e mai ieftin ! Nu că m-ar deranja, numai că nu pot dormi noaptea când mă gândesc că o să mă înfăşoare doar într-un cearşaf şi o să mă mănânce viermii.
În 1996, la sfârşitul războiului, tanti Iza a murit şi a fost îngropată aşa cum se temuse în timpul vieţii. Copiii nu au făcut-o din rea intenţie. Ţinea pur şi simplu de credinţa lor musulmană, pe care războiul n-a făcut decât să o întărească.
Spre deosebire de marea majoritate a membrilor familiei mele, prea afectaţi de imobilism, în aşa hal încât puteau fi loviţi de o schijă de obuz în propriul pat, pe mine nu mă
putea ajunge din urmă nici un glonţ.
Făceam regulat naveta între Paris şi New York, ţineam cursuri în ultimul semestru studenţilor de la Columbia şi pregăteam Underground cu Dušan Kovačević. Maja a trecut prin această perioadă dificilă ca o leoaică. Şi-a luat chiar şi permisul de conducere, în ciuda aversiunii sale pentru volan.
A depăşit frustrările tatălui ei şi teama de momentele solemne care l-au răsturnat pe Mišo de pe motocicletă. Creştea copiii, îi ducea pe Dunja şi pe Stribor la şcoală şi pe Senka la şedinţele de chimioterapie. Eu eram convins că singurul mod de-a 266
rezista războiului era să-mi continui lupta personală. Iar în cazul meu, această luptă însemna turnarea unui film. Pentru a nu ştiu câta oară, mi-a venit în minte Ivo Andrić. Şi-a scris operele capitale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
După scandalul cu Arizona Dream, devenisem persona non grata pentru companiile de asigurări şi pentru Finance Film. Or, fără ei, mi-era imposibil să realizez vreun proiect cinematografic. Trebuia deci să găsesc un producător, de preferinţă bogat, un om ce dispunea de o avere personală, care să nu fie nevoit să ceară împrumuturi bancare şi alte credite.
Pe vremea aceea, majoritatea oamenilor din domeniu credeau că s-a terminat cu cariera mea, pentru că abandonasem filmările şi depăşisem peste măsură bugetul. Atunci s-a produs, ca de atâtea ori în viaţa mea, o fericită răsturnare a lucrurilor. Un „Bingo !“, cum se spune astăzi ! Magnatul francez de la BTP, Francis Bouygues. Încă de pe vremea când locuiam la New York, miliardarul acesta îl trimisese pe Pierre Edelman să-mi spună că omul cel mai bogat din Franţa doreşte să
finanţeze unul dintre filmele mele. Văzuse împreună cu soţia Vremea ţiganilor şi se pare că izbucnise în lacrimi.
— Când mi-aduc aminte cât de greu mi-a fost să fac acest film, şi mie îmi vine să plâng ! i-am explicat lui Bouygues în blocul său parizian aflat în apropierea palatului prezidenţial.
Edelman îmi repetase în mai multe rânduri o frază neobişnuită pentru timpurile noastre :
— Ai văzut şi ai auzit : bătrânul nu glumeşte. Filmează
ce vrei şi cât vrei, e bogat precum Cresus, dar îi lipsesc Palme d’Or-ul şi gloria de învingător la Cannes.
Şase ani mai târziu, când Francis Bouygues a murit, nimeni nu a vorbit la televizor despre averea sa. Nimeni nu a menţionat câţi bani avea în cont. Asta mi-a plăcut. S-a spus doar că a plecat pe lumea cealaltă „un om care a construit un reactor nuclear în Iran şi care păstra acasă, într-o vitrină, un premiu Palme d’Or“.
După Underground, şi eu am fost prins de vârtejul războiului, ale cărui ecouri îmi ajungeau la urechi zi de zi. La rana deschisă din suflet s-a adăugat microbul nenorocirii care mi s-a strecurat în inimă.
267
Jurnalele televizate, care au jucat un rol esenţial în acest război, au ridicat minciuna la rang de adevăr. Pretutindeni se manifesta disproporţia dintre realitate şi ficţiune. Dintre adevăr şi minciună ! Toată lumea minţea ! Americanii, englezii, germanii, sârbii, musulmanii ! La numai cinci zile de la izbucnirea războiului, canalele de televiziune, mai rapide decât un glonţ de kalaşnikov, anunţau peste două sute cincizeci de mii de morţi ! Se pare că cineva planificase această
cifră şi făcea tot posibilul să o atingă. Nici măcar Germania lui Hitler nu reuşise un astfel de scor la începutul ostilităţilor. Dezinformarea era în plină desfăşurare.
Experienţa unică trăită pe vremea lui Tito şi mai ales perioada ce a urmat morţii lui îşi cereau filmul lor. „De altfel“, îmi spuneam eu cu infatuare, „chiar şi Ivo Andrić şi-a scris cele mai importante opere în timpul războiului – şi asta nu numai pentru că făcea ravagii sub ochii săi şi îi distrugea iluziile.“ Acest film, Underground, nu era o biografie a lui Tito, simbolul major al destinului nostru tragic, ci o evocare a tragediei celor care cred orice se arată la televizor. Deci un film despre propagandă.
Oricine ar fi aruncat o privire bănuitoare asupra cazului Tito şi s-ar fi întrebat cine era de fapt acest om – dacă era adevăratul Iosip Broz Tito sau falsul ţar Šćepan cel Mic1, nu avea nici o îndoială că acesta punea probleme tragice, legate de natura poporului nostru. Este chiar ciudat că omul acesta, care nici măcar nu stăpânea limba poporului asupra căruia domnea, a fost nu numai glorificat, ci ridicat la rangul de divinitate. Aici se opreşte povestea despre Tito. De aici trebuie să începem să vorbim despre noi înşine. Important nu mai era să ştim cine este Tito şi de unde vine, ci, de fapt, cine suntem noi.
Tito nu îmi punea probleme psihologice, aşa cum îi pusese tatălui meu. Singura legătură tangibilă dintre Tito şi mine 1. Šćepan Mali (Šćepan cel Mic) a domnit în Muntenegru între 1767
şi 1773, prezentându-se drept ţarul rus Petru al III-lea.
268
fusese Organizaţia Pionierilor, desfiinţată de mult. Cum nu mai eram pionier şi cum, din fericire, scăpasem de o eventuală intrare în Liga Comuniştilor din Iugoslavia, mă purtam faţă de el ca şi cum aş fi fost cetăţean ceh.
Altădată, televizorul nostru era ţinta flegmelor tatei, care îşi manifesta astfel aversiunea faţă de tovarăşul Tito, monar-hul bolşevic. Şi cu toate astea, orice ar fi putut spune tata despre acest om, trebuie să recunoaştem că statul nostru a trăit o jumătate de secol fără conflicte. Ceea ce nu e puţin lucru pentru Balcani. Dar să recunoaştem şi faptul că toate compromisurile sale, care au făcut atâta rău poporului sârb, nu ar fi putut deveni acte criminale fără complicitatea noastră. Chiar şi cazurile Goli otok şi Kosovo. Detractorii repetau întruna că succesele lui nu reprezentau decât o parte infimă
din progresul mondial şi că se datorau unor situaţii în care abilitatea lui politică nu jucase nici un rol, dar eu nu împărtăşesc acest punct de vedere. Pentru că el a înţeles că succesul economic, când era vorba de împărţirea la nivel mondial a beneficiilor economiei de război, nu se putea realiza fără a răspunde la întrebarea „Unde sunt eu în toată povestea asta ?“.
Fusese autorizat să fabrice şi să vândă arme părţilor aflate în război din blocul ţărilor nealiniate. Devenise unul dintre liderii acestora !
Epoca lui a fost singura din istoria ţării noastre când beneficiile bugetului de stat au ajuns la câteva miliarde de dolari anual. Din aceste beneficii s-a născut o clasă medie care, ţinând pasul cu Europa, atingea niveluri culturale, sportive şi ştiinţifice la înălţimea ţărilor situate la vest de Alpi.
În ciuda a tot ce i se datorează, viaţa tovarăşului Tito confirmă faptul că nu doar zidarii fac clădiri fără aprobare.
Construcţia frauduloasă face şi ea parte din viaţa mareşalului Iosip Broz. A venit în regiunea Balcanilor în timpul Primului Război Mondial, ca soldat inamic. Nu are importanţă că s-a născut la Kumrovec, în Croaţia, sau dincolo de Carpaţi, sau cine ştie unde. În calitatea lui de caporal austriac, a tras 269
asupra patrioţilor noştri ! Numărul de victime a fost consi-derabil : am pierdut două milioane de oameni. Apoi, demobi-lizat din armata austro-ungară, învinsă în Primul Război Mondial, a apărut în timpul celui de-al doilea de partea învingătorilor. Totul s-a legat ca într-un lung serial de televiziune. Prin mijlocirea ruşilor, a venit la noi pentru a pregăti rezistenţa în faţa nemţilor. Fostul caporal austriac a ştiut să
menţină perfect echilibrul între ruşi şi anglo-americani. Apoi, germanii au emis un mandat de arestare pe numele lui, comandantul partizanilor, dar şi pe numele lui Draža Mihailović, comandantul cetnicilor. Tito a ştiut să şteargă cu abilitate portretul lui Draža de pe această pagină de istorie, astfel încât a apărut ca singurul care a opus rezistenţă nemţilor. Niciodată
nu s-a putut stabili cum au reuşit cetnicii, acuzaţi mai târziu de colaborare cu ocupantul, să colaboreze cu aceiaşi nemţi şi să-i trădeze, rămânând ascunşi în păduri, în loc să bea în cinstea victoriei cu inamicul prin saloane. Din dorinţa de a câştiga încrederea lui Churchill, Tito l-a înşelat de Draža Mihailović. Până la urmă, englezii au descoperit o hibă în biografia lui Draža : credea în panslavism, îi iubea pe ruşi şi era membru al unei organizaţii panslaviste din Bulgaria.
Englezii nu i-au iertat asta.
În timpul anilor de după război, Tito a devenit cel mai bun elev al Războiului Rece. În primele zile de după Eliberare, a pus să fie împuşcat Draža Mihailović, patriotul care se luptase cu el în cursul Primului Război Mondial şi care, în timpul celui de-al doilea, făcuse parte din armata regală
sârbă pe care englezii o trădaseră. Ascensiunea lui Tito a fost confirmarea puterii anglo-americanilor în Balcani şi a temerilor acestora de o prezenţă rusească în Europa. I-a fost suficient să înţeleagă lucrul ăsta şi mai ales să-şi dea seama cât suntem de pupincurişti. De acum încolo, treaba era pe jumătate făcută. Cât despre propaganda de care făcea uz Tito în întreaga Iugoslavie, asta este exact ce se vede în Underground.
Moartea lui Tito dovedeşte până unde viaţa sa ţine de construcţia frauduloasă. Este îngropat într-un ţinut care 270
nu e al său, ceea ce pecetluieşte duplicitatea firii sale.
Niciodată şi nicăieri, în istoria recentă a Europei, funera-liile unui preşedinte de republică nu au fost realizate în condiţii mai neobişnuite. Rămăşiţele sale pământeşti au fost îngropate pe proprietatea lui M. Acović, arhitect, membru al Consiliului Coroanei. Ultima călătorie a lui Tito nu a avut drept destinaţie Istoria. A fost înhumat într-o grădină anonimă, pentru că şi-a petrecut toată viaţa pe pământ străin. Astfel, nu a fost decât un episod în lunga serie de nenorociri ale istoriei noastre. Un episod pe care totuşi l-am iubit toţi. Nu putem uita faptul că a fost un om care a ridicat nivelul de trai al cetăţenilor patriei noastre pierdute.
