marile principii şi Dumnezeu, în legătură cu care avea ceva îndoieli, în care credea un pic, sau nu prea mult, dar pe care îl respecta mai departe sărbătorindu-l pe sfântul patron al familiei sale şi aprinzând lumânări. Făcea deja toate astea cu mult înainte, în vremurile ce au precedat apariţia unui dumnezeu unic, când cerul colcăia de dumnezei.

Cei din Statele Unite au încercat de mult să-şi ucidă

Dumnezeul, dar cum nu le-a ieşit, au sfârşit prin a-i găsi un rol. Asta s-a întâmplat în viaţa de zi cu zi, dar şi în domeniul ştiinţei. Nevoia de a-l elimina pe Dumnezeu a devenit mai presantă odată cu progresele ştiinţifice – în ciuda faptului că

cei mai mari savanţi au fost în general oameni credincioşi. Acest Dumnezeu nu se mai potrivea cu noile concepte. După ce s-a despărţit de Dumnezeul catolic, a pornit în larg de pe malurile atlantice ale Europei şi a debarcat în America, unde s-a instalat pe coasta de est. Acolo, din cauza unei istorii tumultuoase, a genocidului indienilor, a sălbăticiei capitalismului, dar şi a războiului civil, acest Dumnezeu a scăpat teafăr din mai multe atentate. Până la urmă, şi-a găsit refugiul la Hollywood, unde trăieşte şi astăzi. Dumnezeului american i-a fost atribuit solemn rolul de actor principal, şi deci de cel mai mare star dintre toate starurile. El tronează în vârful piramidei de unde, ca şi alte staruri şi sfinţi, se află în slujba noii civilizaţii. A înţeles în sfârşit că timpurile noi ale ştiinţei au creat un nou om hightech păgân şi că acesta nu mai putea crede într-un Dumnezeu clasic.

Domnul a acceptat să fie o „celebrity“ şi nu a făcut mare caz de asta. S-a instalat comod şi a încetat să se revolte. În Statele Unite şi aproape peste tot în lume.

Unde se ascunde ţăranul din cătunele din apropiere de Užice ? Cum răspunde el astăzi la întrebarea „Unde sunt eu în toată povestea asta ?“. A rămas îngropat acolo unde era şi a continuat să trăiască după logica lui. Nu a aflat nimic despre călătoria, plină de spini şi capcane, a Dumnezeului american care a fugit de Inchiziţie şi a salvat ştiinţa de rug şi tortură. În tot acest timp, marele interpret al moralei din Užice a continuat să-l sărbătorească pe sfântul patron al 274

familiei sale. Iar în ce priveşte povestea despre Dumnezeu, o manevrează după nevoile sale. Când e, când nu e la îndemâna lui. Când americanul l-a retras pe Dumnezeu din circuit, colegul său moralist din Užice nu a avut nimic de modificat în datinile şi obiceiurile sale. La el, totul a rămas neschimbat secole de-a rândul. Deşi era departe de-a se închipui în acest rol, a devenit legătura dintre trecut şi prezentul american.

Această fantastică întorsătură în abordarea şi concepţia despre morală, această revenire la adevărul moralistului din Užice şi la o nouă etică poate fi observată azi pretutindeni. De fiecare dată când americanii îşi pregătesc cel de-al nu ştiu câtelea bombardament, devenit de acum încolo cel mai mare show al lumii, când toată planeta aşteaptă cu sufletul la gură

marele bum, morala rămâne la locul ei. Pentru a apăra în Irak confortul Dumnezeului lor hollywoodian, şi-au prezentat mai întâi acţiunile militare la televizor, apoi s-au justificat potrivit logicii ţăranului din Užice : nu aveam de ales, eram obligaţi să lansăm bombardamentul acesta. Imediat după

aceea, operaţiunea a fost proclamată „morală“. Pentru că

ceea ce eşti obligat să faci este moral. Pe toate marile canale de televiziune, distrugerile şi bombardamentele sunt prezen-tate drept acţiuni de protecţie a moralei şi civilizaţiei.

Iată-ne revenind la răspunsul ţăranului de lângă Užice.

Morala este ceea ce eşti obligat să faci. Iar astăzi, puşcaşii marini americani pun în practică teoria lui, aplicând legile etice ale statului lor.

Dacă aş vrea într-adevăr să scutur şi să golesc acest cap de pe umerii mei, aşa cum scutură ţăranii prunele din pomi înainte de a le pune la fiert ca să le facă rachiu, memoriei mele, fie şi complet secătuită, i-ar fi greu să dea pe loc lecţii particulare de morală. Toate astea pentru a susţine Underground şi a răspunde la întrebarea : „Ce îl face pe om să trăiască în minciună ?“.

În copilărie, mama nu mă copleşea cu laude, cum făceau celelalte mame din vecini. Când o vecină voia să-şi laude fiul în faţa tuturor şi să-şi exprime admiraţia fără limite pentru odorul său, ea spunea de obicei : „Samir al meu, şnapanul şi hoţul ăsta mic, ce băiat adorabil !“.

275

Problemele de morală erau reglementate de viaţă, unde domneau ca nişte stăpâne mizeria şi nenorocirile istoriei, dar şi de o legătură dezvoltată cu Dumnezeu. În aceste condiţii, când mama îi murmura cuvinte de alint fiului, de genul „micul meu şnapan şi hoţoman“, toată lumea o aproba. „Micul hoţoman al maică-sii“ era cel apreciat în societate, mult mai mult decât omul instruit, cinstit şi muncitor.

Povestea acestor oameni care cred că al Doilea Război Mondial nu s-a terminat încă mi se pare o glumă nevinovată

faţă de minciuna în care trăieşte lumea astăzi.

Underground a fost construit pornind de la sfârşit către început. Cunoşteam mai întâi sfârşitul, începutul a venit după aceea. Mă gândeam să filmez o nuntă pe o peninsulă

de la malul unui râu. Această ceremonie trebuia să fie o secvenţă fatală, asemănătoare celei de la sfârşitul filmului Cenuşă şi diamant al lui Andrzej Wajda. Acesta ar fi epilogul dramei pe care o povesteşte Underground. Personajele care au supravieţuit vor sărbători acest lucru ; aş fi recurs o dată

în plus la stereotipurile mele, pentru a le distruge într-un mod cu totul nou. Aş imagina cum crapă pământul, cum se cască o prăpastie chiar la picioarele mesei mirilor şi cum apa în trombă duce bucata de pământ cu nuntă cu tot de-a lungul râului, fără ca nuntaşii să-şi dea seama ce li se întâmplă, sar pe mese, dansează, mănâncă. Aşa s-ar îndepărta alaiul balcanic dionisiac.

Am turnat sfârşitul acestui film în timp ce simţeam, la rândul meu, cum îmi crapă pământul sub picioare. Dacă aş

avea de filmat o continuare la Underground, aş cunoaşte deja sfârşitul. De data asta, nu ar mai crăpa pământul. Ci s-ar rupe cerurile. Astfel de gânduri mă duceau pe marginea prăpastiei, acolo unde unui om disperat îi e greu să se oprească şi să

nu-şi piardă complet cumpătul. Ca să nu devin patetic, aş

imagina cum un şoricel îşi scoate nasul din pantoful de sport moştenit de la un militar în scurta mea carieră de atlet, şi şi-ar arunca privirea către abisul ceresc. Nu ar fi obligat să

facă un tur de onoare. Ar avea rolul corifeului din tragediile greceşti. În istoria despre sfârşitul planetei Pământ, în continuarea la Underground, şoricelul s-ar întreba cu voce tare : 276

— Unde sunt eu în toată povestea asta ?

După care ar adăuga, decepţionat :

— Ce le trebuia oamenilor să-şi risipească atât de ieftin norocul ? Că au muncit spre propria lor pierdere, asta ar mai fi de înţeles, dar de ce ne-au sacrificat pe noi ?

Traducere de Dan Radu Stănescu

277

Fiul tatălui lui Dionysos

În o mie nouă sute nouăzeci şi cinci, au fost semnate la Paris acordurile de la Dayton, care puneau capăt războiului din Bosnia. Milošević, Tudjman şi Izetbegović au încheiat pacea. Chiar cei care ne duseseră la democraţie şi imediat după aceea la război ne împingeau acum către pace. Am înţeles că acest ultim război confirma vechea teză a lui Andrić, potrivit căreia conflictele noastre nu ne rezolvă niciodată

problemele, ci ne creează altele pe care vom fi obligaţi să le rezolvăm prin noi războaie.

În acelaşi an, Underground a triumfat la Cannes şi am primit al doilea Palme d’Or. De data aceasta nu pentru că

filmul reprezenta o cărămidă la opera occidentală de dărâ-mare a regimurilor comuniste din Europa de Est, aşa cum se întâmplase în 1985 cu Tata în călătorie de afaceri. Dacă

aş fi ştiut atunci că filmul meu avea să fie folosit ca o referinţă

anticomunistă, nu l-aş fi făcut niciodată. Cei care mi-au atribuit Palme d’Or-ul în 1985 nu mai împărtăşesc, desigur, aceleaşi sentimente astăzi, când văd ce fel de creatură politică am devenit : cred că ar fi în stare să-mi ceară premiul înapoi.

Underground a fost clasat într-o altă categorie. De data asta, estetica filmului a fost cea care a făcut să strălucească

steaua mea norocoasă. Acelaşi astru care stătea atârnat prima dată pe cerul plin de funingine de la Zenica îşi continua cursa de la Veneţia la Cannes, la Berlin şi în alte părţi. Înclin să

cred că euforia care a cuprins prestigioasa sală a Palatului festivalurilor după proiecţia filmului Underground mi-a câştigat simpatia membrilor juriului. Un critic de cinema a declarat chiar că sunt descendentul direct al zeului Dionysos.

278

Exagera, bineînţeles, dar cine mai ştie ce sunt în stare să

demonstreze experţii în zilele noastre. Am vrut să-mi păstrez modestia, dar, în stupiditatea mea, am supralicitat.

— De fapt, sunt fiul tatălui lui Dionysos, am răspuns eu în franceză.

Criticul m-a privit contrariat.

— Deci, dacă nu sunteţi Dionysos, sunteţi fratele lui ? m-a întrebat el.

— Nu, sunt fiul tatălui lui Dionysos, m-am încăpăţânat eu.Criticul m-a fixat cu un aer perplex şi până la urmă a zâmbit.

— Chiar dacă nu are nici un sens, sună bine, trebuie să