Se gândea la toate nenorocirile care ne cădeau pe cap, una după alta.

— Deşi nu pare, fii sigur că n-o să dureze o veşnicie, i-am răspuns eu.

Cât de greu trebuie să-i fi fost lui Stribor al meu ! Voiam mai mult decât orice să-l consolez şi să-i insuflu un strop de bună dispoziţie, aşa cum făcea tata cu mine, de câte ori era nevoie. Aşa s-a întâmplat când am văzut pentru prima oară

un om mort. Atunci tata mi-a îndepărtat teama de moarte din ochi la fel de uşor cum alungă vântul norii de pe cer.

Amintirea acestei scene a fost toată viaţa un sprijin pentru firea mea vulnerabilă. Când cineva declară cu o asemenea certitudine că „moartea e un zvon neverificat“, anihilează

1. Astăzi nu se ţine cursul, tatăl lui Emir s-a stins din viaţă (în engl., în orig.) (n.r.).

234

spaima de sfârşitul vieţii cu cea mai subtilă anestezie. Faptul că tata reducea mortea la un banal fapt divers de tabloid, ca şi spiritul şi natura sa perspicace de herţegovinean, îmi dădea curaj. Importantă nu e greutatea care ne copleşeşte sufletul, important este să nu duci singur povara. Trebuie să ai un tată care să-ţi arate cum să accepţi apăsarea nenorocirilor care se abat peste tine.

Din ce izvor de căldură şi duioşie îşi trăgea tata seva ? Pe ce rădăcină era grefat farmecul lui contagios, ce anume îl făcea cel mai bun dintre prietenii lui din Sarajevo ? Cum a devenit el sprijinul arhitecturii întregii mele vieţi ? Abia mi-aduc aminte de părinţii lui. Dar povestea lor este scurtătura ce duce la izvorul pe care vreau să-l descopăr.

În oraşul Travnik, tatăl lui Murat, Husein Kusturica, era un distins funcţionar de tribunal, un om care se ducea în fiecare dimineaţă la lucru la 7 fix, cu un creion bine ascuţit în buzunar şi cu manşete negre de lustrin. La 9.30 fix, se întorcea acasă într-o scurtă pauză, să pregătească prânzul pentru efendinica 1 sa. Pentru moravurile din Travnik – dar ce să zic, chiar pentru cele din Viena –, era dovada unui înalt grad de liberalism masculin. Trăiau dintr-o singură leafă şi nu duceau lipsă de nimic datorită valorosului funcţionar Husein.

A părăsit tribunalul când i-a venit vremea pensionării. Cultiva cu grijă o grădiniţă de legume în faţa casei, în cartierul Potur din Travnik, ceea ce pentru ei mai reducea din costurile vieţii de zi cu zi. Kusturica era una dintre rarele familii din oraş

ai cărei membri mai tineri se alăturaseră partizanilor. Încă

dinainte de război, mătuşa mea Biba făcea parte din Liga Tinerilor Comunişti din Iugoslavia, SKOJ. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, tata a fugit cu ea în pădure şi a intrat în Mişcarea de Eliberare Populară. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi murit de mâna aceloraşi cămăşi negre care o obligaseră pe mătuşa să fugă de-acasă. Însoţind-o la gară s-a hotărât tata să-i dea întâlnire în pădure. De fapt, numai el s-a alăturat partizanilor. A devenit soldat al Primei Brigăzi 1. Soţia unui efendi, notabilitate musulmană.

235

de Eliberare Populară a provinciei Krajina din Bosnia. În această provincie bosniacă au trecut tata şi sora lui prin ciurul istoriei. Puţini erau cei care treceau de partea „acestor nebuni de sârbi care vor să se bată iar cu nemţii“. Cea de-a doua soră a tatei, Lala, privea cu scepticism activismul lor politic, dar făcea tot ce-i stătea în puteri să nu afle nimeni despre activităţile lor de dinainte de război. Majoritatea populaţiei nemusulmane din Bosnia nu avea nici tradiţie, nici înclinaţie pentru ideile revoluţionare, şi cu atât mai puţin pentru cele socialiste. Dându-se de partea celor oprimaţi şi ameninţaţi, Murat şi Biba îşi afirmau apartenenţa la ideile de stânga şi reînnodau legăturile cu istoria rădăcinilor lor sârbeşti. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, au sărbătorit împreună, ca luptători ai armatei învingătoare, victoria împotriva fascismului – spre deosebire de cei care se alăturaseră învingătorilor în ultimul moment, chiar la sfârşitul războiului. Ei aleseseră acea tabără dintotdeauna. Murat făcuse şcoala la liceul creştin din Travnik. Acolo, însuşirea unui mare număr de cunoştinţe i-a oferit nu numai un spirit deschis spre lume, dar l-a şi îndepărtat de ideologia religioasă, care considera ocupaţia ustaşă ca pe o soartă inevitabilă.

Uneori, când punea ouă la fiert, Murat recita în latină Pater noster, a cărui lungime îi indica dacă ouăle erau tari sau moi.

La sfârşitul războiului, mătuşa Biba s-a instalat la „Bilgrad“, cum îi spuneau părinţii ei capitalei Iugoslaviei. S-a măritat cu Slavko Komarica, iar puţin mai târziu acesta a fost numit consul general al Iugoslaviei în Elveţia. Mătuşa era în al nouălea cer că va avea ocazia să organizeze serate de neuitat.

Tânăra din Travnik era încântată să primească în casă oameni atât de importanţi şi să facă parte din această societate stră-lucită alături de Slavko Komarica. La plecarea spre Berna, ca soţie de consul, bucuria ei nu cunoştea limite. A primit din partea statului o luxoasă haină de blană şi o sacoşă plină

de bancnote. Era un lucru bun, atât doar că îi plăcea să

vorbească prea mult despre asta : „Statul nostru e inteligent, toate astea sunt necesare ca să facem impresie bună în lume şi ca nimeni să nu încerce să ne corupă“.

Când s-a recăsătorit, Biba şi-a reorganizat viaţa cu soţul ei, Ljubomir Rajnvajn, şi a aşteptat cu drag şi nerăbdare 236

să-şi primească părinţii în noul apartament din Belgrad, piaţa Terazije nr. 6. Vizita, organizată în mai multe rânduri, nu a fost un succes. Ceva scârţâia. Cu toate acestea, distinsa belgrădeană, funcţionară la Institutul internaţional munci-toresc, le trimisese de mult bilete de tren părinţilor. Se folosise chiar de statutul ei de fostă luptătoare în prima linie pentru a obţine bilete la preţ redus. Biba habar nu avea însă că, pentru părinţii ei, pe drumul de la Travnik la Belgrad apăruse un obstacol… Soţia unui efendi nu se putea plimba pe străzile din Belgrad cu un mantou vechi !

Funcţionarul Husein era cel care rezolva acest gen de treburi, ca şi atâtea altele din viaţa nevestei sale. În cazul de faţă a dat dovadă de înţelegere pentru atitudinea soţiei.

A cumpărat stofă pentru un nou mantou intrând în economiile pe care le făcuse fără ştiinţa nevestei, pentru a achizi-ţiona într-o bună zi un loc de veci în cimitir. Suma nu ajungea şi pentru croitor, dar, o dată în plus, Husein s-a ocupat de problemă cu tot sufletul. Tata a aflat de toate astea dintr-o scrisoare sosită pe adresa lui din Sarajevo, în pachetul pe care i-l trimiteau lunar părinţii săi din Travnik. În scrisoare, Husein îşi cerea scuze că n-a putut expedia decât o sticlă de ulei, două kilograme din celebra brânză de Travnik şi două

kilograme de prune uscate. Nu am descoperit niciodată cheia misterului, dar mantoul a fost confecţionat şi bătrânii Kusturica au putut porni spre Belgrad. Se povesteşte că bunica mea a vizitat tot blocul din piaţa Terazije nr. 6, că se ducea dintr-un apartament în altul să bea câte o cafea cu celelalte femei şi că într-un răstimp foarte scurt a cucerit toate inimile.

„Ce prinţesă era maică-mea !“, mi-a spus odată tata.

La sfârşitul războiului, Frontul Femeilor Antifasciste a iniţiat o acţiune pentru desfiinţarea vălului musulman la femei. Căutând sprijin în rândul familiilor din Travnik, au contactat-o pe Biba ca să le ajute să găsească persoana cea mai potrivită pentru această acţiune de propagandă. Iar ale-gerea s-a oprit asupra mamei partizanilor Murat şi Biba Kusturica.

În faţa femeilor adunate, efendinica a expus convingător toate motivele pentru care trebuia terminat odată cu obscurantismul 237

trecutului. Pentru ea, care provenea din familia Avdić, nu era greu. Cei din familia Avdić, ca şi cei din familia Kusturica, erau herţegovineni, prin urmare şi ei erau măcinaţi de lupta lăuntrică dintre herţegovinean şi fiinţa umană. După remar-cabilul său discurs asupra necesităţii de a scăpa de vălul musulman, soţia lui efendi a primit mari elogii din partea progresiştilor, dar mai ales din partea fiului şi fiicei sale.

— Pe dumneavoastră, doamnă Kusturica, ar trebui să vă

alegem primar, nu ar fi deloc rău ! îi spuneau câte unii.

Numai că, încă de-a doua zi, lucrurile au luat o altă întorsătură. Bunica mea a ieşit în piaţa mare cu vălul pe cap !

Când fiica ei, gâtuită de stupefacţie, a aflat despre această

neaşteptată răsturnare, i-a trimis o telegramă fratelui ei.

— Mamă, de ce-ai făcut asta ? a întrebat-o tata, ajuns în grabă la Travnik.

— Nu ştiu, cred că e mai frumos să nu vezi decât ochii femeii.

— Nu poţi să ne faci una ca asta, mamă. Ai primit o sarcină de partid, a insistat tata.

— Pentru Dumnezeu, băiete, toate astea nu se fac cât ai bate din palme ! O zi îl porţi, o zi nu-l porţi. Aşa se fac treburile !

De fapt, ea ducea o altă bătălie. Cei mai apropiaţi vecini erau familia beiului Vehbija Šahinpašić, a cărui soţie se opunea suprimării vălului. Or, lupta lor se dădea pentru locul întâi în materie de prestigiu în cartier. Bunica se temea că îşi va pierde definitiv ascendentul asupra femeilor de pe aceeaşi stradă din cauza acestei poveşti şi că nu-şi va mai putea ţine rangul când se adunau între vecine la o cafea. De unde şi compromisul : „O zi îl porţi, o zi nu-l porţi“. Când s-a aflat la capătul drumului, la spitalul din Koševo, în ajunul morţii, i-a cerut tatei perniţa mea ca să moară cu capul pe ea.

Tata a murit în acelaşi timp cu patria mea dragă. A plecat exact când trebuia ca să nu vadă prăbuşindu-se edificiul la care pusese şi el câteva cărămizi şi căruia îi dăruise o bună

parte din viaţă. Temeliile acestei construcţii erau deja zdrun-cinate de multă vreme de serviciile secrete străine, de soco-telile neîncheiate dintre Serbia şi Croaţia şi de tutumraci.

238

Aceştia din urmă şi-au abandonat rolul de elită a poporului, cedând locul unor specialişti în distrugeri de orice fel, fără a înceta să repete eterna întrebare : „Unde sunt eu în toată

povestea asta ?“.

Cu şase luni înainte de moartea tatei, Abdulah Sidran era la Paris, într-o călătorie de studii. Pe când evoca situaţia insuportabilă din Bosnia şi pacea care, după părerea lui, nu putea fi menţinută pe teritoriul bosniac decât de Naţiunile Unite, partizanul din Prima Brigadă a provinciei Krajina din Bosnia i-a spus verde în faţă :

— În timpul celui de-al Doilea Război Mondial am luptat în păduri ca să alung cizma străină din ţara mea şi tu vrei să aduci forţele ONU în Bosnia mea ?

Sidran a încercat să-şi dezvolte teoria, care nu l-a convins deloc pe interlocutorul său.

— Războiul a început practic pe 1 martie, la referendumul privind independenţa Bosniei-Herţegovina, a declarat Murat.

Când o treime din populaţie nesocoteşte referendumul şi refuză

să iasă din Iugoslavia, războiul din Bosnia este inevitabil.