Statele Unite aparţineau trecutului şi ne luaserăm adio pentru totdeauna de la Sarajevo. Cred că doar cu sila ne-am fi întors acolo, chiar dacă nu ar fi fost război. Marile realizări impun o schimbare în stilul de viaţă, obiceiurile se schimbă

şi ele. Când ai gustat o dată din mâncarea japoneză, iar resursele tale financiare se situează foarte departe de nivelul oraşului natal, nici măcar mirosul de chiftele prăjite nu te poate ademeni să faci cale întoarsă.

Marea noastră casă normandă era o replică a căsuţei din Visoko. Aâta doar că prima era o veritabilă şi autentică locuinţă în comparaţie cu a doua. Dacă Murat ar mai fi trăit, le-ar fi arătat fără îndoială cu mândrie tuturor pensionarilor din Herceg Novi fotografii ce ar fi dovedit dimensiunile şi numărul de camere ale noii proprietăţi a familiei fiului său.

În această casă, Maja a dus până la perfecţiune talentul ei înnăscut în amenajarea spaţiului de locuit. Renunţând la orice stil, ea şi-a creat unul propriu.

— It feels good, like if I was în Visoko 1, a spus Johnny Depp când a venit aici prima dată.

Locuinţa noastră normandă a fost amenajată atât de plăcut, încât atunci când stăteai mai mult timp aşezat şi priveai pe fereastră nici măcar nu simţeai nevoia să vorbeşti. Erai literalmente învăluit de o atmosferă de nobleţe. Johnny Depp simţea asta cel mai bine. În pacea acestei case, pe vremea când noi ne aflam în Muntenegru, a fost concepută Lily-Rose, fiica lui Johnny Depp şi a Vanessei. Copilul căruia aveam să-i devin naş.

În fiecare din multele camere, obiectele, aranjate cu o incredibilă măiestrie, stăteau unele lângă altele ca un perfect montaj de planuri într-o secvenţă cinematografică : atunci când le aşezi unele după altele şi când nimic nu le mai poate modifica înlănţuirea. Aranjate de mâna Majei, prin culoarea, forma şi dispoziţia lor, obiectele casnice îi exprimau cu fidelitate stilul care se năştea puţin câte puţin sub ochii noştri, înlocuind 1. Mă face să mă simt bine, de parc-aş fi la Visoko (în engl., în orig.) (n.r.).

249

decorurile stereotipe ale camerelor de hotel lipsite de prospeţime, reci şi neprimitoare în care, în treacăt fie spus, mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă. Odinioară, la Belgrad, camera de hotel reprezenta idealul de aranjare a unui spaţiu de locuit. Toate astea doar ca să spună clienţii tot timpul

„Splendid, splendid !“, ceea ce avea darul să mă enerveze.

Talentul Majei se manifesta îndeosebi prin modul său special de a introduce în cadrul preexistent, în cazul nostru o casă, obiecte pe care le dibuia te miri unde, nu neapărat scumpe, ba uneori chiar foarte ieftine. Şi agrementa totul cu un detaliu al cărui preţ era exorbitant. Pe această cale, insufla viaţă relaţiei noastre cu spaţiul. Uneori, în cel mai obişnuit supermarket, cumpăra o rochie ieftină, care îi venea perfect.

Şi bineînţeles, o purta cu pantofii cei mai scumpi şi cu o geantă care costase cât ochii din cap. Asta îi plăcea cel mai mult. Din acest punct de vedere, îi semăna tatălui ei. Acest judecător, având faima de cel mai bun expert în drept civil care lucra la Tribunalul Departamental pentru un salariu modest, îşi oferea din economiile sale cele mai scumpe aparate de fotografiat. Mišo Mandić avea un mare respect pentru tehnologia germană sofisticată. Deşi fusese deţinut în lagă-rele de concentrare ustaşe şi naziste, n-a scos o vorbă rea împotriva nemţilor. Iar pe ustaşi evita să-i pomenească.

La întoarcerea mea de la Praga, când îl citam pe scriitorul Bohumil Hrabal, nu-mi cădea bine când nimeni nu înţelegea ce spune eroul meu literar : „Cerurile nu sunt umane şi nici omul care gândeşte nu e uman. Nu pentru că nu doreşte să

fie uman, ci pentru că asta intră în contradicţie cu o judecată

dreaptă“.

— Iată, e exact ce spune Hrabal al tău, mi-a zis într-o zi Mišo, pe când scotea obiectivul Zeiss din aparatul său Leica M2. Altădată primeam de la nemţi şi bune, şi rele. Ei bine, acelaşi lucru se întâmplă acum cu americanii. Altădată, ofiţerii germani veneau în teritoriul recent cucerit, stând în picioare într-un Mercedes decapotabil şi purtând pe piept aparatul Leica. Chiar dacă populaţia din ţările ocupate îi 250

ura, era impresionată : recunoştea superioritatea lor tehno-logică. Nu poţi reproşa nimic unui Mercedes, majoritatea oamenilor visează să se afle la volanul unei astfel de maşini.

Cu cât visează mai mult, cu atât devine mai clar că nu vor avea niciodată ocazia asta şi încep să-i dispreţuiască nu pe nemţi, ci pe omul de lângă ei, pe vecinul alături de care trăiesc, muncesc şi mor. Ca să conducă un Mercedes, cei mai mulţi sunt gata să se facă sclavii nemţilor pe vecie !

Astăzi, americanii au creat o marfă universală. Omul nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa în faţa unui asemenea belşug de produse şi de tentaţii. Lumea s-ar putea lipsi foarte bine de majoritatea acestor obiecte, dar e incapabilă să reziste.

Odinioară se apuca să se roage la Dumnezeu, se uita la cer şi la iconostas, astăzi dă iama, ca vaca-n lucernă, în magazine.

Fiinţa umană e o specie aparte. Îi pasă din ce în ce mai puţin de „perfecţiunea tehnică“, cum ar spune Milka Babović, comen-tatoarea noastră de patinaj artistic. În lumea de astăzi, ceea ce contează este esteticul. Oamenii sunt convinşi că nu pot trăi fără solariu, telefon, DVD player, avioane, vapoare. Brevetul de invenţie al acestei noi necesităţi le aparţine americanilor.

Prin intermediul televiziunii, ei fac oamenii dependenţi, apoi le propun aceleaşi obiecte în viaţa reală şi, de ce să nu recunoaştem, lumea e mulţumită. Uniunea Sovietică nu a câştigat competiţia. A rivalizat cu succes cu Statele Unite în domeniul armamentului şi industriei grele, dar a pierdut partida la ceea ce le place oamenilor mai mult. Ruşii nu au ştiut niciodată să organizeze o piaţă şi să o umple cu produse care să-ţi facă cu ochiul.

Nenorocirea cu americanii e că ne vând lucruri la preţ

redus, dar când ne bombardează, nota de plată e atât de grea, că nu-i mai putem înghiţi. Bombele cad din cer de la o înălţime de zece kilometri. Nu putem face nimic împotriva celor care ne aruncă bombe în cap : ei ne văd, dar noi nu-i vedem.

De câte ori se întâmplă câte ceva care nu le convine, refac istoria după bunul lor plac. E bine când ne oferă mărfuri şi când se plimbă pe lună. E mai puţin bine când ne bombardează şi îşi botează bombele îngerii „milosteniei“. Cel mai 251

rău e atunci când îţi dai seama că aceste două lucruri se leagă, primul nu merge fără al doilea, sunt produsul aceluiaşi individ : eroul lui Hrabal, care nu poate fi uman şi care se scuză, invocând cerul „care nici el nu este uman“, pentru că, spune el, asta intră în contradicţie cu o judecată dreptă.

Pentru a avea acces la acele obiecte minunate şi la nivele ridicate de ştiinţă şi cultură, omul se caţără spre cer şi spre paradis pe nişte scări ale căror trepte sunt martiri asasinaţi, victime ale războiului economic. Victimele colaterale ale Istoriei !

E bine, atâta vreme cât mai poate spera că lucrurile se vor schimba ! Dar rămâne o întrebare : oare ceea ce se află la capătul scării pe care o urcăm călcând peste morţi chiar merită atâtea suferinţe ?

În Normandia, Mišo traducea în sârbeşte toate materiile şcolare ale lui Stribor, pentru că tânărul Kusturica abia începuse şcoala în limba franceză. Ca toţi copiii răsfăţaţi, băiatul pierdea toate caietele traduse, iar bunicul, ca un adevărat bunic, se punea din nou pe treabă. Stribor avea deja probleme cu pubertatea. Într-o zi, s-a întors de la şcoală foarte agitat.

A refuzat să ne spună imediat ce s-a întâmplat – îmi recu-noşteam primii paşi în contactul cu realitatea. Se bătuse cu un francez, un huligan de la şcoală care îi maltrata pe elevii algerieni. În aceeaşi vară, la Budva, i-a spart dinţii unui body-builder al cărui tată ţinea o benzinărie în centrul oraşului.

— Stribor, ştii că e vorba de o vătămare corporală gravă ?

Că este un fapt penal ? i-a spus Mišo la întoarcerea în Franţa.

Stribor s-a îngrozit.

— Poţi fi condamnat la doi ani de închisoare pentru asta !

a adăugat Mišo.

Stribor a fost şi mai tulburat. După acest avertisment, nu a mai sărit la bătaie cel puţin două luni.

— Ce să fac ? Cum să-l ţin în frâu ? l-am întrebat pe Mišo.

— Nu poţi să faci nimic. Încearcă, însă când în comportamentul unui copil se manifestă unul dintre strămoşi, un bunic, de exemplu, atunci se va întâmpla ca şi cu bunicul, toate eforturile sunt inutile, mi-a răspuns el sperând să mă

liniştească.

252

Dându-şi seama brusc că tocmai sugerase că Stribor putea să-i semene, Mišo s-a grăbit să adauge :

— Din punct de vedere genetic, fenomenul poate să sară

o generaţie, şi copilul poate să semene cu străbunicu-său.

Bunicul Mišo nu suporta să fie în centrul conversaţiei. Nu avea înclinaţii pentru răfuielile fizice, ca mine şi Stribor. Cu toate astea, când erau meciuri de box la televizor, îşi agita pumnii de parcă s-ar fi aflat în ring. Când boxerii se lansau într-o serie de lovituri şi accelerau jocul de picioare, Mišo făcea la fel. Uneori sărea cu atâta violenţă, că picioarele lui trăgeau chilimul după ele, răsturnând bibelourile, iar cele din sticlă se făceau zob şi zburau peste tot. Într-o zi, n-a observat cioburile de sticlă rămase pe jos şi şi-a umplut tălpile de răni.

Nu era mare diferenţă nici când urmărea singur meciurile de fotbal la televizor, în salonul din Koševo. Picioarele îi zburau prin aer ca şi cum s-ar fi aflat el însuşi pe gazon.

Trăgea câte un şut în fiecare balon. Iar în faza de gol, când Mišo credea că jucătorul urma să tragă la poartă, executa chiar el şutul, singur în cameră, luându-şi avânt cu piciorul şi lovind cu toată puterea balonul imaginar.

Într-o zi, Maja, care îşi făcea temele în camera ei, l-a auzit pe Mišo ţipând. Într-o primă fază, a auzit un puternic

„GOOOOOL !“. Apoi un moment lung de tăcere. După care, un strigăt de durere :

— Am căzut, mi-am rupt piciorul ! Ajutor !

Fire sensibilă, Mišo suporta greu cele mai mărunte complicaţii în relaţiile dintre oameni. Ca şi Stribor. Orice situaţie complexă îi stătea în gât. Lucru care s-a întâmplat când a încercat să-şi ia permisul de conducere la Visoko. În momentul în care tensiunea examenului a devenit intolerabilă, a lăsat ghidonul din mână. Motociclistul şi motocicleta au căzut împreună. Aşa se explică cum de-a trăit cea mai mare parte a vieţii în bună înţelegere cu prietenii apropiaţi şi loiali. Nu se simţea bine în locurile necunoscute şi printre provocările pe care le reprezentau pentru el nou-veniţii. În schimb, soţia lui adora să călătorească, să descopere ţinuturi diverse şi să