În Balcani, emoţia nu exprimă numai bucuria sau numai tristeţea, ci ambele la un loc. De aceea în arta noastră dramatică nu există o separaţie de genuri. Oamenii de aici au învăţat că lucrurile mari aduc şi mari necazuri, ceea ce explică şi de ce adesea preferă să le evite. Tot ce e mare tulbură viaţa şi o destabilizează. Şi cum marile evenimente sosesc în general pe neaşteptate şi dau viaţa peste cap, cei care plătesc, de cele mai multe ori, oalele sparte sunt oamenii cei mai loiali şi consecvenţi. Tenacitatea nu e o calitate balcanică, valorile şi modelele noastre comportamentale sunt importate din alte părţi. Din Occident ca şi din Orient. Iar când intervin schimbări neprevăzute, nu ne anunţă nimeni, aşa încât trecem drept nişte imbecili, sau nişte porci. Ne abandonăm de la o zi la alta idealurile în numele unor idealuri noi şi mai elevate. Femeile îşi reneagă bărbaţii pentru că Tito a decis brusc că Stalin nu e un tip de treabă, când tocmai el fusese cel ce ne învăţase să-l iubim. Iar noi murim cu numele lui Stalin pe buze.

Cam asta voia să spună mama când a declarat că „Acest Dapčević este un bărbat adevărat, un om cu principii“, chiar dacă ea nu-l iubea pe Stalin. Şi îl respecta pe Tito, chiar dacă

tata îl critica.

În cimitirul din Savina nu există noroi, ca în cimitirele bosniace. Poţi să stai jos, să priveşti marea şi să respiri 296

parfumul pinilor, fără a fi nevoit să-ţi cureţi încălţările când o iei către casă. Pe drumul care urcă spre cimitir, Senka şi cu mine ne odihnim pe terasa Belvedere, cu privirile întoarse spre larg. Senka fumează ţigări Jugoslavija, iar eu trabucuri cubaneze. Nu scoatem o vorbă.

— Hai, spune-mi acuma, dar sincer, al cui eşti ? reia Senka discuţia, cu un surâs. E adevărat ce se discută prin preajma ta ?— Aş fi vrut să fiu al cuiva. Aş fi fost gata chiar să mor pentru acest cineva, ca Dapčević al tău pentru Stalin.

— Nu e Dupcevic al meu. E doar un om demn de respect.

— Asta vreau şi eu să spun... pentru ca la moartea mea să se zică : „Un om adevărat“.

— De ce ? Nu eşti un idiot !

— Dar, Senka mea dragă, nu mai există oameni adevăraţi.

Mi-ar fi plăcut să port tatuajul unui erou, aşa cum Maradona îl poartă pe-al lui Fidel Castro.

— Termină cu poveştile astea ! Al cui eşti tu ? Vecinii mei îmi spun „Emir al tău, nu încape îndoială, e omul lui Milošević“.

Aşa e ?

— Vrei să fiu sincer ?

— Bineînţeles că asta vreau !

— Senka dragă, aş vrea să-ţi pot face o bucurie şi să-mi pot face mie însumi o bucurie, spunându-ţi că aşa e. Când a venit el la putere, nu mi-am dat bine seama cum era împăr-ţită lumea asta.

— Cum aşa ? întreabă mama.

— M-am înşelat pentru că m-am încurcat într-o poveste de justiţie, când de fapt Vestul începuse deja să cucerească

Estul. Ceea ce nu era chiar o noutate, pentru că Europa de Est nu a făcut niciodată cuceriri în Vest.

— De ce ai vorbit ? Nu trebuia decât să taci.

— Pentru că sunt un idiot.

Senka se pune pe râs.

— Politic ? întreabă ea.

— Exact.

— Doamne, Emir, şi eu care credeam că eşti inteligent !

— Atâta doar că n-am pus să mi se tatueze portretul lui pe umăr, ca Maradona. După aceea, a apărut pe scenă soţia 297

lui, şi mulţi oameni au deschis ochii când s-a întors el de la Dayton făcând pe cetăţeanul obişnuit. Grijuliu cu copiii lui, descoperise marca Timberland şi se hotărâse, din câte spunea, să-i cumpere lui fiu-său nişte pantofi ca lumea.

În momentul în care ajungem în dreptul mormântului tatei, descoperim un buchet de stânjenei depus lângă stelă.

— Asta e mâna unui dement ! Dacă aş şti cine e, i-aş suci gâtul ! exclamă mama.

Pune florile lângă portretul tatei, se duce clătinându-se până la fântână, ia apă şi se întoarce. Ne apucăm amândoi să curăţăm mormântul lui Murat. Frecăm piatra cu nişte perii. Iar eu, cine ştie de ce, îmi aduc aminte de clipele când Senka îmi freca spatele cu săpun de casă. Pentru prima zi de şcoală, dar şi de fiecare dată când mă întorceam de la fotbal.

Când în sfârşit granitul de pe mormântul tatei străluceşte, Senka se duce să aducă ţigările. Ritualul nostru poate să

înceapă : Senka aprinde o ţigară, mi-o dă mie, iar eu o depun pe marginea mormântului tatei. Ca să fumeze şi Murat cu noi. În timp ce ţigara se consumă, rămânem tăcuţi, aşteptăm clipa în care cenuşa ţigării tatălui meu se desprinde de filtru, pentru a părăsi cimitirul din Savina. Mă gândesc la avantajele mării. Trăiască Mediterana ! Nu avem nevoie să ne curăţăm pantofii, nu e noroi. Când ajungem în piaţă, Senka şi cu mine ne despărţim în capătul de sus al treptelor Orologiului.

— O să merg mai departe pe jos către casă, pe malul mării, îmi spune ea, iar tu, dacă vii târziu, ia cheia, în caz că adorm până atunci.

O las să coboare treptele şi să se îndepărteze spre mare, apoi, uşurel, o să mă aşez lângă poştă, acolo unde Senka nu va putea să mă vadă când se va aşeza pe banca ei, în apropiere de tunel. Pe aceeaşi bancă unde altădată, lângă îngusta cale ferată, stăteau de obicei tata şi mama. Ea îşi fuma ţigările Jugoslavija, el privea în depărtări, amândoi luptau împotriva durerilor provocate de război. Nenorocirile nu-i ocoliseră, dar războiul era cea mai mare dintre ele.

Acum, mama stă singură pe aceeaşi bancă. Închide ochii şi se cufundă într-un vis tainic. La ce poate să viseze mama ?

mă întreb privind scena. Nu ştie că sunt acolo, că o urmăresc.

298

Senka nu doarme, aşa cum îmi spunea un prieten. Fumează

cu ochii închişi. Pleoapele îi sunt închise, dar nu doarme.

Pare că poartă o conversaţie secretă cu cineva. Ori că vorbeşte cu o cunoştinţă. Nu o fi pe cale să-şi piardă minţile ? mă întreb eu, văzând-o cum mişcă din buze. Oare nu face parte dintr-o sectă ? Dar ce naiba îmi trece prin cap ? Bietul de mine ! Bătrâna doamnă îşi încheie liniştită conversaţia, se ridică, îşi strânge lucrurile şi o ia către casă.

Privim împreună telejurnalul de seară în timp ce eu mă

ospătez cu gogoşi. Nimic nou la televizor. Relaţii bilaterale, sancţiuni, întreruperi de electricitate şi apă în Muntenegru.

Necesitatea reducerii armamentului nuclear în lume. Senka e hotărâtă să-şi ducă până la capăt ancheta privind apartenenţa mea.

— Hai, acum fii sincer, insistă ea, ştii cum spun ăi bătrâni : fapta mărturisită e pe jumătate iertată. Al cui eşti tu ? E ceva adevărat în ce spune o vecină, caţa aia de la etajul unşpe, care pretinde că-i faci reclamă lui Milošević în Occident ?

Izbucnesc într-un râs nebun în faţa unor astfel de fabu-laţii. Totuşi, nu vreau să las baltă această conversaţie care s-ar putea intitula „Al cui eşti tu, fiule ?“.

— Îmi plac oamenii coerenţi şi puternici, ca şi ţie, Senka.

— Nu glumi cu lucrurile astea, eşti sigur că el e un astfel de om ? Puternici sunt preşedinţii Americii, Rusiei, Chinei.

Nu cel al Iugoslaviei.

Am cunoscut-o prin telefon. În 1988, trebuia să aibă loc premiera Vremii ţiganilor. Natura mea egocentrică a fost cea care m-a îndemnat să accept conversaţia – şi când vine vorba de film, mi-e greu să-i pun capăt.

Directorul de la Beograd Film, Munir Lasić, refuzase ca premiera să aibă loc la Centrul Sava, deşi toate sălile de cinematograf din Belgrad erau în ruină. Sugera în schimb sala de cinema Kozara. Olja Varagić, producătoarea Vremii ţiganilor, ştia că numai noul şef al Comitetului Central din Serbia putea să se opună lui Lasić şi să rezolve problema.