coborât în fugă scara ce lega plaja de faimoasa croazetă de la Cannes. Tânărul semăna cu acei kamikaze care, încinşi cu centuri pline de bombe, se aruncă asupra victimelor. Presupunând că ar fi avut o bombă asupra lui, nu ar fi reuşit să
o declanşeze. M-am tras puţin la o parte şi i-am ras cu sânge-rece o directă de dreapta în bărbie, curmându-i cursa. Ăsta a fost adevăratul final al bătăii, pentru că ne-am temut cu toţii pentru viaţa tânărului, când acesta a dat cu capul de pământ.
Pentru a nu ştiu câta oară în viaţă, m-am gândit la Dostoievski.
— Era oare cu putinţă să mă ajungă pedeapsa imediat după crimă, chiar în seara aceea, şi să-mi sfârşesc viaţa în închisoare ?
L-am cărat pe tânărul leşinat şi l-am întins pe o masă.
L-am stropit cu apă. Din fericire, a deschis ochii repede, m-a privit cu groază şi... a luat-o la fugă. Era unul dintre cei trei care se repeziseră la Stribor înainte de a interveni Maja.
La cinci zile după triumful de la Cannes, mama şi-a pierdut cunoştinţa în apartamentul ei din Herceg Novi. Complet restabilită sau, potrivit doctorilor, vindecată de cancerul la sân, acum suferea de o tumoare la creier. Maja şi cu mine am luat avionul şi, pe aeroportul din Risan, am găsit-o pe Senka fumând pe o bancă. A izbucnit în lacrimi când m-a văzut.
— De ce se adună toate pe capul meu, Emir dragă ?
— Senka, orice-ar fi, n-o să mori din asta, i-am răspuns eu, încercând să îndulcesc lucrurile.
286
A început din nou să plângă, dar, după felul în care m-a strâns în braţe, am simţit că m-a crezut. Am dus-o la Clinica centrală din Belgrad, unde a fost operată de doctorul Joksimović.
Tumoarea nu era malignă şi Senka şi-a revenit imediat. Când doctorul Nele Karajlić a venit să o viziteze, nu şi-a putut ascunde bucuria de-a o vedea zâmbind.
— Nele, ai un foc ? l-a întrebat ea.
— Pe tine, Senka, nici toporul nu te doboară, a conchis Nele, fericit că-i poate aprinde ţigara.
La sfârşitul luptelor, călăul care dărâmase bustul lui Andrić se plângea ziariştilor că războiul nu i-a adus decât complicaţii în viaţă. Nu numai că nu a primit nici o medalie, dar nu i s-a acordat nici statutul de „luptător în prima linie“. Tutumracii îl aruncaseră ca pe un gunoi. Nu a primit ajutor nici de la Allah, nici de la americani. Casa lui fusese dusă de ape până
la Bajina Bašta. Visul său de-a inunda Serbia până la Dedinje se năruise. Nu mai îndrăznea să pună piciorul în satul Nezuci, pentru că serviciile judiciare din Republica Srpska îl con-damnaseră în contumacie la cinci ani de muncă forţată pentru distrugerea bustului lui Ivo Andrić. Šabanović a declarat că
regretă acest gest, dar că fusese convins de tutumraci. Pentru acest gest, Behmen şi Ganić îi promiseseră o prăvălie pe strada Dženetić Čikmi, în cartierul Baščaršija. Din păcate, deşi îşi onorase contractul, nu obţinuse nimic. Cel mai interesant lucru în cazul său era că acum afirma că Andrić a fost un bosniac mult mai mare decât tutumracii care îl împinseseră la acest act de vandalism. „Am participat la acţiune pentru că mi s-a spus că asta ne va duce în Europa ! ?“, pretindea Šabanović, înainte de-a se muta în Statele Unite.
Mi-am adus aminte de măsura de reeducare potrivit căreia Šabanović ar fi fost obligat să citească operele complete ale lui Ivo Andrić. Şi acum cred că ar trebui prescris acest gen de remediu tuturor brutelor exaltate. Poate că măcar asupra lor ar fi avut efect, dacă nu a avut asupra lui Izetbegović care, inspirat de o forţă superioară, se înverşunase împotriva premiantului nostru Nobel. Preşedintele pregătise o nouă
viaţă pentru Bosnia. Îi angajase deja pe americani să termine războiul şi să redacteze Constituţia statului al cărui preşedinte 287
