locul meu era acolo, în acel oraş în care apărea săptămânalul Nin, în care trăiau Aleksandar Petrović, Živojin Pavlović şi ceilalţi cineaşti din Valul negru, acolo unde lumea se interesa de filosofie, unde erau prieteni Matija Bećković şi Milovan Đilas, unde trăia Dragoslav Mihajlović, autorul romanului Când dovlecii erau în floare, şi unde se edita Studentul. Un oraş ai cărui locuitori erau treziţi, pe undele radiofonice, de vocea marelui Duško Radović.

Să aştept hotărârea privind turnarea filmului Tata e plecat în călătorie de afaceri, ca pe un „final de partidă“ à la Beckett, nu se înscria în viziunea mea despre viitor. Trebuia să plec.

Fie la Belgrad, fie în Occident. Dar cum să mă prezint în Occident cu un film neterminat ? Apăsat de aceste gânduri, am întâlnit-o pe Mira Stupica la aeroportul din Sarajevo. Nu ne văzuserăm niciodată, dar ne ştiam din auzite. În septembrie 1981, influenţa sa a fost determinantă în hotărârea soţului ei, Cvijetin Mijatović, preşedintele Iugoslaviei şi comandant suprem al forţelor armate ale RSFI, care mă autorizase să

mă duc la Veneţia pentru a primi Leul de Aur, şi asta în ciuda stagiului meu militar. Întâlnirea cu Mira o aranjase Vuk Babić, prietenul meu regizor, care făcuse cu ea serialul de televiziune Kika Bibić. Mira se întorcea de la Trpanj, pe litoral, unde Cvijetin îşi avea reşedinţa de vară.

Foarte repede, am ajuns să ne plângem unul altuia de greutăţile vieţii de artist. I-am explicat că mă săturasem până peste cap de Sarajevo şi că nu ştiam dacă voi supravieţui prostiei „blocajului“ politic la care era supus Tata în călătorie de afaceri. La rândul ei, mi-a mărturisit dorinţa de a fi o mamă vitregă bună pentru fetele lui Cvijetin şi m-a întrebat dacă pot pune o vorbă bună pentru admiterea Majei Mijatović la Academia de Arte Dramatice din Sarajevo. I-am răspuns că mă voi strădui, în măsura posibilităţilor, iar ea 171

m-a invitat să îi vizitez în toamnă la Trpanj, ca să îl informez pe Cvijetin despre necazurile mele.

La jumătatea lunii septembrie a anului o mie nouă sute optzeci şi trei, soseam cu taxiul la vila lui Cvijetin Mijatović.

Am fost surprins să îl găsesc pe preşedintele Iugoslaviei bronzându-se la soare în costum de baie şi cu şosete în picioare. Preşedintele, care începea să îmbătrânească, era întins în faţa casei – din care nimic nu trăda că ar aparţine unui preşedinte al Iugoslaviei, era o construcţie modestă, făcută de întreprinderea Krivaja, din Zavidovići. Se arămea la soare, dar purta nişte şosete groase de munte, din lână

pură. Mi-a observat privirea aţintită la picioarele sale.

— Proastă circulaţie venoasă, dragă Emir ! mi-a explicat el. Altădată, picioarele astea erau spaima portarilor din echipele de fotbal ale vechii şi noii Iugoslavii. Acum nu mai sunt picioare, ci nişte nenorociri care se transformă în ţurţuri la cel mai mic nor ce ascunde soarele nostru adriatic.

Am plecat tustrei cu maşina să luăm prânzul la Dubrovnik.

Acolo, Mira a jucat un rol capital. De câte ori simţea că

mergeam prea departe cu denigrarea isprăvilor partidului lui Tito în Bosnia, schimba vorba, povestind cu tandreţe despre fetele lui Cvijetin, şi sublinia influenţa mea care putea fi hotărâtoare pentru admiterea Majei Mijatović la Academia din Sarajevo. Băusem deja câteva pahare de vin şi, în ciuda puţinelor afinităţi politice dintre mine şi Mijatović, simţeam că pe măsură ce trece timpul stima lui faţă de mine creştea şi că era gata să-mi ierte îndrăzneala. De aceea, nu am ezitat să forţez nota :

— Singura forţă care generează dramele din Balcani este politica. Şi problematica pe care o determină aceasta la eroii din filmele, din piesele de teatru sau din cărţile noastre este singurul material dramatic autentic. Mai bine zis, la noi nu există dramă care să nu fie politică !

— Asta e viziunea ta asupra lucrurilor, dar să nu-mi spui că nu există motive dramatice în viaţa de zi cu zi !

— Bineînţeles că există, la francezi şi belgieni !

172

— Şi la spanioli nu ? a întrebat Cvijetin, dând o turnură

glumeaţă discuţiei.

— N-o să mă credeţi, dar nici ei nu s-au omorât după

dramele din viaţa de zi cu zi. De altfel, cele mai mari opere ale picturii spaniole sunt pătrunse de un puternic context politic. Goya, de exemplu ! Spaniolii au vorbit multă vreme între ei prin cătarea unei puşti. Aşa explică Andrić de ce nu s-a putut dezvolta în Serbia genul literar dramatic.

Ca să-i intru în graţii lui Cvijetin, aminteam tot timpul de eventualitatea instalării mele la Belgrad. Evocam tradiţia de libertate a acestui oraş, ca şi convingerea mea că, jucând cartea Belgradului, jucam cartea libertăţii.

— Dacă ai şti câtă bătaie de cap ne dă naţionalismul sârb la Belgrad ! Mihiz şi alţii ca el sunt pe cale să submineze statul nostru iugoslav !

— Nu ştiu dacă îl subminează, dar naţionaliştii cultivaţi sunt interlocutori plăcuţi. Cu ei poţi purta discuţii de la om la om. M-am săturat, Cvijetin, de toată scursura asta, cu care trebuie să-ţi vulgarizezi propriul limbaj ca să nu pari pedant, dacă din nefericire îţi iese pe gură vreun cuvânt străin. Sau, când întâlneşti nişte oameni cultivaţi, să fii obligat să le suporţi frustrările provocate de propriile eşecuri şi de aerul închis pe care îl respiri la Sarajevo. Belgradul este un spaţiu deschis, o vastă piaţă de schimb de bunuri şi de idei, spre deosebire de Sarajevo, care nu a avut un căpitan Koča1, primul său bogătaş, nici zeci de oameni de ştiinţă, de gânditori, de promotori ai Iluminismului.

Cred că, pe măsură ce mă asculta, Mijatović a început să

se gândească la o strategie ca să nu ajung ca Meša Selimović2, unul dintre nenumăraţii transfugi care plecaseră de la Sarajevo la Belgrad. Părea să fi înţeles că trebuia să facă tot posibilul pentru ca Tata în călătorie de afaceri să fie filmat la Sarajevo şi să dovedească unor oameni ca Mihiz că Sarajevo era capabil să producă un film pe o temă interzisă. Mijatović ar fi 1. Koča Anđelković (1755-1788) – Negustor de vite care a luptat împotriva Turciei la sfârşitul secolului XVIII, având sprijinul Imperiului Habsburgic.

2. Scriitor bosniac (1910-1982), autorul romanului Dervişul şi moartea.

173

trăit ca pe un eşec personal instalarea mea la Belgrad, cu un film neterminat.

Pe drumul de întoarcere spre Trpanj, a manifestat pentru prima dată oarecare simpatie pentru sinceritatea mea şi pentru îndrăzneala cu care nu ezitam să-i prezint propria mea viziune despre realitate însuşi preşedintelui Iugoslaviei :

— Exagerezi, mi-a spus el, dar nu contează, eşti un bărbat tânăr, gândeşti cu capul tău. De altfel, caracteristica demo-craţiei este că le permite oamenilor să gândească diferit fără

să sară cu cuţitul unul la altul. Hai, spune-mi, despre ce e vorba în noul tău film ?

— Este continuarea lui Dolly Bell, dar retrospectivă : e povestea unui băiat care creşte alături de mama şi fratele lui, după ce tatăl a fost arestat şi trimis la Goli otok pentru o poveste de amor de care nu este chiar nevinovat. Filmul nu tratează direct despre Goli otok, ca romanul lui Antonije Isaković, Tren 2. Nu mă interesează Goli otok ca fapt istoric, ceea ce mă interesează în acest film este să explorez felul cum l-a influenţat acest eveniment pe tânărul Malik. Este o melodramă care îi aduce în scenă pe cei care trăiesc în planul doi. Cvijetin, o să fie un film cu totul unic !

Tata în călătorie de afaceri a fost turnat la doi ani după

întâlnirea mea cu Cvijetin Mijatović, apoi a fost răsplătit cu un Palme d’Or la Cannes. Ceva mai înainte, fiica lui Cvijetin, Maja, fusese admisă la academia noastră, iar eu îmi câşti-gasem un nou prieten.

Miloš Forman, preşedintele juriului Festivalului de la Cannes, era unul dintre modelele mele din lumea cinematografiei, un om a cărui apropiere îţi provoca o emoţie stimu-latoare. Când mi-a propus să fiu profesor onorific la Columbia University din New York, am acceptat fără să stau pe gânduri.

Tata în călătorie de afaceri s-a bucurat de un mare succes la public în toată lumea. Instalarea parchetului în apartamentul amicului meu Mladen, ca justificare a absenţei mele de la înmânarea premiului, a fost un pretext care mi-a permis să scap de comentariile referitoare la relaţiile mele proaste cu autorităţile bosniace. Cu trei zile înainte de încheierea festivalului, când şi ultimul portar de hotel ştia deja că Tata 174

va câştiga, m-am întors acasă fără ca nimeni să facă vreun gest pentru a mă reţine.

În seara premierei de la Sarajevo s-a întâmplat ceva la fel de important ca această victorie. În seara în care Tata în călătorie de afaceri era proiectat pentru prima dată la Sarajevo, simultan în trei săli diferite, am trăit o stare de autentic catharsis în relaţia cu fiul meu de şapte ani. După ce m-am înclinat în faţa publicului de la cinematograful Dubrovnik, m-am prezentat în faţa celui de la cinematograful Romanija, unde entuziasmul şi emoţia provocate de film au atins apogeul. Doar reacţia fiului meu Stribor a depăşit această exaltare.

În timp ce mulţumeam publicului care m-a primit cu ovaţii, Stribor a scos un strigăt sfâşietor, ce exprima durerea de-a fi despărţit de tatăl lui. A întins braţele spre mine, izbucnind în lacrimi. Cu cât răsunau mai zgomotos aplauzele, cu atât ţipa mai tare, plângând în hohote. Când a fost adus pe scenă, în faţa ecranului, l-am luat în braţe, iar Stribor s-a agăţat de mine ca şi cum n-ar mai fi vrut să se desprindă niciodată

din această îmbrăţişare.

Traducere de Dan Radu Stănescu

175

Vise dulci

În o mie nouă sute optzeci şi şase, ni s-a repartizat un apartament de stat pe strada Šenoina, una dintre cele mai scurte străzi din Sarajevo, care lega strada Tito de strada Obala. După triumful de la Cannes al filmului Tata în călătorie de afaceri, decana Academiei de Arte Dramatice din Sarajevo, Razija Lagumdžija, reuşise să obţină o locuinţă

pentru noi prin intermediul primăriei din centru. Ceva mai înainte, declarase în ziarul Oslobođenje : „Prieteni, doar nu o să-l lăsăm pe câştigătorul Palme d’Or-ului să locuiască cu soacră-sa, nu are nici o noimă !“.

Cu puţin timp înainte de mutarea noastră, din acel apartament austro-ungar dărăpănat, cu pereţi înalţi, dar fără

baie, fusese evacuată o studentă. Vecina Fevza pretindea, pe cuvântul ei de onoare, că era o prostituată. Am reparat tavanul, am dărâmat pereţii, am schimbat planşeul şi o altă bătălie s-a profilat la orizont : Palme d’Or-ul trebuia să obţină o linie telefonică ! Acest tip de legătură, folosită deja pe scară largă

în comunicaţii, era acordată cu zgârcenie la Sarajevo. A fost nevoie de încă un an de război de tranşee ca să ne fie alocat un număr de telefon. Până la urmă, după ce m-am plâns prin ziare că nu puteam fi contactat din străinătate, s-a produs o schimbare spectaculoasă : lucrătorii de la PTT au apărut brusc în faţa blocului din strada Šenoina nr. 14, de parcă ar fi căzut din cer. În timp ce se urcau pe un stâlp şi trăgeau o grămadă

de fire, vecina Fevza i-a întrebat :