Jim Jarmusch contempla Palme d’Or-ul cu un aer perplex :

„Cum ai putut sărbători astfel o victorie la Cannes ?“. Meditaţia sa a fost întreruptă de Miki Manojlović, care a luat premiul şi l-a vârât sub smoching ca să-l pună la loc sigur. Miki se temea ca aurul să nu fie furat. În mijlocul vacarmului, nu îl văzusem pe Johnny. Dar îi ştiam felul de-a observa ce se petrece în jurul său. Nu mă îndoiesc că scena l-a tulburat.

Cum are mult umor, cred că a râs nu o dată de toate astea.

Prietenul meu de la căminul din Praga, Vilko Filac, care-mi urmărea îndeaproape filmele, s-a plictisit până la urmă de firea mea dionisiacă. „Tipul ăsta face prea multe valuri“, şi-o fi zis el înainte de a părăsi plaja hotelului Martinez împreună

cu Franja, femeia vieţii sale. Am înţeles că nu mai vedea un viitor cinematografic comun pentru noi. Filmele pe care le-am făcut împreună nu ar fi ceea ce sunt fără privirea lui atentă

fixată pe peliculă. Dar pentru gustul şi pentru proiectele sale de viaţă, scandalul ăsta era prea mult. În timpul filmărilor la Underground făcea lucruri frumoase, dar îmi dăduse deja semne care anunţau sfârşitul colaborării. Nu îi puteam reproşa nimic şi nici nu-i puteam adresa nişte vorbe care ar fi distrus imensa noastră prietenie şi elanurile noastre artistice. În timp ce îl urmăream pe Vilko plecând de pe plaja hotelului Martinez, ţinându-şi nevasta pe după umeri, ştiam că avea să dispară din viaţa mea.

Terorizată, Dunja a început să plângă. Şi când am văzut-o pe Maja gata să-i omoare pe bodyguarzi cu lovituri de scaun pentru a-l salva pe Stribor, am alergat să le vin în ajutor.

Problema a fost rezolvată, fiului tatălui lui Dionysos nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să pună capăt serbării. Sfârşitul s-a produs ca în piesele clasice. Când energia părţilor aflate în conflict s-a epuizat, sau mai bine zis când puterile au 285

început să-i lase pe toţi participanţii – cu atât mai mult cu cât la petrecere nu se aflau grupări inamice clar delimitate.

Apoi a circulat un zvon în legătură cu tipii care se strecura-seră printre noi şi care provocaseră tot scandalul. Servicii secrete şi alte treburi de genul ăsta.

Cred că această noapte triumfală nu ar fi reuşit dacă nu ar fi pătruns în viaţa reală catharsisul contagios al filmului Underground. Ţin să precizez acest lucru, pentru că mi se tot repeta că sunt fratele lui Dionysos, în timp ce mie îmi plăcea să fiu mai degrabă fiul tatălui lui Dionysos.

Sfârşitul celei de-a doua reprize a serbării fiului tatălui lui Dinoysos s-a anunţat prin apariţia unui tânăr care a coborât în fugă scara ce lega plaja de faimoasa croazetă de la Cannes. Tânărul semăna cu acei kamikaze care, încinşi cu centuri pline de bombe, se aruncă asupra victimelor. Presupunând că ar fi avut o bombă asupra lui, nu ar fi reuşit să

o declanşeze. M-am tras puţin la o parte şi i-am ras cu sânge-rece o directă de dreapta în bărbie, curmându-i cursa. Ăsta a fost adevăratul final al bătăii, pentru că ne-am temut cu toţii pentru viaţa tânărului, când acesta a dat cu capul de pământ.

Pentru a nu ştiu câta oară în viaţă, m-am gândit la Dostoievski.

— Era oare cu putinţă să mă ajungă pedeapsa imediat după crimă, chiar în seara aceea, şi să-mi sfârşesc viaţa în închisoare ?

L-am cărat pe tânărul leşinat şi l-am întins pe o masă.

L-am stropit cu apă. Din fericire, a deschis ochii repede, m-a privit cu groază şi... a luat-o la fugă. Era unul dintre cei trei care se repeziseră la Stribor înainte de a interveni Maja.

La cinci zile după triumful de la Cannes, mama şi-a pierdut cunoştinţa în apartamentul ei din Herceg Novi. Complet restabilită sau, potrivit doctorilor, vindecată de cancerul la sân, acum suferea de o tumoare la creier. Maja şi cu mine am luat avionul şi, pe aeroportul din Risan, am găsit-o pe Senka fumând pe o bancă. A izbucnit în lacrimi când m-a văzut.

— De ce se adună toate pe capul meu, Emir dragă ?

— Senka, orice-ar fi, n-o să mori din asta, i-am răspuns eu, încercând să îndulcesc lucrurile.

286

A început din nou să plângă, dar, după felul în care m-a strâns în braţe, am simţit că m-a crezut. Am dus-o la Clinica centrală din Belgrad, unde a fost operată de doctorul Joksimović.

Tumoarea nu era malignă şi Senka şi-a revenit imediat. Când doctorul Nele Karajlić a venit să o viziteze, nu şi-a putut ascunde bucuria de-a o vedea zâmbind.

— Nele, ai un foc ? l-a întrebat ea.

— Pe tine, Senka, nici toporul nu te doboară, a conchis Nele, fericit că-i poate aprinde ţigara.

La sfârşitul luptelor, călăul care dărâmase bustul lui Andrić se plângea ziariştilor că războiul nu i-a adus decât complicaţii în viaţă. Nu numai că nu a primit nici o medalie, dar nu i s-a acordat nici statutul de „luptător în prima linie“. Tutumracii îl aruncaseră ca pe un gunoi. Nu a primit ajutor nici de la Allah, nici de la americani. Casa lui fusese dusă de ape până

la Bajina Bašta. Visul său de-a inunda Serbia până la Dedinje se năruise. Nu mai îndrăznea să pună piciorul în satul Nezuci, pentru că serviciile judiciare din Republica Srpska îl con-damnaseră în contumacie la cinci ani de muncă forţată pentru distrugerea bustului lui Ivo Andrić. Šabanović a declarat că

regretă acest gest, dar că fusese convins de tutumraci. Pentru acest gest, Behmen şi Ganić îi promiseseră o prăvălie pe strada Dženetić Čikmi, în cartierul Baščaršija. Din păcate, deşi îşi onorase contractul, nu obţinuse nimic. Cel mai interesant lucru în cazul său era că acum afirma că Andrić a fost un bosniac mult mai mare decât tutumracii care îl împinseseră la acest act de vandalism. „Am participat la acţiune pentru că mi s-a spus că asta ne va duce în Europa ! ?“, pretindea Šabanović, înainte de-a se muta în Statele Unite.

Mi-am adus aminte de măsura de reeducare potrivit căreia Šabanović ar fi fost obligat să citească operele complete ale lui Ivo Andrić. Şi acum cred că ar trebui prescris acest gen de remediu tuturor brutelor exaltate. Poate că măcar asupra lor ar fi avut efect, dacă nu a avut asupra lui Izetbegović care, inspirat de o forţă superioară, se înverşunase împotriva premiantului nostru Nobel. Preşedintele pregătise o nouă

viaţă pentru Bosnia. Îi angajase deja pe americani să termine războiul şi să redacteze Constituţia statului al cărui preşedinte 287

era, aşa că putea foarte bine, după atâtea victime, să le ceară

să inventeze ceva mai bun decât un protectorat !

Îmi vine greu să mă împac cu gândul că nu mă voi întoarce niciodată în oraşul meu natal. Nu dintr-un sentiment de cul-pabilitate, nici din exces de dragoste pentru acea vale abruptă

în care este aşezat Sarajevo.

Pentru a încheia povestea, după nenumăratele ticăloşii care au urmat războiului, ceva mă deranjează într-un fel cât se poate de personal, iar principalul vinovat este cafeaua.

Oraşul meu natal a devenit singurul loc din lume care nu mai oferă condiţiile necesare îndeplinirii unui ritual important, a unui obicei social fundamental în viaţa mea, legat de păcatul meu oriental. Singura mea dependenţă serioasă poartă

numele de „cafea consensuală“. Cafeaua pe care o bei cu cei ce îţi împărtăşesc opiniile, sau măcar înţeleg ca şi tine unde bate cântecul Start Me Up al grupului Stones. Discuţia care te trezeşte, fără ca interlocutorii să înceapă să emită păreri diferite. Această cafea de dimineaţă nu este o cafea demo-cratică. Iată de ce ador cafeaua consensuală. Ziua ce se anunţă, oriunde te-ai afla, nu are nici o şansă să o ia în direcţia cea bună fără această cafea. Fără acest ritual, ziua e ratată. Nu există. Din pură superstiţie. Un om de bună-credinţă ar putea spune, auzind toate astea, că tot ce povestesc nu este decât un paravan pentru a-mi ascunde pofta nebună de a mă întoarce în ţară.

— Tot la Sarajevo visezi ? m-ar putea întreba el.

— O singură dată am străbătut Sarajevo în vis. Era un coşmar : stăteam ghemuit pe bancheta din spate a unei maşini fără număr de înmatriculare, înaintând pe străzi cunoscute pe care se plimbau oameni necunoscuţi. Şi asta m-a dat peste cap.

Dacă, printr-o minune, m-aş trezi într-o bună dimineaţă

la Sarajevo, din curiozitate m-aş duce să beau o cafea la Šetalište. Pentru cafeaua asta, consensul de care vorbeam ar fi indispensabil. Ca să nu repunem totul sub semnul îndoie-lii. Lucrurile ar putea rămâne sub control atâta vreme cât am purta o discuţie de umanişti. De tipul „îmi sunt dragi 288

toate popoarele, nu urăsc pe nimeni, în orice pumn de grâu mai e şi neghină etc“. Dacă, în timp ce-mi beau cafeaua, mi-aş

asuma riscul să insist asupra reciprocităţii numărului de victime, consensul ar fi la pământ şi cafeaua la fel. Căci pentru sârbi nu există amnistie : numai noi, sârbii, am inventat acest război, ca şi pe toate celelalte. Dacă întâmplător ar mai fi o a doua cafenea la hotelul Europa, aici consensul ar trebui să presupună obligatoriu că toţi sârbii trebuie „goniţi în Rusia“. Pe strada Vojvoda Stepa, s-ar stabili clar, fără

putinţă de tăgadă, că Gavrilo Princip era un terorist. Mi-ar fi imposibil să înghit astfel de afirmaţii. Pentru că, deşi Gavrilo nu l-a ucis pe arhiducele austriac la Viena, ci aici, lângă

Miljacka, unde acesta din urmă îi ocupa ţara, nu poţi bea o cafea fără consens. Când i-am explicat toate astea unui prieten de-acolo, a rămas uimit :

— Ei căcat, de ce te simţi tu obligat să abordezi subiecte sensibile ? ! Bea-ţi cafeaua, ţine-ţi gura în privinţa gândurilor tale şi pace asupra Bosniei ! După care, du-te unde vrei !

Prietenul meu nu înţelegea că, până şi când stau fără să

scot un cuvânt, de fapt eu vorbesc. Nu fac parte din moştenirea lingvistică a lui Vuk Karažić, a cărui deviză are putere de lege : „Scrie aşa cum vorbeşti“. La mine, norma în vigoare este : „Scrie aşa cum gândeşti !“. Şi, după spusele unui gânditor şi scriitor oriental : „Cel ce a făcut pace cu moartea vorbeşte cu sufletul“.

Îi duc supă Senkăi, la Centrul clinic din Belgrad, unde se reface după operaţie. Îi mărtusisesc cât mă umple de tristeţe gândul că nu mă voi mai întoarce niciodată la Sarajevo. Nu ştie de unde a venit această răsturnare neaşteptată. Mă priveşte cu un aer neîncrezător. E uluită, ca şi cum s-a întreba :

„De unde îi vine această nouă toană ?“. Mă ştie viguros şi coerent. Semăn cu mama. Suflă în lingură să răcească supa.