Uneori, când – în cursul unei mese bogate cu carne de miel stropită cu vin alb îndoit cu apă minerală – se pornea o conversaţie gravă despre viitorul nostru şi când discuţia se împotmolea, când nimeni nu mai avea vreo soluţie care să lase să
se întrevadă o viaţă mai bună, tata rostea pe un ton categoric :
— Prieteni, nu aveţi decât să citiţi interviul lui Emir din Nin ! Acolo e spus totul.
Era un mod de a-mi atesta afirmaţiile, dând însă de înţeles că el era cel care vorbea prin ele. Mai mult decât atât : pro-cedând astfel, Murat recunoştea că toate tensiunile noastre între tată şi fiu aparţineau de acum trecutului şi că îşi câştigase dreptul de-a spune deschis tuturor, inclusiv preşedintelui Comitetului Central din Bosnia-Herţegovina, să se ducă-n mă-sa.
Aceasta era dovada că atinsese Olimpul vieţii sale sociale.
Pe vremea aceea, aproape toate responsabilităţile sale de şef de familie trecuseră asupra mea. Se ascundea de prietenii mei când se îmbăta prin oraş şi, dacă în vreo cafenea din Sarajevo dădea nas în nas cu Sidran, se întorcea acasă înainte să se crape de ziuă în tovărăşia scriitorului. Sidran şi părinţii mei locuiau în blocuri învecinate, cu intrări lipite una de alta.
Pe când fiecare se pregătea să intre în casă, tata îi spunea :
— Să nu cazi în ispita diavolului ! Să nu-i spui lui Emir că am băut împreună în seara asta !
Problema majoră a lui Murat era tendinţa lui de a se îngră şa. Ţinea un regim care dădea însă rezultate firave.
Uneori era atent să se reţină de la mâncare, dar când plecam prin lume să prezint Tata în călătorie de afaceri, se relaxa şi punea imediat pe el patru sau cinci kilograme. De îndată
ce îşi aducea aminte că se apropie ziua întoarcerii mele, o suna pe Maja, vinerea, de exemplu :
— Maja, spune-mi când vine călăul ?
— Joia viitoare.
— Vai de mine ! Asta înseamnă că de luni trebuie să-mi încep regimul.
178
N-ar fi renunţat la plăcerile sale de weekend cu nici un preţ. Nici măcar acela de-a fi interogat de călău, în cazul de faţă eu, din cauza câştigului în greutate şi a inimii sale care risca să cedeze fără veste.
— O să mă pun pe regim de luni până joi. Habar n-ai, îi spunea el Majei, ce deliciu e carnea de miel cu vin alb îndoit cu puţină apă minerală turnată direct din sifon.
În lunile toride de vară, tata rămânea la Sarajevo şi se bucura de singurătate, în timp ce Senka se bronza şi se bălă-cea pe litoral la Makarska. După jumătatea lui iulie şi până
la începutul lui august, Sarajevo, complet pustiu, devenea un oraş mai frumos.
Tata îşi luase un nou obicei : după-amiaza venea să-şi facă
siesta la noi. Îi plăceau casele din epoca austro-ungară, pentru că nu aveau nevoie de aer condiţionat. Totuşi, a realizat repede neajunsurile unui astfel de program : dacă dormea ca un înger, se trezea cu o foame de lup.
„Ar trebui să mănânc mai întâi şi să fac nani după aceea“, îşi spunea el, aşezat la masa din biroul său, privind pe fereastră la tramvaiele de producţie cehă care lustruiau şinele din faţa clădirii Consiliului Executiv şi bucurându-se deja de ziua ce urma. S-a hotărât ca a doua zi, după lucru, cu promisiunea unei mese copioase, să se plimbe pe sub umbra răcoroasă a clădirii Consiliului Executiv, să meargă prin Marijin Dvor până la Kvarner. Apoi va traversa parcul însorit. Desigur, pe acolo nu erau nici clădiri, nici umbră, dar puţin îţi pasă dacă
eşti binedispus, iar la capătul promenadei te aşteaptă o recompensă pe măsură : în aceste condiţii poţi suporta orice, chiar şi soarele de plumb din Sarajevo. Şi-a promis deci că, încă
din dimineaţa următoare, se va trezi mai devreme pentru a-şi pregăti gustarea pe care o va lua în apartamentul de pe strada Šenoina nr. 14, înainte de a se duce la muncă. Murat îşi freca mâinile dinainte la gândul acestei zile care va întruni cele două activităţi preferate : dulcele somn de după-amiază, precedat de o gustărică. Se va regala cu un escalop pane, având în plus satisfacţia de a se hrăni respectând în acelaşi timp regimul propus.
179
Mišo Mandić, tatăl Majei, lucra la Tribunalul Departamental, situat la vreo sută de metri de strada Šenoina. Ca specialist în cazuri de contencios civil, îşi fixase drept obiectiv să rezolve treizeci de dosare pe lună. De obicei, îşi rezolva toate cazurile încă din prima săptămână, astfel că îi rămânea mult timp liber. Cel mai adesea, venea să-şi vadă fiica, dar îi plăcea şi să stea de vorbă cu mine. După expresia celor din Sarajevo,
„îmi ascuţea percepţia asupra istoriei“. La sosirea verii, continua să vină în apartamentul nostru, chiar dacă eram plecaţi la Visoko, reşedinţa noastră de vară, încă din primele zile ale lui iunie. Mišo avea obiceiul ciudat ca, după ce saluta lumea din casă, să deschidă uşa frigiderului. De cele mai multe ori, din pură curiozitate, pentru că ne umplea adesea frigiderul cu bunătăţi cumpărate din provinciile bosniace pe unde îşi făcea turele de inspecţie. Dar poate că era şi reflexul unui fost deţinut de la Goli otok care se temea că n-o să mai aibă nimic de mâncare.
De cum s-a trezit în acea dimineaţă, Murat Kusturica şi-a pus scrupulos în aplicare planul dinainte stabilit. A tăvălit escalopul prin pesmet, a tăiat salata într-un castron, a acoperit cele două recipiente cu celofan şi a pornit la drum spre strada Šenoina. Soarele încă nu răsărise când a intrat în apartament. A pus escalopul şi salata în frigider. Ajuns la birou, şi-a dat seama că urmează una din acele zile de iulie când nu era mare lucru de făcut la Secretariatul Informaţiilor Republicii Bosnia-Herţegovina. Majoritatea colegilor săi erau deja în concediu. În câteva rânduri, Murat Kusturica s-a gândit cu plăcere la escalopul care îl aştepta şi la siesta regală de o oră sau două ce avea să urmeze, în răcoarea zidurilor austro-ungare înalte.
Mišo Mandić nu plecase încă în concediu. Şi el rămăsese singur în oraşul pustiu. În fiecare zi venea în apartamentul nostru, pe care fiica lui îl pusese în ordine înainte de plecarea în vacanţă, golind bineînţeles frigiderul. Un bărbat înfometat nu-şi pierde niciodată speranţa, nici dorinţa de a pune ceva în gură. De vreme ce frigiderul se încăpăţâna să rămână gol, Mišo nu avea nimic altceva de făcut, după această tristă
180
constatare, decât să închidă uşa şi să doarmă, pentru a-şi uşura sufletul de apăsătoarele cazuri de contencios civil.
Pe la orele 14.30, Murat a părăsit clădirea Consiliului Executiv pentru a se îndrepta spre strada Šenoina nr. 14.
„Trebuie să îmbuc ceva !“, îşi spunea secretarul ministrului Informaţiilor Republicii Bosnia-Herţegovina cu un zâmbet larg. A început chiar să fredoneze melodia sa preferată : „Sunt un vagabond... nu pot să stau locului“. Îşi încetinea mersul, ca o felină care se apropie de pradă. „Ehei, micul meu escalop ! Nu mai ai mult de trăit, judecata de apoi se apropie. O
să vezi cum o te înghit ? !“, îşi spunea întruna.
S-a oprit la Gradina, de unde a cumpărat pâine şi miro-denii pentru salată. Pe parcurs, l-a salutat curtenitor pe Rizo, un homosexual celebru din Sarajevo.
— Ce mai faci, Rizo, e ceva tineret prin zonă ? l-a întrebat tata, în timp ce bărbatul pufăia din ţigară – o ţigară care, din câte se spunea, îi rămânea lipită de buze chiar şi în somn, după ce se stingea.
— Murat, eşti pus pe glume, cine te aude ar putea crede că sunt, Doamne fereşte, vreun..., i-a răspuns Rizo zâmbind.
— Da de unde să scoată una ca asta ! Toată lumea ştie prea bine că eşti normal.
Murat a luat pâinea şi s-a îndreptat spre strada Šenoina.
A deschis vesel uşa apartamentului, a intrat în bucătărie spunându-şi : „Bravo ! Ce răcoare cu pereţii ăştia înalţi, nu degeaba au domnit austriecii peste întreaga lume şi şi-au răspândit civilizaţia şi arhitectura !“. A luat o farfurie de pe raft, a pus-o pe masă, a adăugat tacâmurile şi s-a îndreptat fredonând spre frigider. L-a deschis şi... nu i-a venit să-şi creadă ochilor ! Era oare cu putinţă ? Cum să supravieţuieşti unui asemenea şoc ? Cineva îi mâncase escalopul !
