Ia o gură, apoi încearcă să-mi dea curaj :

— Ăia de-acolo, dragul meu, nu te merită. În ce mă priveşte, mă întorc de cum ies din spital. N-o să le las apartamentul nici moartă !

Tace un moment, apoi mă cercetează din ochi, vrând să-mi înţeleagă tristeţea.

289

— Da’ de ce te-a apucat tristeţea, aşa dintr-odată ? mă

întreabă ea.

De fapt, mama, ca orice mamă, încearcă să mă tragă înapoi din pragul disperării.

— Îmi închipuiam că aş putea bea o cafea la Šetalište. Cu Zoran Bilan şi Paša. Dar am înţeles în acelaşi timp că acolo nu mai e posibil un consens, nu mai pot bea o cafea cu ei.

La cuvântul „consens“, Senka se opreşte din mâncat.

— Dacă-mi vorbeşti de consens, trebuie să fie vorba şi de politică pe-acolo.

— Într-un fel sau altul.

— Doamne, Emir, cât mă poţi enerva uneori ! Există ceva pe lume pentru tine care să nu ţină de politică ?

Sunt cu lacrimile în gât şi înghit în sec ca să le reţin.

— Ştiu... Vrei să spui că sunt ca tata ?

— Nu, eşti mai rău decât el, răspunde Senka îmbrăţi-şându-mă.

Pufnesc în râs, continuând să-mi reţin lacrimile. Ca să nu o întristez pe Senka.

Traducere de Dan Radu Stănescu

290

Al cui eşti tu, fiule ?

La Herceg Novi, pe malul mării, acolo pe unde trecea altădată o cale ferată îngustă, e o grămadă de bănci rupte.

Acolo, băieţii ajunşi în pragul adolescenţei şi soldaţii piliţi vin să-şi încerce forţele.

Pe o bancă, lângă tunel, stă mama. Îşi aprinde o ţigară, priveşte în depărtare, pe deasupra mării. Închide ochii. Senka mea visează. Când cunoscuţii, localnici sau refugiaţi, se plimbă

pe faleză, o zăresc pe Senka somnolând pe bancă.

— Ce faci, Senka, ai nevoie de ceva ? o întreabă ei.

Ea deschide ochii.

— Nu, de nimic, m-am aşezat puţin să mă odihnesc şi m-a prins somnul.

Cunoscuţii îşi văd de drum, localnicii se duc acasă, refugiaţii se îndreaptă spre căminul lor provizoriu. Mama închide ochii la loc şi îşi continuă visul, cât se poate de tainic.

De fiecare dată când ajung la Herceg Novi, e ca şi când aş ajunge într-un mic Sarajevo. Refugiaţi, bătrâni palizi, puţini tineri, pentru că majoritatea au emigrat în Canada.

— Fii atent, mă previne un prieten, Senka stă adesea pe banca asta, doarme aproape de scuar. Să dea Dumnezeu să

nu facă un atac la plamâni din cauza frigului, sau alte complicaţii. Cu sănătatea ei şubredă....

Sunt cuprins de aceeaşi bucurie de câte ori vin în refugiul nostru din Herceg Novi. Poate că sunt fericit pentru că totul seamănă cu viaţa noastră din apartamentul din Gorica. Numai că lipsesc jumătate din oameni. Şi, bineînţeles, tata. Zidurile au păstrat zgomotele noastre zilnice, prin fereastră se aud 291

glasurile copiilor care izbesc într-o minge de fotbal, în tigaie sfârâie gogoşile şi tu dormi liniştit. Se aud doar şoapte şi ceva mai departe scrâşnetul surd al liftului. În pragul uşii, Senka îşi trimite acasă vecinele.

— Doarme, a venit aseară târziu de la Paris.

— Pot să-l aduc pe nepotu-meu să facă o poză cu Emir ?

— Bineînţeles că poţi, dar mai târziu, prostuţo ! Aşteaptă

măcar ca fiul meu să-şi refacă rezerva de somn !

— Al cui eşti tu, fiule ? mă întreabă brusc mama, în timp ce ne bem cafeaua de dimineaţă.

— Al tău. Al cui altcuiva ?

Ea schiţează un surâs, mă urmăreşte cu coada ochiului.

Ca şi cum ar vrea să-mi smulgă o taină grozavă. Tot aşa se-ntâmpla, mi-aduc aminte, când Senka încerca terenul ca să afle cine mă luase la scaldă, la Ilidža, fără voia ei. Asta era acum multă vreme.

De fapt, mama se pricepe să pună întrebări. Ocoleşte cu abilitate intrarea bruscă în temă. Deşi ştiu că îi plac oamenii puternici, consecvenţi, nu înţeleg de ce îşi începe povestea aşa :— Dintre toţi, îl prefer pe Vlado Dapčević.

Vlado ăsta e un personaj din viaţa reală care seamănă cu Vlado Petrović, un erou de literatură şi film.

— A zis o dată în viaţă că-l iubeşte pe Stalin şi din cauza asta a petrecut doisprezece ani la puşcărie, continuă ea.

Nu din cauza lui Stalin îl iubea mama. Ea tot îl mai regretă pe Tito. Îl ţine însă la mare stimă pe Vlado Dapčević pentru că este, cum spune ea, „un bărbat adevărat, cu convingeri proprii“. Când a ieşit din închisoare, un ziarist de la cotidianul Pobjeda din Titograd l-a întrebat care era opinia sa acum.

— Îl iubesc pe Stalin, a răspuns el fără ezitare.

Cine ştie ce gândea omul acela cu adevărat. Dar un principiu rămâne principiu. Ce spusese odată, nu mai putea lua înapoi, „Un bărbat adevărat, cu convingeri proprii“, cum spunea mama.

— Al cui eşti tu, hai, povesteşte ? insistă mama.

292

— Al tău, ţi-am mai spus deja. Şi dacă nu, tu ar trebui să ştii mai bine ca mine, am răspuns eu râzând.

Senka se pune şi ea pe râs.