unii membri ai Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte nu au nici o moralitate, că îşi înşală nevestele şi îşi întreţin amantele, fără „a îndrăzni să se despartă legal de soţiile lor“.

Biba nu îşi ascundea satisfacţia de-a vedea că nepotul ei reuşise în viaţă. Era fericită că rezultatele muncii mele îndreptaseră reflectoarele spre numele familiei Kusturica şi că îl făcuseră celebru. Ceea ce o bucura cel mai mult pe mătuşa Biba era că şi ea, într-o anumită perioadă a vieţii sale, reuşise să apere familia.

— De vreme ce nu am reuşit să o salvez pe a mea, de ce n-aş

fi încercat să salvez familia fratelui meu ? ! i-a spus ea Majei.

Şi i-a povestit o istorie de la începutul anilor 1970, când tata s-a îndrăgostit nebuneşte de o blondă din Zagreb.

— Pe vremea aceea, aveam o oarecare putere şi puteam împiedica o catastrofă familială : nici nu se punea problema 1. Momčilo Kapor (1937-2010) – pictor şi scriitor sârb.

2. Dramaturg şi regizor sârb, scenarist al filmului Underground.

195

ca Emir al meu să crească fără tată ! Fratele meu era îndrăgostit nebuneşte de femeia aia din Zagreb. Senka nu o cunoştea, dar descoperea tot timpul în valizele şi hainele lui Murat diverse obiecte pe care femeiuşca aia le strecura cu singurul scop de a-i despărţi. Într-o zi, Senka mi-a spus că se petreceau lucruri dramatice în viaţa lui Murat ! Atunci mă îmbrac într-o clipită şi mă arunc în primul tren de Sarajevo. Când dau buzna în micul lor apartament, o văd pe Senka abătută, cu ochii ţintă la linoleumul din bucătărie. Emir era plecat la joacă în cartierul Gorica. „Biba dragă, cine o să-l salveze şi o să-l aducă pe drumul cel drept ? Jumătate dintre prietenii lui sunt deja în case de corecţie sau în puşcărie. Mă iubeşte, mă adoră, dar nu ascultă deloc, Doamne iartă-mă !“, se plângea ea. Auzind vorbele astea, mă dichisesc, mă îndrept spre Secretariatul Federal şi ciocănesc, toc-toc !, la uşa unui prieten din vremea partizanilor. Era mare mahăr în UDBA la nivel federal. I-am spus imediat : „Ajutor, tovarăşe ! Fratele meu s-a încurcat cu o femeie din Zagreb şi, din cauza curvei ăsteia, vrea să-şi părăsească nevasta şi fiul ca să plece cu aia în serviciul diplomatic“. Prietenul ăsta, care îl cunoştea pe Murat, s-a dus să verifice despre ce femeie era vorba. S-a întors repede şi mi-a explicat : „Nu e un animal obişnuit, e un agent dublu. Lucrează pentru noi, dar şi pentru nemţi.

Dacă împotriva ei nu putem face nimic, măcar putem veni în sprijinul familiei lui Murat. Nu-ţi mai face griji pentru asta, Biba !“. Planul lui Murat de a-şi folosi cunoştinţele din lumea diplomatică a eşuat, nu a fost numit consul la Bonn, iubita lui din Zagreb a găsit rapid un înlocuitor cu care s-a măritat, iar familia noastră a scăpat de dezastru.

Biba nu i-a povestit niciodată mamei mele secretul poveştii.

La întoarcerea în apartamentul din piaţa Terazije, mătuşa nici n-a descuiat bine uşa, că şi-a reluat tirada împotriva lui Ljubomir Rajnvajn.

— Au luat până şi acordeonul Slavenkăi, nemţii ăştia împuţiţi ! a strigat ea, în speranţa că acesta o va auzi. Asta n-o să v-o iert niciodată, n-aveţi nimic sfânt !

Vizibil nemulţumită că nu primeşte nici un răspuns de la fostul ei soţ, mătuşa a schimbat tonul.

196

— Copii, ne-a sfătuit ea cu glas scăzut, nu e bine să umblaţi pe-afară după vecernie. Cine ştie ce poate să vă facă ticălosul ăsta de neamţ !

— Tanti, cei din familia Rajnvajn sunt austrieci, nu nemţi !

i-am amintit eu ca să o liniştesc.

— E acelaşi lucru, Emir dragă. Nu-i cunoşti pe ăştia !

Maja şi cu mine am acceptat pretextul vecerniei.

În seara aceea, am văzut în direct la televizor procesul lui Ceauşescu în România. Nu avusesem pic de simpatie pentru omul ăla, ba chiar dimpotrivă, îi găseam respingători pe el şi pe nevastă-sa. Cu toate astea, atunci când „revoluţionarii“

i-au pus la zid şi i-au împuşcat, Maja şi cu mine am fost întorşi pe dos.

Am dormit în salon, pe o canapea rabatabilă. Pe o saltea veche de mai bine de treizeci de ani, de pe timpul când mătuşa ducea, împreună cu Slavko Komarica, o viaţă diplomatică, în Elveţia. Mi-aduc aminte fiecare mişcare din noaptea aceea, nu numai din cauza gândurilor triste privind destinul nefericit al mătuşii, ci şi din cauza durerilor pe care mi le provo-cau arcurile saltelei.

Traducere de Dan Radu Stănescu

197

Unde sunt eu în toată povestea asta ?

În o mie nouă sute nouăzeci şi doi a murit tata. În acelaşi an, Iugoslavia a dispărut. După separarea Croaţiei, pe primul canal al Televiziunii Franceze, jurnalul de ştiri a început cu această propoziţie : „Iugoslavia nu mai există“.

După doi ani petrecuţi în Statele Unite, Maja, Dunja, Stribor şi cu mine ne întorseserăm în Europa cu gândul să

locuim jumătate din timp în Iugoslavia şi jumătate în Franţa.

Franţa era ţara în care, la Versailles, la încheierea Primului Război Mondial, fusese creată cea dintâi Iugoslavie. Am fost cu atât mai impresionaţi cu cât prezentatoarea de la canalul TF1 a transmis această tristă ştire cu o voce plină de entuziasm.

Speranţa noastră de a ne împărţi mai târziu viaţa între cele două ţări s-a năruit. Iugoslavia nu mai exista, nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne stabilim în Franţa, care se făcea complice la distrugerea Iugoslaviei. Era oare mane-vra Vaticanului, a Germaniei şi, până la urmă, a Statelor Unite ? O să descoperim şi asta într-o bună zi. Adevărul gol-goluţ.

Atât doar că atunci această informaţie îşi va fi pierdut orice importanţă.

În ajunul dezintegrării finale a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, în februarie 1992, eram la Sarajevo cu Johnny Depp. Voiam să organizez un festival al filmului, asemănător ca stil cu Fest de la Belgrad, pe muntele Jahorina.

— Ce festival îţi mai trece prin cap tocmai acum ? Mai degrabă ia-ţi picioarele la spinare şi şterge-o cât mai departe de-aici ! îmi spunea mama întruna.

Mie mi se părea că iarna, zăpada şi Johnny Depp erau nişte argumente solide pentru acest gen de eveniment. În 198

biroul îngheţat al Ministerului Culturii al Republicii Bosnia-Herţegovina, l-am aşteptat atâta timp pe ministru, că Johnny a şi răcit. Când, în sfârşit, ministrul, un oarecare dr. Hasić, a sosit şi ne-a întins o mână moale, a aruncat o privire întrebătoare spre Johnny, închipuindu-şi probabil că era vorba de unul dintre ţiganii mei.

— Jahorina ta nu e locul cel mai bun pentru un festival, mai bine te duci la Bjelašnica. Jahorina nu e o staţiune balne-ară ! mi-a spus ministrul, în intenţia de a mă îndrepta spre Bjelašnica, a cărei populaţie era musulmană.

Evident, de festival s-a ales praful. Două luni mai târziu, războiul cuprindea întreaga Bosnie, iar ministrul o ştergea în Suedia.

Prietenia mea cu Johnny Depp datează de la prima fisură

din fragmentarea Iugoslaviei. Filmările pentru Arizona Dream au început pe fondul primelor ecouri ale acestei poveşti. Echipa de fotbal din Belgrad, Steaua Roşie, devenise campioana Europei, iar la Sarajevo, Sead Sušić, fratele legendarului fotbalist Safet Sušić, se certa în Baščaršija cu tarabagiii care nu făceau nici un secret din ura lor faţă de Steaua Roşie şi tot ce însemna ea. „Tu-ţi mama ta de cetnic !“, mormăiau cinstiţii negustori. Pe vremea aceea, pe la ţară, la nunţile sârbeşti se luase obiceiul de a mâzgăli cruci pe zidurile tuturor moscheilor aflate în drumul alaiului spre biserică.

Încă de la începutul filmărilor la Arizona Dream, după

vechiul meu obicei, am căzut într-o depresie. Omul care are meritul de-a mă fi scos din această stare penibilă a fost chiar Johnny. Ca un superman de mahala, atunci când a fost nevoie să depăşească limitele, a făcut-o fără să pună întrebări, ca ţiganii din Gorica de pe vremea copilăriei mele : cu toate că

trăiau în condiţii mizere, făceau orice ca să-i sară în ajutor unuia de-al lor.

Atât doar că Johnny risca mult mai mult decât indienii mei. Ţiganii din cartierul meu nu avea nimic de pierdut. Pe când Depp, în perioada aceea, era pe cale să devină steaua hollywoodiană cel mai bine plătită. Ca să-mi permită o retragere temporară, a simulat o criză de gastroenterită, oferindu-mi 199

astfel şapte zile de răgaz. Sunt convins că acest răgaz a salvat Arizona Dream.

Chinurile mele nu s-au terminat însă aici. Turnarea filmului a fost deseori întreruptă, iar eu am şters-o până la urmă. S-a organizat o adevărată urmărire pentru a da de mine – poate cea mai mare din istoria filmului. Companiile de asigurări, producătorii, psihiatrii încercau să mă „prindă“

şi veneau să mă hăituiască până la Sarajevo sau în Muntenegru.

În tot acest timp, Johnny aştepta deznodământul şi refuza ofertele altor case de producţie, care se ridicau la milioane de dolari. Poziţia lui era clară : „Trebuie să îl aşteptăm pe regizorul Vremii ţiganilor până ce îşi depăşeşte criza psihologică“. Filmul a fost terminat până la urmă şi chiar recompensat la Berlin cu Ursul de Argint pentru regie. În Franţa şi în Italia a fost bine primit. După aceea, am fost foarte fericit să-l văd pe Johnny făcând o mare carieră. Nu în fiecare zi un rege al Hollywoodului se poartă ca un indian din Gorica şi nu ca un yankeu din Kentucky.

La Sarajevo, februarie a fost dintotdeauna luna cea mai friguroasă a anului. „Gerul din Sarajevo“, spunea mama. Njego, Truman, Avdo şi Beli Zimić, Zoran Bilan, Čuka, Slađa, Raka Jevtić şi Zlatan Mulabdić făcuseră focul la un grătar din curtea cafenelei Šetalište. Mai erau acolo Dr. Karajlić, Nele. Adusese două megafoane şi un amplificator, pentru a face mai bine auzită o voce iubitoare de libertate în lupta împotriva nedrep-tăţii. Paša li se alăturase mai târziu, din cauza plimbării duminicale pe care o făcea în mod regulat împreună cu soţia lui, Cuna. O sfătuia să se îmbrace cu pantaloni cât mai strâmţi, pentru a permite formelor ei să iasă în evidenţă. Mergeau amândoi din satul Švrakino până la Marijin Dvor, unde aveau un magazin de bijuterii. Nu era vorba de o banală plimbare prin Sarajevo, în care cuplurile hoinăreau, braţ la braţ, fără

vreun scop anume.