Îi urmăream pe tutumraci gravitând pe lângă busturile de bronz din parc, în faţa străzii Petar Preradović. Fumau, se aşezau pe bănci, aruncând o privire gânditoare spre Andrić, 1. Cuvânt inventat de Kusturica, desemnând „intelectualii încrun-taţi“.
211
Selimović, Kulenović, Ćopić, şi se întrebau : „Unde sunt eu în toată povestea asta ?“.
Îşi imaginau propriul bust care, în pas cu vremurile noi aflate într-un marş inexorabil, avea să înlocuiască demn marile nume „depăşite“. Făcuseră, de altfel, cea mai mare parte din treabă. Ani în şir, lucraseră la propria mărire.
Săpaseră deja fundaţiile pentru socluri, nu le mai rămânea altceva de făcut decât să toarne betonul. Cofrajul va fi trecut în contul Iugoslaviei lui Tito, ajuns acum praf şi pulbere, iar betonul va fi plătit de naţionalişti. Cu puţin noroc, cineva avea să comande pentru ei şi busturile de metal pentru ca, odată ajunşi celebri, să-i poată privi pe locuitorii din Sarajevo cu ochi de bronz.
Transmutaţia s-a produs când au ajuns să-şi pună com-petenţa în slujba noului sistem prin intermediul unor comisii, comitete de redactare şi a altor ciudăţenii „sociale“. Singurul lucru ce le lipsea era o operă. Scriitoraşi de duzină în cea mai mare parte, trăiau aceste vremuri tulburi ca pe o şansă
de a-şi câştiga un statut şi de a-şi împăca sufletele meschine şi vulnerabile cu un succes obţinut cu orice preţ. Chiar cu preţul unui război. Fie că jucau rolul victimelor sau al criminalilor, poziţia nu conta. Important era să acţionezi după
un protocol care să satisfacă „dreptatea şi scopurile civilizatoare“. Iar din acest punct de vedere, „măreţia lor sufletească“
a jucat un rol decisiv, au mers până acolo încât l-au tratat pe Andrić drept eunuc ! (Să mă ierte că am citat acest exemplu !) În treacăt, în marea lor generozitate, au catadicsit să-i acorde statutul de mare artist. Pentru că, în distrugerea valorilor pe timp de război, un artist are mai puţin succes de stradă decât un erou. Cea mai bună cale pentru a-şi atinge scopul a fost diabolizarea marelui scriitor. Pentru a putea, mai târziu, să spună cu uşurinţă : „Dacă ne uităm bine, nici literatura lui nu valorează prea mult“. Fără vreo aspiraţie reală la arta literară, fără vreun succes în viaţa personală, instigatori la tulburări, la dileme, la drame şi răsturnări de situaţii, au rămas împleticiţi în plasa imoralităţii lor, pe care au botezat-o – numai ei ştiu cum – „moralitate“. Doar şobolanii 212
din Sarajevo se bucurau la apariţia operelor lor, căci ştiau prea bine că nimeni nu le va citi niciodată volumele groase de patru sute de pagini şi că acestea vor sfârşi foarte repede în depozitele editurilor. Oamenii ăştia, care nu reuşeau să
regaleze decât rozătoarele, nu mai lăsau din gură cuvântul
„scelerat“, cu care îl tratau pe laureatul Premiului Nobel.
Totul, şi de această dată, se reducea la întrebarea şuţului Kera :
„Unde sunt eu în toată povestea asta ?“. Răspunsul, când vine vorba de tutumraci, este : „Nicăieri !“. Narcisismul pervers al acestor personaje bloca orice proiect de viaţă comună. Maşinaţiile lor în mijlocul societăţii ucideau în faşă orice speranţă şi orice încredere în viitor.
Pe când Johnny şi cu mine ne pregăteam să ieşim din apartamentul de pe strada Petar Preradović, am zărit îngrămădite într-o ladă operele complete ale lui Ivo Andrić. Speram să găsesc Cronica din Travnik şi E un pod pe Drina... ca să
i le ofer lui Johnny. Am găsit o traducere în engleză a nuve-lei Domnişoara.
— This is not the best what he has done, but anyway... 1
I-am propus atunci să-i citesc un pasaj pe care idolul meu literar şi filosofic îl scrisese despre oamenii simpli din Sarajevo, înainte de începutul Primului Război Mondial.
— I am afraid this could happened again 2, i-am atras eu atenţia înainte de-a începe lectura.
„Trebuie să se întâmple astfel de evenimente ca să-ţi dai cu adevărat seama de tot ce trăieşte în oraşul acesta împrăştiat ca un pumn de grăunţe, o parte pe versanţii abrupţi ai colinelor ce îl înconjoară, o alta în câmpia de pe malurile râului. Trebuie să
se întâmple ceva ca mai deunăzi, sau poate chiar un eveniment mai puţin important, ca să apară la lumina zilei tot ce se ascunde în oamenii aceştia care, de obicei, muncesc sau, dimpotrivă, îşi omoară timpul stând degeaba, cheltuiesc peste măsură sau trăiesc 1. Nu e cea mai bună chestie pe care a scris-o, dar oricum... (în engl., în orig.) (n.r.)
2. Mi-e teamă că asta se poate întâmpla din nou (în engl., în orig.) (n.r.).
213
în mizeria cartierelor cocoţate pe înălţimi şi întortocheate, aducând cu nişte văgăuni. Ca orice orăşel oriental, Sarajevo îşi are şi el scursurile sale, o plebe care trăieşte, de zeci de ani, retrasă, împrăştiată şi aparent domesticită, dar care, în împrejurări ca acestea, potrivit legilor unei chimii sociale misterioase, se adună
brusc şi erupe ca un vulcan ce a mocnit veacuri de-a rândul, scuipând flăcările şi noroiul celor mai joase patimi şi slobozind poftele cele mai abjecte. Această masă de subproletari şi mici burghezi înfometaţi este alcătuită din oameni deosebiţi prin credinţă, prin obiceiuri şi veşminte, şi totuşi identici printr-o cruzime lăuntrică înnăscută, aliată secretă a sălbăticiei şi jos-niciei instinctelor lor. Adepţi a trei religii principale, ei se urăsc între ei, de la naştere până la moarte, visceral şi orbeşte, trans-miţând această ură lumii de dincolo pe care şi-o închipuie ca pe propriul triumf, propria glorie, şi ca pe-o înfrângere ruşinoasă
a vecinului de altă credinţă. Se nasc, cresc şi mor în ura aceasta, în această repulsie de-a dreptul fizică faţă de vecinul care nu le împărtăşeşte credinţa, petrecându-şi adesea întreaga viaţă fără
a avea prilejul să-şi exteriorizeze acest dezgust cu toată puterea şi toată oroarea ; dar dacă, la vreun eveniment important, ordinea e tulburată, raţiunea şi legea sunt suspendate pentru câteva ore sau câteva zile, hoarda aceasta, sau mai bine zis câţiva inşi din mijlocul ei, profită de ocazie şi se năpusteşte asupra oraşului, altfel cunoscut pentru curtoazia şlefuită ce-i conduce viaţa socială şi pentru vorbele sale frumoase. Ura aceasta îndelung stăpânită şi setea ascunsă de distrugere şi violenţă, care le dominau în străfunduri sentimentele şi gândirea, explodează la suprafaţă ; ca nişte flăcări care au căutat îndelung şi au găsit în sfârşit cu ce să se alimenteze, ele năvălesc pe străzi şi le iau în stăpânire, scuipând, muşcând, făcând totul praf, până când sunt stăvilite de o forţă superioară ori până când furia lor se consumă
şi se epuizează de la sine.“
— Amazing. If this represents the worse, what could be the best ? 1
— This, am spus eu arătându-i versiunile originale din Cronica din Travnik, E un pod pe Drina... şi Curtea blestemată, şi am adăugat indicându-i Semne lângă drum : But this, if there is another world up there, I would send them 1. Uimitor. Dacă asta e ce-i mai rău, atunci ce-ar putea fi mai bun ?
(în engl., în orig.) (n.r.)
214
this to study. This is the best example of painful history ofhuman kind. 1
Ajungând afară, în apusul ce se lăsa peste Sarajevo, la ora la care poluarea îţi înfundă nările, frazele lui Andrić îmi răsunau încă în minte. Brusc, am fost cuprins de groază la gândul că puterea acestei plebe şi forţa sa distructivă ar putea potopi într-o zi Bosnia. În timp ce îi citeam fragmentul din Domnişoara lui Johnny, nu mă aşteptam să mă înţeleagă
pe deplin. Nu ştiu de ce. Poate din acea convingere provin-cială, profund înrădăcinată în noi, că străinii nu ne pot înţelege problemele. Cu toate astea, străinii – aşa cum era cât se poate de limpede cazul lui Johnny – înţeleg, vai, cât de bine, geniul unui mare scriitor. Trebuie doar să ştim dacă ne aflăm pe lista lor de bucate şi dacă au tot interesul să ne înţeleagă.
În Domnişoara, Andrić a descris mâna care, după moartea lui, se va grăbi să îi dărâme statuia.
La scurt timp după tragerea sa în ţeapă pe coperta revistei VOX, memoria laureatului Premiului Nobel a fost pângărită
în oraşul Višegrad. Acolo, între pod şi liceu, a fost doborât monumentul ce-i era închinat. A fost isprava unui oarecare Murat Šabanović, unul dintre acei oameni ai plebei descrise în Domnişoara, acelaşi care apărea în costumaţii diferite la marile revolte bosniace.
Şi iată că şi eu, la rândul meu, îmi puneam întrebarea şuţului Kera : „Unde sunt eu în toată povestea asta ?“. Au doborât bustul lui Andrić mort, ce îmi vor face mie, care sunt în viaţă, dacă nu pun de acord bietul meu creier cu ţestele gânditoare şi cu ideile tutumracilor musulmani ? Orice s-ar întâmpla, nu voi renega niciodată şunca afumată dalmată, uscată în vântul din Krajina. Nimic pe lume nu mă va face să uit că am primit primele doze vitale de aminoacizi devo-rând felii de pâine unse cu untură de porc şi presărate cu boia roşie. În opera lui, Andrić prevăzuse aproape tot din reacţiile personajelor sale. Faţă de puţinul care mai era de 1. Astea (...) Dar pe asta, dacă există o altă lume dincolo, le-aş
trimite-o s-o studieze. E cel mai bun exemplu de istorie umană
