În seara aceea, am văzut în direct la televizor procesul lui Ceauşescu în România. Nu avusesem pic de simpatie pentru omul ăla, ba chiar dimpotrivă, îi găseam respingători pe el şi pe nevastă-sa. Cu toate astea, atunci când „revoluţionarii“
i-au pus la zid şi i-au împuşcat, Maja şi cu mine am fost întorşi pe dos.
Am dormit în salon, pe o canapea rabatabilă. Pe o saltea veche de mai bine de treizeci de ani, de pe timpul când mătuşa ducea, împreună cu Slavko Komarica, o viaţă diplomatică, în Elveţia. Mi-aduc aminte fiecare mişcare din noaptea aceea, nu numai din cauza gândurilor triste privind destinul nefericit al mătuşii, ci şi din cauza durerilor pe care mi le provo-cau arcurile saltelei.
Traducere de Dan Radu Stănescu
197
Unde sunt eu în toată povestea asta ?
În o mie nouă sute nouăzeci şi doi a murit tata. În acelaşi an, Iugoslavia a dispărut. După separarea Croaţiei, pe primul canal al Televiziunii Franceze, jurnalul de ştiri a început cu această propoziţie : „Iugoslavia nu mai există“.
După doi ani petrecuţi în Statele Unite, Maja, Dunja, Stribor şi cu mine ne întorseserăm în Europa cu gândul să
locuim jumătate din timp în Iugoslavia şi jumătate în Franţa.
Franţa era ţara în care, la Versailles, la încheierea Primului Război Mondial, fusese creată cea dintâi Iugoslavie. Am fost cu atât mai impresionaţi cu cât prezentatoarea de la canalul TF1 a transmis această tristă ştire cu o voce plină de entuziasm.
Speranţa noastră de a ne împărţi mai târziu viaţa între cele două ţări s-a năruit. Iugoslavia nu mai exista, nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne stabilim în Franţa, care se făcea complice la distrugerea Iugoslaviei. Era oare mane-vra Vaticanului, a Germaniei şi, până la urmă, a Statelor Unite ? O să descoperim şi asta într-o bună zi. Adevărul gol-goluţ.
Atât doar că atunci această informaţie îşi va fi pierdut orice importanţă.
În ajunul dezintegrării finale a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, în februarie 1992, eram la Sarajevo cu Johnny Depp. Voiam să organizez un festival al filmului, asemănător ca stil cu Fest de la Belgrad, pe muntele Jahorina.
— Ce festival îţi mai trece prin cap tocmai acum ? Mai degrabă ia-ţi picioarele la spinare şi şterge-o cât mai departe de-aici ! îmi spunea mama întruna.
Mie mi se părea că iarna, zăpada şi Johnny Depp erau nişte argumente solide pentru acest gen de eveniment. În 198
biroul îngheţat al Ministerului Culturii al Republicii Bosnia-Herţegovina, l-am aşteptat atâta timp pe ministru, că Johnny a şi răcit. Când, în sfârşit, ministrul, un oarecare dr. Hasić, a sosit şi ne-a întins o mână moale, a aruncat o privire întrebătoare spre Johnny, închipuindu-şi probabil că era vorba de unul dintre ţiganii mei.
— Jahorina ta nu e locul cel mai bun pentru un festival, mai bine te duci la Bjelašnica. Jahorina nu e o staţiune balne-ară ! mi-a spus ministrul, în intenţia de a mă îndrepta spre Bjelašnica, a cărei populaţie era musulmană.
Evident, de festival s-a ales praful. Două luni mai târziu, războiul cuprindea întreaga Bosnie, iar ministrul o ştergea în Suedia.
Prietenia mea cu Johnny Depp datează de la prima fisură
din fragmentarea Iugoslaviei. Filmările pentru Arizona Dream au început pe fondul primelor ecouri ale acestei poveşti. Echipa de fotbal din Belgrad, Steaua Roşie, devenise campioana Europei, iar la Sarajevo, Sead Sušić, fratele legendarului fotbalist Safet Sušić, se certa în Baščaršija cu tarabagiii care nu făceau nici un secret din ura lor faţă de Steaua Roşie şi tot ce însemna ea. „Tu-ţi mama ta de cetnic !“, mormăiau cinstiţii negustori. Pe vremea aceea, pe la ţară, la nunţile sârbeşti se luase obiceiul de a mâzgăli cruci pe zidurile tuturor moscheilor aflate în drumul alaiului spre biserică.
Încă de la începutul filmărilor la Arizona Dream, după
vechiul meu obicei, am căzut într-o depresie. Omul care are meritul de-a mă fi scos din această stare penibilă a fost chiar Johnny. Ca un superman de mahala, atunci când a fost nevoie să depăşească limitele, a făcut-o fără să pună întrebări, ca ţiganii din Gorica de pe vremea copilăriei mele : cu toate că
trăiau în condiţii mizere, făceau orice ca să-i sară în ajutor unuia de-al lor.
Atât doar că Johnny risca mult mai mult decât indienii mei. Ţiganii din cartierul meu nu avea nimic de pierdut. Pe când Depp, în perioada aceea, era pe cale să devină steaua hollywoodiană cel mai bine plătită. Ca să-mi permită o retragere temporară, a simulat o criză de gastroenterită, oferindu-mi 199
astfel şapte zile de răgaz. Sunt convins că acest răgaz a salvat Arizona Dream.
Chinurile mele nu s-au terminat însă aici. Turnarea filmului a fost deseori întreruptă, iar eu am şters-o până la urmă. S-a organizat o adevărată urmărire pentru a da de mine – poate cea mai mare din istoria filmului. Companiile de asigurări, producătorii, psihiatrii încercau să mă „prindă“
şi veneau să mă hăituiască până la Sarajevo sau în Muntenegru.
În tot acest timp, Johnny aştepta deznodământul şi refuza ofertele altor case de producţie, care se ridicau la milioane de dolari. Poziţia lui era clară : „Trebuie să îl aşteptăm pe regizorul Vremii ţiganilor până ce îşi depăşeşte criza psihologică“. Filmul a fost terminat până la urmă şi chiar recompensat la Berlin cu Ursul de Argint pentru regie. În Franţa şi în Italia a fost bine primit. După aceea, am fost foarte fericit să-l văd pe Johnny făcând o mare carieră. Nu în fiecare zi un rege al Hollywoodului se poartă ca un indian din Gorica şi nu ca un yankeu din Kentucky.
La Sarajevo, februarie a fost dintotdeauna luna cea mai friguroasă a anului. „Gerul din Sarajevo“, spunea mama. Njego, Truman, Avdo şi Beli Zimić, Zoran Bilan, Čuka, Slađa, Raka Jevtić şi Zlatan Mulabdić făcuseră focul la un grătar din curtea cafenelei Šetalište. Mai erau acolo Dr. Karajlić, Nele. Adusese două megafoane şi un amplificator, pentru a face mai bine auzită o voce iubitoare de libertate în lupta împotriva nedrep-tăţii. Paša li se alăturase mai târziu, din cauza plimbării duminicale pe care o făcea în mod regulat împreună cu soţia lui, Cuna. O sfătuia să se îmbrace cu pantaloni cât mai strâmţi, pentru a permite formelor ei să iasă în evidenţă. Mergeau amândoi din satul Švrakino până la Marijin Dvor, unde aveau un magazin de bijuterii. Nu era vorba de o banală plimbare prin Sarajevo, în care cuplurile hoinăreau, braţ la braţ, fără
vreun scop anume.
În cazul de faţă, Cuna mergea în faţa lui Paša, în timp ce el, cu ochii la pândă, supraveghea împrejurimile ca un câine gata să muşte. Nu aştepta decât un lucru : să lanseze cineva vreo glumă proastă la adresa soţiei sale. Dacă apărea vreun astfel de tip, reacţia lui Paša era imediată. Îl făcea numaidecât 200
K.O. pe neobrăzat. Se întâmpla chiar ca ambii soţi să-şi unească
forţele pentru a-i aplica o corecţie corespunzătoare cetăţea-nului care saliva cam tare la vederea unui fund mare, bine conturat.
Cafeneaua Šetalište era primul, dar şi ultimul port de ataş
în care mai acostau prietenii mei, ca şi cum ei înşişi ar fi fost nişte corăbii. De-acum se legănau în bătaia altor vânturi, după toanele unor furtuni necunoscute. Se izbeau de chei sub forţa valurilor şi curenţilor pe care îi provoca divizarea Iugoslaviei, începută cu mult înainte de-a deveni evidentă.
Fără să-şi fi terminat şcoala, cu visuri spulberate sau căsni-cii naufragiate, erau, în ciuda tuturor acestor eşecuri, mul-ţumiţi. Câţiva fuseseră deja trataţi de alcoolism, unul murise dintr-o supradoză de heroină, li se născuseră copii, alţii erau deja divorţaţi, puţini reuşiseră să atingă nivelul de trai al părinţilor, tovarăşii de luptă ai lui Tito. Îşi petreceau cea mai mare parte a timpului adunaţi la cafeneaua Šetalište, pe care autorităţile voiau acum să le-o ia.
La primele alegeri democratice, musulmanii, sârbii şi croaţii ne-au zdrobit, pe noi, care credeam că era posibil să fim nişte simpli cetăţeni din Balcani. Eram învinşi. În Bosnia, poporul a ales partidele politice naţionaliste. O scurtătură
care, după părerea noastră, ducea drept la război. După alegeri, reformiştii lui Marković, pe care noi – copii de partizani – îi susţineam, au fost măturaţi, în timp ce toate notabilităţile – cei cărora li se spunea citadini – jurau că au votat pentru el. De fapt, le era frică să recunoască în ce direcţie i-a îndreptat inima, frică de Securitatea Statului, dar şi de noile autorităţi naţionaliste ce reprezentau viitorul politic al Bosniei-Herţegovina.
La cafeneaua Šetalište, numai un antreprenor din construcţii, un sârb din Pale, după ce a băut ceva mai mult, s-a arătat cu adevărat sincer :
— Cu cine ai votat, Vukota ? l-am întrebat eu.
