Oricine ar fi aruncat o privire bănuitoare asupra cazului Tito şi s-ar fi întrebat cine era de fapt acest om – dacă era adevăratul Iosip Broz Tito sau falsul ţar Šćepan cel Mic1, nu avea nici o îndoială că acesta punea probleme tragice, legate de natura poporului nostru. Este chiar ciudat că omul acesta, care nici măcar nu stăpânea limba poporului asupra căruia domnea, a fost nu numai glorificat, ci ridicat la rangul de divinitate. Aici se opreşte povestea despre Tito. De aici trebuie să începem să vorbim despre noi înşine. Important nu mai era să ştim cine este Tito şi de unde vine, ci, de fapt, cine suntem noi.

Tito nu îmi punea probleme psihologice, aşa cum îi pusese tatălui meu. Singura legătură tangibilă dintre Tito şi mine 1. Šćepan Mali (Šćepan cel Mic) a domnit în Muntenegru între 1767

şi 1773, prezentându-se drept ţarul rus Petru al III-lea.

268

fusese Organizaţia Pionierilor, desfiinţată de mult. Cum nu mai eram pionier şi cum, din fericire, scăpasem de o eventuală intrare în Liga Comuniştilor din Iugoslavia, mă purtam faţă de el ca şi cum aş fi fost cetăţean ceh.

Altădată, televizorul nostru era ţinta flegmelor tatei, care îşi manifesta astfel aversiunea faţă de tovarăşul Tito, monar-hul bolşevic. Şi cu toate astea, orice ar fi putut spune tata despre acest om, trebuie să recunoaştem că statul nostru a trăit o jumătate de secol fără conflicte. Ceea ce nu e puţin lucru pentru Balcani. Dar să recunoaştem şi faptul că toate compromisurile sale, care au făcut atâta rău poporului sârb, nu ar fi putut deveni acte criminale fără complicitatea noastră. Chiar şi cazurile Goli otok şi Kosovo. Detractorii repetau întruna că succesele lui nu reprezentau decât o parte infimă

din progresul mondial şi că se datorau unor situaţii în care abilitatea lui politică nu jucase nici un rol, dar eu nu împărtăşesc acest punct de vedere. Pentru că el a înţeles că succesul economic, când era vorba de împărţirea la nivel mondial a beneficiilor economiei de război, nu se putea realiza fără a răspunde la întrebarea „Unde sunt eu în toată povestea asta ?“.

Fusese autorizat să fabrice şi să vândă arme părţilor aflate în război din blocul ţărilor nealiniate. Devenise unul dintre liderii acestora !

Epoca lui a fost singura din istoria ţării noastre când beneficiile bugetului de stat au ajuns la câteva miliarde de dolari anual. Din aceste beneficii s-a născut o clasă medie care, ţinând pasul cu Europa, atingea niveluri culturale, sportive şi ştiinţifice la înălţimea ţărilor situate la vest de Alpi.

În ciuda a tot ce i se datorează, viaţa tovarăşului Tito confirmă faptul că nu doar zidarii fac clădiri fără aprobare.

Construcţia frauduloasă face şi ea parte din viaţa mareşalului Iosip Broz. A venit în regiunea Balcanilor în timpul Primului Război Mondial, ca soldat inamic. Nu are importanţă că s-a născut la Kumrovec, în Croaţia, sau dincolo de Carpaţi, sau cine ştie unde. În calitatea lui de caporal austriac, a tras 269

asupra patrioţilor noştri ! Numărul de victime a fost consi-derabil : am pierdut două milioane de oameni. Apoi, demobi-lizat din armata austro-ungară, învinsă în Primul Război Mondial, a apărut în timpul celui de-al doilea de partea învingătorilor. Totul s-a legat ca într-un lung serial de televiziune. Prin mijlocirea ruşilor, a venit la noi pentru a pregăti rezistenţa în faţa nemţilor. Fostul caporal austriac a ştiut să

menţină perfect echilibrul între ruşi şi anglo-americani. Apoi, germanii au emis un mandat de arestare pe numele lui, comandantul partizanilor, dar şi pe numele lui Draža Mihailović, comandantul cetnicilor. Tito a ştiut să şteargă cu abilitate portretul lui Draža de pe această pagină de istorie, astfel încât a apărut ca singurul care a opus rezistenţă nemţilor. Niciodată

nu s-a putut stabili cum au reuşit cetnicii, acuzaţi mai târziu de colaborare cu ocupantul, să colaboreze cu aceiaşi nemţi şi să-i trădeze, rămânând ascunşi în păduri, în loc să bea în cinstea victoriei cu inamicul prin saloane. Din dorinţa de a câştiga încrederea lui Churchill, Tito l-a înşelat de Draža Mihailović. Până la urmă, englezii au descoperit o hibă în biografia lui Draža : credea în panslavism, îi iubea pe ruşi şi era membru al unei organizaţii panslaviste din Bulgaria.

Englezii nu i-au iertat asta.

În timpul anilor de după război, Tito a devenit cel mai bun elev al Războiului Rece. În primele zile de după Eliberare, a pus să fie împuşcat Draža Mihailović, patriotul care se luptase cu el în cursul Primului Război Mondial şi care, în timpul celui de-al doilea, făcuse parte din armata regală

sârbă pe care englezii o trădaseră. Ascensiunea lui Tito a fost confirmarea puterii anglo-americanilor în Balcani şi a temerilor acestora de o prezenţă rusească în Europa. I-a fost suficient să înţeleagă lucrul ăsta şi mai ales să-şi dea seama cât suntem de pupincurişti. De acum încolo, treaba era pe jumătate făcută. Cât despre propaganda de care făcea uz Tito în întreaga Iugoslavie, asta este exact ce se vede în Underground.

Moartea lui Tito dovedeşte până unde viaţa sa ţine de construcţia frauduloasă. Este îngropat într-un ţinut care 270

nu e al său, ceea ce pecetluieşte duplicitatea firii sale.

Niciodată şi nicăieri, în istoria recentă a Europei, funera-liile unui preşedinte de republică nu au fost realizate în condiţii mai neobişnuite. Rămăşiţele sale pământeşti au fost îngropate pe proprietatea lui M. Acović, arhitect, membru al Consiliului Coroanei. Ultima călătorie a lui Tito nu a avut drept destinaţie Istoria. A fost înhumat într-o grădină anonimă, pentru că şi-a petrecut toată viaţa pe pământ străin. Astfel, nu a fost decât un episod în lunga serie de nenorociri ale istoriei noastre. Un episod pe care totuşi l-am iubit toţi. Nu putem uita faptul că a fost un om care a ridicat nivelul de trai al cetăţenilor patriei noastre pierdute.

Dacă un popor întreg a putut crede şi urma un astfel de om, un mincinos al cărui accent trăda o ţară natală înde-părtată şi nesigură, de ce nu ar crede spectatorii povestea din Underground ? În filmul acesta, destinul se joacă cu un grup de oameni închişi într-un beci. Pentru a putea fi exploataţi, nu li s-a spus că al Doilea Război Mondial a luat sfârşit. Sunt trataţi cu un fel de propagandă care funcţio-nează impecabil într-un spaţiu închis. Oprimaţii cred că

afară puterea se află în mâinile fasciştilor, dar că eliberarea va veni într-o zi. Dacă ţinem seama de metodele obişnuite ale puterii, această situaţie nu este străină de realitate.

Singura diferenţă este că, în realitate, aria de acţiune are contururi mai nesigure. Unde se află fascismul ? În fundul beciului, unde sunt instalaţi oamenii care cred că războiul nu s-a sfârşit ? Sau acolo sus ?

Fiinţa umană nu ar putea suporta astfel de minciuni dacă ele nu ar circula deja prin organismul său, ca nişte anticorpi – ceea ce este valabil fie că e vorba de cazul lui Tito sau de povestea din Underground. Oamenii mint de pe când spun adevărul.

Şi le-ar fi greu să ştie ce este adevărul dacă nu ar minţi.

Problema e că astăzi noţiunea de adevăr nu este prea incitantă, într-o lume în care instinctul de reproducere, după

Freud, şi instinctul de supravieţuire, după Jung, au fost înlo-cuite de bani şi comerţ, noile scântei care aprind motoarele întreprinderilor umane.

271

Acest adevăr mai e şi cam plicticos şi nu convine majorităţii locuitorilor de pe planeta noastră : se ştie deja că nu a cântărit mare lucru în viaţa oamenilor, şi cu atât mai puţin în istorie.

Şi totuşi, cum a putut deveni posibilă o istorie atât de incredibilă ca a noastră ? Underground şi provocările sale m-au făcut să mă gândesc la un alt subiect depăşit din trecutul umanităţii. Am fost confruntat cu probleme morale : în această poveste din Underground, a cărui temă principală

este încarcerarea unor fiinţe umane într-un beci şi folosirea dezinformării pentru a le face să creadă că războiul nu s-a sfârşit, eu vedeam în primul rând o crimă morală.

În istoria noastră, cine sunt geometrii care iau măsura moralei şi a aplicării ei ? Pe vremuri, aceştia erau interpreţii Vechiului Testament, poeţii Marko Miljanov şi Njegoš. După

aceea, contemporanii noştri au pretins că dureroasele probleme ale moralei sunt încarnate de eroii din romane. Dar, în afara literaturii şi a cinematografiei, s-a impus până la urmă o altă morală. De la etica unei echipe de fotbal şi până

la cea de la vârful statului, s-a impus o lege bazată pe sfa-turile pe care le găseşti în revistele pentru meşterii artizani de duminică : „Construieşte singur“ sau „Fii propriul tău stăpân“. Iată ce devenise morala noastră : totul se desfăşura de la caz la caz. Biserica şi teoreticienii se aflau în afara realităţii în care trăia, creştea şi se educa majoritatea populaţiei.

Până la urmă, ideea de morală a rămas doar apanajul nobili-mii. Imperativul moral s-a evaporat odată cu idealismul.

Când, pentru omul contemporan, idealismul a devenit un viciu, morala a dispărut.

Am crescut într-un cartier unde, alături de locuinţele func-ţionarilor din administraţie şi de casele militarilor, îşi făcea veacul mizeria ţigănească. În astfel de condiţii de viaţă, minciuna nu avea greutatea unei infracţiuni morale. Dar mi-am făcut studiile la Praga, unul dintre centrele culturale ale Europei Centrale. Acolo, noţiunile de adevăr şi de minciună erau diferite. După încheierea studiilor, aveam toată

viaţa înainte pentru a face comparaţiile necesare.

272

Balcanicii trăiesc cu un picior pe asfalt şi cu celălalt încă

înfundat în glodul de la ţară. Când îi strigă cuiva „ţărănoaica de maică-ta !“, o fac stând într-un picior, cel din oraş, bineînţeles. Dar înjurătura nu merge prea departe, pentru că de fapt îşi înjură propria mamă ţărancă. Celălalt picior, împotmolit în noroi, demonstrează cât de superficială este relaţia pe care geamănul său citadin o întreţine cu morala şi cu originea sa : nu înţelege că ceea ce vine de la ţărănoiul de frate-său este capitalul lor comun.

Într-un sătuc din apropiere de Užice, în centrul Serbiei, la întrebarea „Ce este morala ?“, ţăranii se holbează cu un aer năucit. Aşteaptă să le sufle cineva răspunsul. E probabil un rest de traumatism de la şcoala unde au fost târâţi cu forţa. Cum nu le vine nimeni în ajutor, tac vreo zece secunde, până când unul dintre ei îndrăzneşte :

— Morala e ceea ce eşti obligat să faci !

Şi când li se pune întrebarea „Ce este imoral ?“, toţi trag concluzia logică :

— Imoral e ceea ce nu eşti obligat să faci !

Cu toate eforturile de imaginaţie, suntem incapabili să

sesizăm importanţa reală a unei astfel de declaraţii. Până şi cele mai ascuţite spirite din ţara noastră ar trece prin toate chinurile din lume pentru a da o definiţie atât de remarcabilă.

Iar logica unei astfel de morale este susţinută de cea mai puternică economie a lumii. Cine ar fi crezut că în apropiere de Užice putea fi auzită cea mai bună definiţie a unei noţiuni atât de complexe precum morala ? !

Această viziune şi această concepţie păgână despre morală

i-au permis ţăranului sârb să facă multă economie de necazuri şi de eforturi. Acum s-a dovedit că această noţiune nu îşi are originea în cărţi, nici în interpretările Vechiului Testament sau în discuţiile filosofice asupra principiilor etice, ci în practica păgână. Ţăranul din cătunele de lângă Užice nu avea la îndemână nici un Kant sau Hegel, nici manuale de istorie care să trateze probleme de morală, nu şi-a stabilit formal punctul de vedere. Întrebându-se cu timiditate : „Unde sunt eu în toată povestea asta ?“, el a continuat să plutească între 273