Izetbegović nu putea fi preşedintele meu. Nu numai din cauză
că nimeni n-a obţinut un Premiu Nobel pentru ură, dar din cauză că refuzam ca preşedintele meu să vorbească astfel despre eroii mei.
De la Paris, Maja mi-a dat telefon să mă duc la Visoko.
Trebuia să arunc o privire la reşedinţa noastră de vară. Eram bucuros să-i pot arăta lui Johnny mândria familiei noastre.
Mi-l şi închipuiam pe Johnny Depp la Visoko, ce glumă ! Un adevărat happening de artă conceptuală !
În comparaţie cu majoritatea locuinţelor din ţinut, casa noastră traducea distanţa pe care ne-o luaserăm faţă de ţară.
Acelaşi efect îl obţii când întorci invers o lunetă şi priveşti lucrurile de sub nasul tău : abia atunci îţi dai seama cât sunt de îndepărtate. Prin această lunetă inversată trebuie văzute scriitura deja personală ce caracterizează filmele mele şi frumuseţea deosebită a casei noastre. Nici una, nici alta nu au crescut ca rodul care se coace în pom hrănindu-se din pământul pe care călcăm. Înfăţişarea acestei case evoca dorinţa de a fugi dintr-un mediu care nu a reuşit niciodată să-şi impună legile estetice pentru a-şi crea un stil propriu. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu filmele mele. Succesul lor nu a avut niciodată vreun impact asupra artiştilor din cercul nostru.
Nici un curent nu s-a născut din acest succes, pentru că i-a lipsit timpul să se dezvolte. De-abia ajungeau cei mai valoroşi bosniaci la un rezultat oarecare, că erau nevoiţi să-şi părăsească ţara natală din motive politice. Astfel încât Bosnia a rămas o ţară lipsită de stil, ca o echipă de fotbal din divizia a treia în care cei mai talentaţi jucători nu fac mulţi purici.
228
Nu doar din cauza condiţiilor financiare de neinvidiat, ci mai ales din cauza unei viziuni strâmte şi limitate asupra vieţii şi a provincialismului în care se scaldă cea mai joasă politică
populistă.
Aspiraţia către frumos a fost condamnată aici printr-o sentinţă fără apel. Mizeria a făcut asta, un fenomen social profund ancorat în ţara mea. Sărăcia şi-a găsit ecourile în poezie, şi mai ales în cântecele populare. Pe de altă parte, clasa medie în care se află solicitanţii, consumatorii şi crea-torii de frumos nu era recunoscută ca realitate socială. Toate astea le conveneau de minune tutumracilor, care la rândul lor reprezentau un fenomen secular, dar funest, în Bosnia.
În numele principiilor care înfloresc în păturile cele mai sărace au pierit trandafirii şi via familiei Domicelj, bunicii Majei, pe care austriecii îi aduseseră din Slovenia pe prima cale ferată din zonă. Fuseseră trimişi la Visoko pentru că
populaţia locală nu inspira încredere autorităţilor de la Viena.
Acestea constatau că turcii lăsaseră în urma lor o concepţie lamentabilă despre lume şi că vechiul obicei slav de măsurare a timpului nu mai putea fi respectat. De acum încolo, nimic nu mai putea fi planificat de pe o zi pe alta. Fusese instalată
calea ferată, tradiţiile orientale puneau probleme noilor provocări aduse din Occident în Bosnia. Timpul şi modul lui de măsurare cereau o schimbare radicală. După părerea ocu-panţilor austrieci, trebuia să se termine cu obiceiul de-a încheia afacerile printr-un „om vedea săptămâna asta“. Calea ferată
era semnul cel mai concret al acestei schimbări : trenul nu ajungea „săptămâna asta“, ci într-o zi anume, la 8 fix şi pleca la… 8.15. Dată fiind urgenţa acestei adaptări şi noile cerinţe ale timpului, comerţul din Bosnia a devenit mai ales ocupaţia străinilor.
Vecinul nostru, bunul proprietar Mitar, nu era singurul care îşi fixa întâlnirile şi îşi încheia afacerile în stilul ţărănesc al lui „om vedea săptămâna asta“. Marea majoritate a populaţiei nu renunţase niciodată la vechiul sistem slav şi continua să stabilească ora ridicând ochii spre cer şi nu uitându-se la orologiu.
229
Mitar cumpărase una dintre cele trei case ale familiei Domicelj la scurt timp după dispariţia celor mai bătrâni din neam. S-a mutat în casa cea mai apropiată de a noastră şi a smuls trandafirii, bolta de viţă şi răzoarele de flori, cultivate de-a lungul a câtorva decenii.
— Maica mea, Darinka, nu poate vedea drumul. Toate astea o împiedică să vadă peisajul, explica el.
Şi adăuga :
— Pe Dumnezeul meu, câţi cartofi s-ar fi putut pune aici în locul trandafirilor !
La sfârşit de săptămână, când Mišo plivea florile din faţa casei, Mitar, după o zi de muncă grea, îl urmărea sorbindu-şi cafeaua, de-acolo de unde avea o vedere nemaipomenită asupra peisajului.
— Dacă plantai ceva mai deştept decât trandafiri, ceva din care să şi trăieşti, ai fi fost un judecător demn de numele ăsta ! îi striga el lui Mišo peste gard.
Nu îndeajuns de restabilit după gripă şi tulburat de vâltoarea de incidente pe care le stârneam în jurul meu, Johnny s-a dus la culcare de cum am ajuns la Visoko. Eu am urcat dealul din spatele casei şi am cules un măr. Sunt puţine locuri pe lume unde pământul şi cerul dau rezultate atât de ze moase !
Muşcând cu poftă din măr, m-am uitat la căsuţa din vale şi am izbucnit în lacrimi. Nu ştiu dacă din cauza vieţii mele de până atunci sau a celei care mă aştepta de mâine. Cert este că plângeam, lacrimi mari au început să mi se prelingă pe faţă. La această jale se adăuga gustul dulce-amărui al celui mai minunat măr din lume, trezindu-mi amintirile din copilărie. Pe vremea aceea, lacrimile se amestecau mai degrabă
cu pământul. Dar această emoţie ce mi se revărsa pe obraji nu era decât o parte din furtuna care îmi tulbura sufletul.
La scurt timp după aceea, am înţeles că suspinele mele multă
vreme reţinute nu erau decât vestitorii unor evenimente mult mai grave şi mai răscolitoare.
Atunci am vărsat toate lacrimile pentru casa noastră. Iar Johnny, oaspetele meu de seamă, a fost ultimul care a dormit acolo. Casa luase foc deja pentru prima dată în visele maicii Darinka, nevasta bunului vecin Mitar, cel care dezrădăcinase 230
trandafirii şi viţa-de-vie. A mai ars şi în visul lui Davor Dujmović, actorul principal din Vremea ţiganilor. Fiul meu Stribor visa şi el adesea casa noastră în flăcări.
Păi, dacă această căsuţă arsese de atâtea ori în vise, ce soartă o aştepta în vremurile ce se anunţau ?
Cuvântul Sandžak se gravase în aşa măsură în memoria lui Johnny, încât atunci când, câteva zile mai târziu, taxiul de la aeroportul din Paris ne-a dus în apropiere de turnul Saint-Jacques, m-a întrebat :
— Is it connected to people from Sandžak ? 1
Ne-am despărţit ca nişte buni prieteni. Johnny a plecat să înceapă filmările la Gilbert Grape, iar eu, două luni mai târziu, am luat avionul spre New York, unde urma să ţin cursuri de regie timp de încă un semestru. Şi iar am făcut trei lucruri deodată. Ca Sofocle, care ţesea trei intrigi în tragediile lui. Am montat Arizona Dream la Paris, am ţinut cursuri în faţa studenţilor din New York şi am început să
scriu Underground. Nici nu pusesem bine piciorul pe pista de aterizare de pe J.F. Kennedy, că pe ecranele televizoarelor am văzut primele schimburi de focuri din Sarajevo.
După referendumul pentru independenţa Bosniei-Herţegovina, la care populaţia sârbă nu a participat şi care a avut un rezultat pozitiv pentru cei ce credeau în această independenţă, sârbii au împărţit oraşul ridicând baricade. Pentru mine a fost un avertisment suficient ca să o mut pe Senka la Herceg Novi, în Muntenegru. Încă de la sosirea la New York, le-am telefonat părinţilor mei şi am fost liniştit când am aflat că erau împreună. Lucrurile riscau să ia o întorsătură proastă pentru Senka la Sarajevo, din cauza convingerilor mele. Dar evenimente mai grave au urmat unele după
altele.
Din New York, telefonam cu regularitate la apartamentul din Herceg Novi.
