— Maica mea, Darinka, nu poate vedea drumul. Toate astea o împiedică să vadă peisajul, explica el.

Şi adăuga :

— Pe Dumnezeul meu, câţi cartofi s-ar fi putut pune aici în locul trandafirilor !

La sfârşit de săptămână, când Mišo plivea florile din faţa casei, Mitar, după o zi de muncă grea, îl urmărea sorbindu-şi cafeaua, de-acolo de unde avea o vedere nemaipomenită asupra peisajului.

— Dacă plantai ceva mai deştept decât trandafiri, ceva din care să şi trăieşti, ai fi fost un judecător demn de numele ăsta ! îi striga el lui Mišo peste gard.

Nu îndeajuns de restabilit după gripă şi tulburat de vâltoarea de incidente pe care le stârneam în jurul meu, Johnny s-a dus la culcare de cum am ajuns la Visoko. Eu am urcat dealul din spatele casei şi am cules un măr. Sunt puţine locuri pe lume unde pământul şi cerul dau rezultate atât de ze moase !

Muşcând cu poftă din măr, m-am uitat la căsuţa din vale şi am izbucnit în lacrimi. Nu ştiu dacă din cauza vieţii mele de până atunci sau a celei care mă aştepta de mâine. Cert este că plângeam, lacrimi mari au început să mi se prelingă pe faţă. La această jale se adăuga gustul dulce-amărui al celui mai minunat măr din lume, trezindu-mi amintirile din copilărie. Pe vremea aceea, lacrimile se amestecau mai degrabă

cu pământul. Dar această emoţie ce mi se revărsa pe obraji nu era decât o parte din furtuna care îmi tulbura sufletul.

La scurt timp după aceea, am înţeles că suspinele mele multă

vreme reţinute nu erau decât vestitorii unor evenimente mult mai grave şi mai răscolitoare.

Atunci am vărsat toate lacrimile pentru casa noastră. Iar Johnny, oaspetele meu de seamă, a fost ultimul care a dormit acolo. Casa luase foc deja pentru prima dată în visele maicii Darinka, nevasta bunului vecin Mitar, cel care dezrădăcinase 230

trandafirii şi viţa-de-vie. A mai ars şi în visul lui Davor Dujmović, actorul principal din Vremea ţiganilor. Fiul meu Stribor visa şi el adesea casa noastră în flăcări.

Păi, dacă această căsuţă arsese de atâtea ori în vise, ce soartă o aştepta în vremurile ce se anunţau ?

Cuvântul Sandžak se gravase în aşa măsură în memoria lui Johnny, încât atunci când, câteva zile mai târziu, taxiul de la aeroportul din Paris ne-a dus în apropiere de turnul Saint-Jacques, m-a întrebat :

— Is it connected to people from Sandžak ? 1

Ne-am despărţit ca nişte buni prieteni. Johnny a plecat să înceapă filmările la Gilbert Grape, iar eu, două luni mai târziu, am luat avionul spre New York, unde urma să ţin cursuri de regie timp de încă un semestru. Şi iar am făcut trei lucruri deodată. Ca Sofocle, care ţesea trei intrigi în tragediile lui. Am montat Arizona Dream la Paris, am ţinut cursuri în faţa studenţilor din New York şi am început să

scriu Underground. Nici nu pusesem bine piciorul pe pista de aterizare de pe J.F. Kennedy, că pe ecranele televizoarelor am văzut primele schimburi de focuri din Sarajevo.

După referendumul pentru independenţa Bosniei-Herţegovina, la care populaţia sârbă nu a participat şi care a avut un rezultat pozitiv pentru cei ce credeau în această independenţă, sârbii au împărţit oraşul ridicând baricade. Pentru mine a fost un avertisment suficient ca să o mut pe Senka la Herceg Novi, în Muntenegru. Încă de la sosirea la New York, le-am telefonat părinţilor mei şi am fost liniştit când am aflat că erau împreună. Lucrurile riscau să ia o întorsătură proastă pentru Senka la Sarajevo, din cauza convingerilor mele. Dar evenimente mai grave au urmat unele după

altele.

Din New York, telefonam cu regularitate la apartamentul din Herceg Novi.

— A murit Šiba Krvavac, m-a anunţat într-o zi Senka.

1. Are vreo legătură cu oamenii din Sandžak ? (în engl., în orig.) (n.r.)

231

— Cum aşa ? Din ce cauză ? rosteam cuvinte fără rost, aşa cum se întâmplă în astfel de ocazii.

— De inimă.

— Cum a reacţionat Murat ?

— E îngrozitor, nu se opreşte din plâns ! Uite, ţi-l dau pe el. Tata plângea ca un copil, fără să-şi poată opri lacrimile.

Abia a reuşit să-mi spună :

— Ştii… nu aveam nici un frate… În viaţa mea, el era mai mult decât atât… !

Am încercat să-l consolez, atât cât puteam printr-o con-vorbire telefonică.

După cursurile mele la Columbia University, îmi luasem obiceiul să mă plimb pe Broadway. Paşii mă purtau mai mult spre centrul oraşului, pentru că, mergând în direcţia opusă, ajungeai în Harlem, unde albii, nu fără motiv, erau indezirabili.

Spre sud, până la Columbus Circle, începeau zgârie-norii, dar nevoia mea de a-mi înălţa capul spre dramaticul cer newyorkez dispăruse. Îmi fusese de-ajuns o încercare ratată de a număra etajele unui bloc uriaş ca să nu mai fac altă tentativă. Pofta de-a te uita la ceva care îţi încarcerează privirea trece repede.

În adolescenţa mea, Šiba Krvavac găsise pentru mine solu-ţia salvatoare : îmi inoculase pasiunea filmului. Acum, moartea lui copleşea peisajul newyorkez. În timp ce mergeam, o profundă disperare punea stăpânire pe mine la fiecare privire aruncată imenselor clădiri. Metropolele americane seamănă

mai degrabă cu nişte expoziţii de materiale de construcţii în aer liber decât cu ceea ce noi, europenii, numim oraşe.

O clipă am crezut că nenorocirile noastre aveau să se sfârşească în curând. Când s-a anunţat că diplomatul portu-ghez Cutileiro a pregătit un plan de pace, am fost nebun de bucurie, aproape că nu mai ştiam ce să fac şi unde să mă

duc. Îmi venea să ies şi să-i îmbrăţişez pe toţi trecătorii. Mi se părea că războiul va fi evitat. Fericirea mea a fost de scurtă

durată. Într-o primă fază, Izetbegović a semnat planul de pace european, numit „Acordul de la Lisabona“. Dar, după o întâlnire cu ambasadorul american, domnul Zimmermann, 232

preşedintele Bosniei-Herţegovina şi-a retras semnătura. Planul a fost respins şi imediat, la 7 aprilie 1992, independenţa Bosniei a fost recunoscută de Statele Unite ale Americii. Era adevăratul început al războiului.

Sentimentele şi gândurile mele se îndreptau către un coşmar privind nimicirea lumii. Pe când eram copil, visam deja lucruri de genul ăsta, după ce vărul meu Edo îmi povestise istoria sfârşitului lumii. Având o fire imaginativă, dezvoltasem o întreagă strategie pentru a face faţă acestei catastrofe. Înţelesesem că lucrul cel mai important era să consider familia un trunchi salvator. Chiar smuls din rădăcini, luat de un fluviu care s-a revărsat peste maluri, trebuia să te ţii de acest trunchi. Iar astăzi, visul meu devenea realitate : esenţial era să fim împreună. Orice s-ar întâmpla ! Pământul crapă sub picioarele noastre, cerul se sfâşie, dar până în ultima clipă

există o speranţă. Salvarea poate veni oricând dacă acţionezi după preceptele bogatului arsenal al viselor tale. Şi bineînţeles, dacă nu-ţi pierzi speranţa. Războiul nu este sfârşitul lumii. Este întreprinderea cea mai lucrativă pe care a inventat-o omul în lunga sa istorie. Există întotdeauna un mijloc de a-l învinge, până şi pe el. Nu în conflictele directe. Dacă

nu ai fiinţe dragi de apărat împotriva unui pericol imediat, războiul poate fi o sursă de inspiraţie pentru aventurierii care vor să-şi umple buzunarele, dar şi pentru artişti. La visurile mele de viaţă comună, realitatea îmi răspundea provocându-mi cea mai grea pierdere suferită până atunci.

În o mie nouă sute nouăzeci şi doi, pe 29 septembrie, la Herceg Novi, tatăl meu a murit. Am fost anunţat într-un mod straniu. Miroslav Ćiro Mandić, un regizor care locuise un timp la noi, la Paris, tocmai vorbea cu Maja în momentul în care ea mă suna la New York ca să-mi dea trista veste. Înainte de-a pronunţa fatalul „Alo“, neştiind că legătura fusese deja stabilită, îl întreba pe Ćiro dacă trebuia să mă anunţe imediat de moartea lui Murat sau să aştepte întoarcerea mea la Paris.

Am încasat vestea în tăcere. Am fumat până în zori ultimul meu pachet de ţigări şi, puţin după miezul nopţii, a venit Momčilo Mrdaković să-mi ţină tovărăşie. Acest tehnician, un 233

adevărat nevropat, care visa să facă primul său film la o vârstă destul de înaintată, a fost omul ideal pentru a mă

susţine în durerea mea. A adus o sticlă de şliboviţă şi a umplut paharele. După datină, am vărsat jumătate pentru sufletul lui Murat şi am băut restul în numele răposatului meu părinte. La Columbia University, cursul meu de a doua zi a fost anulat. Pe panoul de anunţuri era scris : „No class today, Emir’s father passed away“ 1.

Când am sosit, Stribor şi cu mine, în strada Norveška nr. 8, unde de-acum mama locuia singură, am văzut pe uşa cu geamuri mari de la intrare ferparul lui Murat Kusturica, cu numele, prenumele şi fotografia sa, având deasupra o stea roşie. Acest şoc vizual nu era decât preambulul conştientizării definitive a morţii tatălui meu.

Când ne moare una dintre fiinţele apropiate, timpul nu îşi mai urmează cursul obişnuit. În clipa în care afli o astfel de veste, mori şi tu puţin. Auzi mai greu, vorbeşti mai încet, devii ca felinarul din stradă de care te miri că mai dă lumină.

Iar apoi te duci la locul îngropăciunii şi abia acolo teribila dorinţă de a nu muri face să renască viaţa în tine.

Stribor se uita la fotografia bunicului său.

— O să se termine toate astea vreodată ? a întrebat el.