Fiul lui Izetbegović se străduia să-mi bage în cap că are dreptate şi să-mi zdruncine certitudinile. Îmi aminteam de Bakir din timpul liceului. În recreaţie, îşi scotea salamul din sendviş. Apoi, cu o strâmbătură de dezgust, străbătea toată
cantina şi, cu un gest teatral, însoţit de un inevitabil „bleah !“, îl arunca la gunoi.
Când i se spunea Ali cel Galben, din caza părului său cam roşcovan, Bakir încerca să o ia în glumă.
— Nu sunt galben, sunt verde ! răspundea el, amintind de orientarea sa islamică.
— Bun, şi cum o să-i anunţăm pe albanezii din Kosovo că
au de plătit curentul electric ? O să fie cineva însărcinat cu încasarea impozitului pe marile tranzacţii funciare ? Din câte ştiu, companiile de asigurări şi cele mai importante instituţii de stat nu mai funcţionau de pe vremea lui Tito. Astea nu au început sub Milošević ? !
Izetbegović şi-a luat un aer condescendent şi a ţinut să
mă pună la punct :
— Nu mi-o lua în nume de rău, dar cred că filosofezi prea mult. Nu asta e la ordinea zilei, trebuie să ne concentrăm pe problemele cruciale.
Preşedintele a făcut o pauză, ca un adevărat actor, anume pentru ca fraza următoare să răsune cu toată gravitatea :
— Ştii, Emir, că sârbii nu vor avea prea mulţi generali în Bosnia. Vor trebui să se conformeze.
Mărturisindu-mi acest lucru, Izetbegović presupunea că
discuţia noastră îi va fi transmisă lui Dobrica Ćosić. Credea că acesta avea o influenţă hotărâtoare asupra lui Milošević.
Ceea ce s-a dovedit imediat a fi complet fals.
— Da, dacă Bosnia este o ţară de cetăţeni, am răspuns eu pe un ton glumeţ, e logic ca soldaţii săi să fie oameni de meserie.
222
Dar nu a dat dovadă de acelaşi simţ al umorului ca faţă
de simpaticii băieţi de la VOX :
— Bineînţeles că e logic. Şi va fi şi mai logic când ăia vor fi musulmani !
Dacă aş fi continuat să vorbesc sincer, conflictul ar fi fost inevitabil. „Nu e prea politicos din partea unui oaspete să
bage mortul în casa gazdei sale“, mi-a trecut prin minte. Dar am continuat să insist pe riscul de război.
— Vom vedea, a spus preşedintele, vom căuta toate căile paşnice. Dar dacă vom fi obligaţi să ne batem, o să ne batem.
Ştii, în ce mă priveşte, sunt primul care doreşte un acord cu sârbii. Aş fi de părere să-i transferăm pe ai noştri din regiunile în care sunt în minoritate, şi unde sârbii sunt majoritari, şi să-i aducem în zonele în care noi avem majoritatea.
Ai noştri să trăiască printre ai lor, sârbii între ei, şi să fie pace în Bosnia !
Cum putea să-şi închipuie că va deplasa populaţii autoges-tionare, când cel mai modest autobuz şcolar nu era în stare să plece într-o excursie fără scandaloase deficienţe de organizare ? ! Pentru preşedintele Izetbegović, Turcia era o mare sursă
de inspiraţie. Un istoric trebuie să-i fi sugerat această idee, pornind de la un episod foarte cunoscut din istoria turcă – cel al transferului de populaţii din 1922. Turcii din Grecia orientală şi din insule au fost deplasaţi la Izmir, iar grecii expulzaţi din Izmir. O deplasare încrucişată care s-a realizat în două
zile. Pe această cale a ajuns la noi muzica underground grecească, rebetiko 1, născută direct din aceste nenorociri. Nu am idee dacă Izetbegović ştia sau nu că pe vremea aceea, în 1922, trei mii de greci fuseseră aruncaţi în mizerie în numai două
zile. L-am întrebat dacă se teme de un război.
— Nu mă tem decât de Allah, a răspuns el, şi vreau să
cred că există o soluţie paşnică pentru poporul meu şi pentru celelalte popoare.
Să-i fi dat credinţa această nobilă încredere ? Sau aflase în martiriul său de fost puşcăriaş autoritatea care i-a permis 1. Formă de muzică populară grecească apărută în anii ’20 ai veacului trecut.
223
să preia ştacheta Bosniei din mâinile comuniştilor ramoliţi ai tovarăşului Tito ?
De ani de zile, copiii comunismului semănau cu nişte ober-chelneri ai unor localuri decăzute, în orice caz, nu cu nişte oameni capabili să conducă popoare. Singurul care avea o şansă să devină un lider politic, în vremurile tulburi ce se anunţau, era Fikret Abdić. Era artizanul unui miracol economic în Krajina bosniacă. Mai târziu, pedepsit de comuniştii bosniaci din cauza succeselor sale fulgerătoare, a devenit un martir. În vâltoarea politică ce agita ţara, s-a înscris în SDA1, a devenit membru al partidului lui Izetbegović, fără
să bănuiască ce îl aştepta. Probabil că la început visa să-şi relanseze firma, Agrokomerc, şi în acest scop îşi orientase participarea la alegerile prezidenţiale din Bosnia, convins că, orice s-ar fi întâmplat, va reuşi să revigoreze viaţa economică
din Krajina.
La primele alegeri democratice prezidenţiale, erau doi candidaţi ai SDA, Izetbegović şi Abdić. Şi, ca prin minune, Abdić a învins detaşat, obţinând cu câteva zeci de mii de voturi mai mult decât Izetbegović. Prin acest vot, musulmanii bosniaci se pronunţaseră în favoarea celui ce reprezenta continuitatea, cu bunăstarea şi modernitatea pe care le cunos-cuseră în Iugoslavia lui Tito. Nu îl sprijiniseră pe Izetbegović, reprezentantul Bosniei clericale musulmane. Fikret Abdić ar fi putut deveni deci preşedintele Bosniei-Herţegovina, dar nu a fost aşa.
După victoria sa în alegeri, la şedinţa SDA de la Tešanj, Abdić a fost constrâns, în numele disciplinei de partid, să accepte ca preşedintele Bosniei-Herţegovina să fie Alija Izetbegović şi nu el. Legendarul Čenga, secretarul SDA, a fost cel care i-a adus la cunoştinţă această veste. În sala în care avea loc reuni-unea, alături de conducătorii partidului, se afla un grup de flăcăi bine înarmaţi, în uniforme negre, cu ochelari fumurii, veniţi special din Sandžak2. Bosniacilor li s-a inoculat ideea 1. Stranka Demokratske Akcije (Partidul Acţiunii Democratice) –
partidul naţional al musulmanilor din Bosnia, înfiinţat în 1990
de Alija Izetbegović.
