— Lasă-l, draga mea, îi face şi lui plăcere, iar ţie oricum nu-ţi pasă, i-a spus el soţiei.
Doctorul Lipa avea grijă de inima lui Murat, dar tata, în ciuda promisiunii făcute, încerca să-i obţină autorizaţia pentru încă un păhărel :
— La naiba, doctore, doar unu’ mic. O dată se-nsoară
fiu-meu !
Dar doctorul era un adevărat Makarenko1 al medicinei.
— Să dea Dumnezeu să fie doar o dată, Murat, însă bărbaţii sunt înclinaţi către bigamie, a zis el. Iar tu ai face mai bine să laşi paharul ăla de şliboviţă !
— Atunci lasă-mă să beau ca să nu divorţeze de Maja. Ai văzut ce frumoasă-i noră-mea ? O păpuşă, nu alta !
În o mie nouă sute optzeci a murit Tito. Un an mai târziu, eu primeam Leul de Aur la Veneţia pentru filmul Ce mai ştii de Dolly Bell ? . Când a auzit cum se chema premiul, Stribor, pe-atunci în vârstă de trei ani, a început să fie îngrijorat pentru soarta căţelului nostru.
— Ce-o să păţească Piksi ? Dacă-l mănâncă leul ? m-a întrebat el neliniştit.
Prietenii mei din copilărie au putut constata că făceau parte din film. Paša, Haris, Beli şi Truman au fost încântaţi să descopere pe ecran anumite scene din copilăria noastră.
Njego îşi câştiga traiul ca electrician pe pacheboturile transatlantice, iar victoria lui Dolly Bell l-a surprins în mijlocul Oceanului Indian. Prindea Radio Roma pe tranzistor, pentru că-i plăcea să asculte canzone italieneşti. Deodată, la ştiri, a 1. Anton Makarenko (1888-1939) – pedagog şi scriitor sovietic, creator al unei şcoli de reeducare pentru tinerii delincvenţi.
153
auzit numele şi prenumele meu, în mai multe rânduri. Recepţia radio era însă instabilă, iar semnalul se pierdea. A scuturat tranzistorul în toate părţile, l-a-ntors în sus şi-n jos, căutând o poziţie potrivită. Nu înţelegea de ce-mi rosteau ăia numele.
„Tâmpitul dracului, o fi spart vreo bancă !“ şi-a zis el. „Sau, ferească Sfântul, o fi omorât pe cineva ! ?“
De-abia când a ajuns în port şi a citit ziarele s-a liniştit : a aflat că vechiul lui prieten primise un mare premiu la Veneţia.
Filmările la Ce mai ştii de Dolly Bell ? au putut avea loc pentru că, pe de-o parte, văzusem Amarcord şi-l întâlnisem pe Abdulah Sidran, dar şi pentru că epoca îngăduia aşa ceva.
Tito se îmbolnăvise – şi era mai prezent ca niciodată pe micile ecrane. Hamza Bakšić, directorul Televiziunii din Sarajevo, dormea la birou, pe un pat pliant, ca să arate cât era de afectat de boala mareşalului. Fiind un membru credincios al partidului lui Tito, Bakšić nu era de acord cu proiectul pentru Dolly Bell. Cu toate astea, pentru că Televiziunea din Sarajevo era coproducător al filmului, nu-i putea împiedica turnarea. Când am terminat filmul, a încercat să-i blocheze ieşirea pe piaţă. A trimis o telegramă către Vesna Dugonjić, redactor-şef la Televiziunea din Sarajevo, în care, ca un bun discipol al lui Tito, nu interzicea formal proiecţia din sala cinematografului Tesla, dar sublinia faptul că aceasta nu era recomandabilă. Filmul a fost salvat de poezia lui intrinsecă, dar şi graţie autorităţii lui Rato Dugonjić, o eminenţă cenuşie comunistă în Bosnia, tatăl jurnalistei Vesna Dugonjić. Datorită
filmului Ce mai ştii de Dolly Bell ? , aceasta din urmă a cunoscut o adevărată izbândă personală, iar autoritatea tatălui ei a constituit o pavăză împotriva anatemei.
Era deja prea târziu pentru Bakšić, ca şi pentru toţi aceia care încercau să-l ferească pe Tito de zorii timpurilor noi.
Tonul poznaş din Dolly Bell i-a dezarmat pe cei mai înfocaţi militanţi ai partidului şi pe cei care ocupau funcţii superioare celei a lui Bakšić. Până şi Muhamed Kreso, mâna dreaptă a lui Hasan Grapčanović, secretarul general al Comitetului Central din Bosnia-Herţegovina – sau „Goebbels-ul bosniac“, 154
cum îi zicea tata acestui cenzor al tuturor activităţilor artistice din Bosnia – a sfârşit prin a accepta filmul.
Ce mai ştii de Dolly Bell ? transforma strada în adevărata scenă a oraşului Sarajevo. Filmul scotea la iveală, întinsă
parcă în căuşul palmei, drama ignorată, niciodată evocată
până atunci, a mahalalelor oraşului. Mai mult, populaţia din Sarajevo se putea pentru prima oară recunoaşte în ceea ce vedea pe ecran şi se putea bucura privind imaginea mărită a vieţii sale cotidiene. Locuitorii din Sarajevo au fost însă încântaţi mai ales de faptul că drama lor, portretele taţilor, mame-lor şi surorilor lor, condiţiile lor de viaţă aveau să fie de-acum încolo cunoscute lumii întregi. Prin acest film, timpul – asemenea mării care aruncă pe ţărm diverse obiecte după furtună – le aducea în atenţie, ca prin miracol, toate evenimentele propriei lor existenţe, sub o lumină crudă şi complet nouă.
Abdulah Sidran a pătruns în viaţa mea sub chipul unui martir. În nuvela sa Tata este o casă dărâmată, descrisese o tragedie familială al cărei personaj principal era chiar tatăl său, un martir de la Goli otok. Din cauza părintelui său, cercurile politice din Sarajevo nu-l aveau pe Sidran la inimă.
Ne-am cunoscut la cantina Radioteleviziunii din Sarajevo, unde lucram pe vremea aceea. Aşa cum făcea adeseori, Sidran o ţinea lanţ cu băutura şi petrecerile nocturne. Talentul îl scotea în evidenţă în peisajul cantinei, care duhnea a friptură
şi era populată de angajaţi ai televiziunii plini de ei. Harul lui poetic, dublat de arta retoricii, îi dădea un aer de mic aristocrat literar. Vorbea de parcă i-ar fi dictat unei dactilografe dialogurile, în formă definitivă, ale următorului său roman.
Nici un cuvânt în plus, nici o virgulă de prisos. Mai târziu, am înţeles că, în timp ce noi credeam că vorbeşte, el de fapt scria.
Odată, în stilul lui atât de personal, mi-a zis :
— Când e vorba de scris, îi bat pe toţi, chiar şi pe Gordan Mihić1. Poţi să fii sigur ! Am un scenariu pentru tine !
Peste doar o lună, scrisese o scurtă versiune a unui scenariu care surprindea, cu acurateţe, felul cum un adolescent 1. Scriitor şi ziarist sârb din Bosnia, născut în 1938, scenarist al filmelor Vremea ţiganilor şi Pisica albă, pisica neagră.
155
din Sarajevo, Dino, trăia momentul primelor sale conflicte de conştiinţă. Sidran întreţesuse cu dibăcie o dramă familială, care culmina cu moartea tatălui, şi drama intimă a lui Dino, care se îndrăgostise de o ţărăncuţă adusă din satul ei ca să
fie „şcolită“ pentru prostituţie, la Milano. Scena în care tatăl lui Dino, Maho, comunist şi visător, moare şi se duce pe lumea cealaltă, în timp ce fiul său descoperă în revista Politikin Zabavnik un articol despre ipotezele ştiinţifice privind viaţa veşnică, este grandioasă. Întreaga forţă a acestei scene este dată de puternica influenţă autobiografică şi de accentul melo-dic al dialogurilor lui Sidran. Pentru rolul tatălui, am rezolvat problema cu uşurinţă : mi-am amintit de Slobodan Aligrudić, un muntenegrean uluitor. N-a fost nevoie să insist prea mult pentru ca Slobodan să accepte să joace în primul meu film.
S-a certat adesea cu cei de la producţie şi cu Olja Varagić, la început pe tema onorariilor şi apoi pentru tot soiul de fleacuri.
A refuzat, până în ultima clipă, să semneze vreun contract.
Îi plăcea să-i ia peste picior pe oamenii nesuferiţi şi, cu precădere, pe tartorii din lumea cinematografului. N-am mai întâlnit vreodată, nici înainte, nici după el, un om atât de cald, dar cu porniri atât de puternice spre autodistrugere.
Fuma cinci pachete de Marlboro pe zi, le ciupea de fund pe actriţe în timpul filmărilor şi visa să facă o meserie mai serioasă decât cea de actor, de pildă să cultive pepeni. Când Vilko Filać era aplecat asupra camerei de filmat, îl înţepa cu o seringă, aceeaşi care urma să fie folosită mai târziu în scena morţii sale. Aligrudić avea răspuns la orice, inclusiv la gravele întrebări existenţiale.
Într-o zi, în timp ce aşteptam întoarcerea Majei şi a lui Stribor de la Tripoli, unde se duseseră să-i facă o vizită Lelei, care-şi deschisese acolo un cabinet medical, l-am întrebat :
— Când mă gândesc la ei, mă ia un val de căldură la stomac. Ce să fie ?
