— Doamne, ce lume nedreaptă, şi-a zis Murat mestecând o bucată de pâine goală.
A format numărul nostru de telefon de la Visoko şi i s-a plâns Majei :
— Dacă ai şti, dragă noră, cu câtă bucurie aşteptam... Şi uite, totul s-a prăbuşit. El mi-o fi şterpelit escalopul ?
Tata se gândea la fiul său, neştiind că escalopul îşi aflase sfârşitul în stomacul lui Mišo Mandić, pe care îl bucurase 181
nespus ! Judecătorul Mandić fusese răsplătit pentru perseve-renţa de a deschide în fiecare zi uşa frigiderului din strada Šenoina. Până la urmă, găsise acolo escalopul pane al lui Murat.
Vechiul apartament cam părăginit din strada Šenoina nr. 14
atrăgea ca un magnet toată lumea pestriţă din Sarajevo. Era şi bine plasat, pentru că mica stradă Šenoina dădea în strada Tito, artera principală a oraşului.
— Hai să trecem pe la Kusta, nu e departe, spuneau prietenii noştri, fie că locuiau în Višnjik sau în Koševo.
De cum ajungeau în centru, treceau obligatoriu pe strada Tito. Aveau astfel impresia că Kusta locuia chiar aproape de ei. Debarca la noi cine vrei şi cine nu vrei. Părinţii treceau regulat o dată pe zi, şi rar se întâmpla ca vreunul dintre cunoscuţi să nu-şi petreacă noaptea la noi. Acest necontenit du-te-vino mă ducea cu gândul la cămăruţa din strada Vojvoda Stepa nr. 2, în care mă născusem. Pe vremea aceea, toată
lumea poposea la părinţii mei.
— Ăsta nu-i un apartament, e o casă de tranzit ! protesta Senka.
Istoria se repeta, dar acum era o companie mai destinsă
decât bieţii disperaţi din anii 1950. Progresul mondial ne prinsese din urmă, Levi Strauss, Coca-Cola şi rock’n-rollul.
Viaţa între cele două filme, Ce mai ştii de Dolly Bell ? şi Tata în călătorie de afaceri se scurgea în ritmul „marilor speranţe“. În perioada de după moartea lui Tito şi chiar înainte, rockerii interpretau cântece angajate. Printre ei, Bora Čorba şi Azra lui Johnny Štulić au lăsat cea mai puternică
amprentă. Cu toate astea, publicul şi-a aflat fericirea în rockul câmpenesc al lui Goran Bregović. El a reuşit să traducă
muzica celor de la Led Zeppelin într-un limbaj rural. După
Concertul de la Hajdučka Česma, la care s-au adunat peste o sută de mii de fani, mătuşa Vesnei Bajčetić a comentat în felul său succesul lui Bregović :
— Dacă trăia maică-sa, n-ar fi făcut nimic din toate astea !
Nici nu dispăruseră bine Led Zeppelin de pe scenă că
Bregović avea deja la activ un disc nouvelle vague. În dorinţa 182
lui de a trăi o sută de ani, a compus chiar un cântec în care îşi exprima aversiunea faţă de centenare.
Apariţia grupului No Smoking Orchestra, a cântăreţului Elvis J. Kurtović şi a emisiunii televizate a „Suprarealiştilor“
au fost nişte fenomene pur şi simplu revoluţionare. Această
artă populară le-a permis moştenitorilor cărţilor Cronica din Travnik şi E un pod pe Drina... 1 să se recunoască în cântecele lor şi în parodiile televizate. Taximetriştii, măcelarii, bruta-rii se uitau la „Suprarealişti“ şi râdeau de caricaturile propriilor manifestări, în scheciurile inspirate de Monty Python.
Nu era vorba de o plagiere a acestora, ci de un joc cu clişee, aşa cum făcuseră cu succes înainte Terry Jones şi Gilliam.
Este ceea ce a făcut marele regizor german Rainer Werner Fassbinder. A recunoscut în uriaşul de la Hollywood, Kirk Douglas, şi în grandioasele lui melodrame nişte veritabile stereotipuri. Pe această bază, a construit opere cinematografice moderne care au făcut celebru filmul german din anii 1980 şi, printre acestea, pelicula cea mai cunoscută : Căsătoria Mariei Braun. Fassbinder a fost unul dintre rarii cineaşti care, folosind stereotipurile, a lipit de televizoare milioane de spectatori şi i-a obligat să privească arta autentică. Este vorba de serialul Berlin Alexanderplatz. Era şi vremea în care televiziunea era în stare să producă adevărate capodopere.
Ne strângeam în apartamentul de pe strada Šenoina, cu Nele Karajlić, ne uitam la opera lui Fassbinder şi recunoşteam în ea procedeele pe care le aplicam în film şi în rock’n-roll.
Acei ani 1980 au fost importanţi pentru cinema şi pentru muzică, fiindcă originalitatea unui artist se măsura prin distanţa pe care şi-o lua sau nu faţă de stereotipurile existente, dar şi prin respectul acestuia faţă de fundamentul melodramatic – fie că era vorba de Euripide, de Shakespeare sau de soarta lui Baba Atif strivit de un tren – de unde ţâşneşte forţa emotivă a trăirii. Această trăire cerea un artist capabil să o înţeleagă şi să reacţioneze la ea într-un mod personal, în acord cu epoca sa. Gustam din plin grupul The Clash, pentru că Joe Strummer era un erou care nu avea ce mânca 1. Opere de căpătâi ale scriitorului sârb Ivo Andrić.
183
seara şi care, pe vremea când noi îi ascultam şi reascultam albumul London Calling, era plecat în Nicaragua ca să lupte alături de sandinişti. Eram departe de a putea încerca o ispravă similară, iar acesta este unul dintre motivele pentru care devenise idealul nostru. Mişcarea punk, chiar dacă era o creaţie stilistică a managerului londonez McLaren, avea şi lucruri bune. Trezea sentimentul de justiţie pe care îl cultiva-seră „copiii florilor“, hipioţii, până în 1968, înainte de a se vinde Wall Street-ului.
Apariţia lui Dr. Karajlić1 se înscria în suita logică a diver-tismentului european, aşa cum austro-ungarii îl implantaseră
în obscura noastră raia, cu orchestrele de alămuri şi cu maeştrii lor de capelă, dar şi în linia acrobaţilor de circ. Nu e nevoie să-i explorăm originile. Ca orice artist, Karajlić venea de undeva, de pe un trapez zburător, şi orice întrebare despre origine era mai puţin importantă decât curajul artistic pe care îl manifesta. Era cel mai bun reprezentant al ideii punk a diversităţii. Purta un pulover tricotat de mama lui şi ura
„fardul“. Aplica la teoriile fotbalistice propriile scheme filosofice, reînviind astfel acea gravă gimnastică a spiritului. O
traducea într-un limbaj popular. Citea cărţi, punea întruna rămăşaguri, paria într-o manieră nerealistă pe victoriile lui FC Željezničar. Asta într-un moment în care era evident că
echipa sa preferată nu avea nici o şansă să câştige.
În 1986, la concertul grupului No Smoking Orchestra de la Rijeka, în Croaţia, Dr. Karajlić i-a strigat mulţimii : „Marshall a crăpat“. A fost o confuzie generală. Unii au susţinut că se gândea la amplificatorul marca Marshall, dar alţii nu au avut nici o îndoială că făcea aluzie la mareşalul Tito. Un mare număr dintre concetăţenii noştri au fost şocaţi să audă vor-bindu-se despre Tito într-un mod atât de ireverenţios. Cel mai greu pentru ei era să accepte că Tito murise de-a binelea.
Această provocare a doctorului Karajlić la concertul de la Rijeka a rămas arhivată în memoria iugoslavilor iubitori de libertate 1. Pseudonimul lui Nenad Janković, cântăreţ şi compozitor al grupului No Smoking Orchestra.
184
ca o glumă curajoasă despre funcţia totemică a tovarăşului Tito. Dar s-a dovedit foarte repede că a te juca de-a stereotipurile la televizor şi a te juca cu acelea ale vieţii şi morţii nu era acelaşi lucru.
Când a trecut pe strada Šenoina pentru a veni la mine să
