Nici n-a avut nevoie de mai mult Kreševljaković ca să fie de acord şi să-şi împingă odraslele în focul acţiunii. „Cred că

217

avem aici cheia problemei !“ trebuie să-şi fi spus preşedintele Izetbegović, ca şi McLaren când a auzit primul cântec al formaţiei Sex Pistols. Tinerii Kreševljaković l-au ascultat pe nenea Alija. Au înfiinţat revista VOX, în paginile căreia au vărsat găleţi de violenţă şi de murdării, distrugând, săptămână de săptămână, viaţa comună din Bosnia. Prin vulga-ritatea şi sarcasmele lor, pretindeau că îl detronează pe Nele, alias Dr. Karajlić, regele comediei din Sarajevo. Sperau să

înlocuiască butadele lui Nele împotriva stereotipurilor şi performanţele sale scenice, demne de numerele trapeziştilor, printr-un nou tip de umor. O estetică elaborată în sânul inte-lighenţiei tutumracilor, care anunţa furtuna, chiar dacă nu folosea artileria grea a mass-media. Pentru că tutumracii nu puseseră încă mâna pe televiziune şi pe cotidiene.

Ţineam ca Johnny să descopere frumuseţea ascunsă a vieţii din Sarajevo. De aceea l-am dus la prietenul meu Mladen Materić.

Când Mladen a pus un disc de-al lui Lou Reed pe gramo-fonul Dual, Johnny a putut citi în ochii mei o încântare şi o bucurie pe care nu le-a asociat cu siguranţă lui Lou Reed.

Pentru el, să asculte Walk on the Wild Side era un lucru cât se poate de banal.

— Did you see it ? nu conteneam eu să repet.

— What do you mean ? a spus Johnny fără să înţeleagă.

— My friends, they like Lou Reed.

„Ce e atât de extraordinar în asta ?“, s-o fi întrebat Depp, însă a spus doar :

— Yes, man, great people.1

Nu-şi putea închipui că astfel de momente în casa lui Mladen erau pentru mine cea mai frumoasă imagine din Sarajevo. Această fuziune atât de aprig dorită a Occidentului cu Orientul, acest aliaj captivant care leagă cele două părţi ale lumii, care desfiinţează graniţa dintre spiritul Renaşterii şi spiritualitatea melancolică a Orientului. Spiritul baladesc prezent în cântecele lui Zaim Imamović lumina piesele de 1. Ai văzut chestia asta ? – Despre ce vorbeşti ? – Prietenilor mei le place Lou Reed. – Da, ce oameni grozavi (în engl., în orig.) (n.r.).

218

teatru ale lui Mladen şi filmele mele, dar şi gândurile noastre. Pe vremuri, obiceiul de-a bea toată ziua cafea turcească

fusese un adevărat pericol pentru Mladen : risca să ajungă la şaptezeci de ani într-o seducătoare poză orientală, aşezat pe o sofa, în fumul gros de la Avdo. Cu iarba şi jointurile pe care le rula Mladen, Sarajevo se transforma într-o lume de vis.

Chiar şi strada Skerlić devenea suportabilă. Abruptă, întu-necoasă şi strânsă între nişte blocuri de înălţime medie, era cunoscută ca periculos de alunecoasă în timpul iernii din cauza poleiului care acoperea asfaltul încă de la primele ninsori şi care provoca deraparea şi ciocnirea maşinilor. Nişte văgăuni transformate în străzi, spunea Andrić.

Am exagerat puţin cu iarba în noaptea aceea, aşa cum făceau partizanii pe vremuri înainte de-a se năpusti asupra trupelor lui Hitler. Se vedea de la o poştă că Johnny avea o vastă experienţă de fumător. În faţa mea ţâşneau maşini care alunecau de-a lungul străzii îngheţate. Ca pe o masă de montaj, rederulam filmul de nenumărate ori şi refăceam ciocnirile de la început. În timp ce evadam în ceţurile marijuanei, atmosfera de plumb a oraşului nostru se risipea puţin câte puţin.

Containerele aliniate sub fereastra apartamentului lui Mladen lăsau să scape fumul gunoaielor pe care le ardeau. În ciuda mirosului neplăcut care se răspândea, această scenă, în mod cu totul inexplicabil, ne aducea o oarecare uşurare. În ceaţa noastră se profilau balene, delfini şi alte apariţii stranii cărora le dă naştere marijuana. Atunci Mladen a început o poveste despre cum se regulează balenele, iar eu m-am apucat să

demonstrez că brusnica 1 e un fruct care vine de la Bruce Lee.

Am izbucnit în râs. Veša, soţia lui Mladen, şi Johnny chico-teau şi ei. Mi se părea de tot hazul că nu puteam să-i descriu lui Johnny atmosfera ce domnea în oraşul meu natal. Toate încercările mele de-a articula o singură frază despre ce urma să facem mâine erau întrerupte de hohote nebune. Mai întâi de chicoteli uşoare, apoi de un râs ce se transforma într-o reacţie isterică faţă de realitatea care, la Sarajevo, ţinea mai mult de presentiment decât de vreun element palpabil al vieţii. Orice tentativă de-a înăbuşi acest râs şi de-a oferi o 1. Specie de afin cu fructe roşietice.

219

şansă raţiunii cădea la pământ. La capătul unor lungi şi necontenite spasme de hilaritate, un singur gând îmi stăpânea cugetul : regretul că nu i-am putut explica lui Johnny unde l-au dus picioarele şi cât de singulară era casa din Sarajevo în care se asculta Lou Reed şi al cărei sacru patron era Bob Wilson.

În timp ce coboram pe strada Skerlić, plăcerea marijuanei se risipea. Acum, componenta secretă care ne circula prin sânge, în loc să ne stimuleze centrii râsului din creier, injecta doze slabe de paranoia. I-am arătat lui Johnny o fereastră

şi i-am spus :

— Arşiţa verii la Sarajevo poate fi nimicitoare şi o stradă

ca asta e complet pustie. Închipuie-ţi acest povârniş, fără

vreun suflet pe-afară, la ora prânzului. Într-o zi din vara trecută, în timp ce vipia de iulie anunţa o ploaie cu clăbuci, un localnic a scos un gramofon şi nişte megafoane. Brusc, locul a răsunat de o muzică la care nimeni nu se aştepta. Era Flautul fermecat de Mozart. Muzica se împrăştia prin toate colţurile, într-un vid fantomatic.

Oamenii de pe-aici ascultă rar Mozart, am continuat eu, poate doar la înmormântările laice. Când cineva pune muzică

de Mozart pe o stradă pustie, asta e pentru că vrea să scape de o mare încordare. Şi nu pentru a se delecta cu incredibila armonie şi cu ordinea cosmică pe care ni le-a dăruit Mozart.

Sunt convins că oaspetele meu a fost dezorientat de expu nerile mele abstracte despre războiul ce avea să vină.

Încă de a doua zi, Johnny a făcut febră şi a rămas ţintuit la pat. Să fi fost frigul din Ministerul Culturii al Republicii Bosnia-Herţegovina cel care i-a venit de hac, sau a fost deprimat de muzica lui Mozart, a cărei frumuseţe maiestuoasă s-a răspândit într-o zi pe o stradă pustie din Sarajevo, anunţând războiul ? Sau era chiar gerul care se strecurase în oasele invitatului meu, atacându-i imunitatea, atunci când se întâlnise cu prietenii aflaţi în grevă pentru a-şi apăra cafeneaua pe care capitaliştii ameninţau să le-o ia ?

Cert este că Senka a reuşit să-i scadă temperatura printr-o alchimie verificată. Cataplasmele cu rachiu de vin şi ceaiul de măceş au făcut minuni.

220

— Your mother Senka saved my life, great woman ! 1 îmi tot repeta Johnny mai târziu.

În ziua aceea, Johnny a rămas în pat, iar eu, prin intermediul unui oarecare Mirosad Purivatra, a cărui soţie era rudă cu Izetbegović, am primit o invitaţie să-l întâlnesc pe preşedintele Bosniei-Herţegovina în apartamentul fiului său.

Izetbegović făcea impresia unui om paşnic. O impresie întărită de prezenţa nurorii sale însărcinate şi a fiului său Bakir, pe care îl cunoşteam din timpul şcolii. Când tatăl său fusese aruncat în închisoare din cauza cărţii Declaraţia islamică, organizasem strângerea de petiţii pentru eliberarea lui, la îndemnul lui Dobrica Ćosić2. Acestea avuseseră o influenţă

pozitivă pentru moralul lui Izetbegović, pe atunci deţinut.

— Ştii, Emir, că noi, cei din familia Izetbegović, ne decla-ram sârbi pe vremuri. Belgradul ne e mai aproape decât Zagrebul, a început Alija.

— Nu ştiam, interesant, am spus eu, după care am adăugat : noi râdeam în hohote privindu-l pe comicul Čkalja la televiziunea sârbă, eram topiţi după umorul său. Cât despre Nela Eržišnik, ca să nu o jignească, maică-mea spunea : „Nici ea nu e rea“.

— Numai că uite ce e, m-a întrerupt Alija, când vezi cum se poartă sârbii cu albanezii, nu-mi fac nici o iluzie în privinţa locului pe care ni-l rezervă nouă, musulmanilor, într-un stat comun !

Izetbegović se referea la un acord încheiat între musulmani şi sârbi, pe care Milošević îl semnase deja şi care îşi propunea să-l instaleze în funcţie pe Zulfikarpašić, liderul unui partid musulman mai moderat şi mai orientat spre Europa.

— Fie, am răspuns eu, dar pune-te în locul unui sârb : ţii la teritoriul tău, la mănăstirile tale, la moştenirea spirituală

a lui Lazăr, şi asta nu-i puţin lucru.

1. Mama ta, Senka, mi-a salvat viaţa, grozavă femeie ! (în engl., în orig.) (n.r.)

2. Scriitor şi om politic sârb, născut în 1921.

221

În momentul acela, vorbeam mai mult ca un avocat al Iugoslaviei decât ca apărător al sârbilor.

— Nu are nici o legătură una cu alta, Emir, a intervenit Bakir, asta e propagandă sârbească. Pentru albanezi e o problemă de explozie demografică, nu e vorba să-i gonim pe sârbi. Îţi jur pe capul maică-mii, nimeni nu are de gând să

gonească pe nimeni.