136
— Nu că n-am chef, dar...
Pe scurt, mi-am zis că n-o să văd filmul lui Fellini nici de data asta.
Apoi mi-am amintit că Amarcord o să ruleze şi luni. Aşa că m-am răzgândit :
— De acord, aş fi încântat să văd un sat unguresc. Filmul poate să aştepte.
Am luat loc în tren şi totul a început să semene cu o idilă
înflăcărată. Fusesem prea multă vreme singur, iar cornurile de deasupra capului mă răvăşiseră. Şi încă ceva : nu mai era nevoie să trăncănim şi nici să îndrug verzi şi uscate. În timpul drumului, m-am întrebat doar o singură dată dacă micuţul Vasiljević continua să cumpere prăjituri de fiecare dată când Maja avea poftă de ceva dulce.
Când am ajuns la Bratislava, eram îmbrăţişaţi. La gară
ne aştepta fratele lui Ágnes, pe care mi l-a prezentat plină
de mândrie :
— Miklós.
Imediat, i s-a adresat soră-sii cu un ton iritat. Stânjenit, am întrebat-o dacă făcusem ceva nepotrivit.
— Nici vorbă, totul e-n regulă, m-a asigurat ea, mi-a zis doar că un poliţist i-a cerut actele pentru că îşi parcase prost maşina. Şi i-a mai spus că noi, ungurii, suntem singurii care le facem probleme slovacilor şi că suntem mai rău ca ţiganii.
Am ajuns în sat marcaţi de impresia neplăcută pe care o lăsase întâlnirea dintre Miklós şi poliţistul slovac. Tatăl lui Ágnes, Zoltán, a apărut roşu la faţă şi în mod limpede pilit.
Mi-a strâns mâna, aparent calm.
— Bun venit într-o cinstită casă ungurească ! mi-a spus.
De îndată însă ce i-am mulţumit în ceheşte pentru ospi-talitate, blândeţea i s-a risipit :
— Nu vorbeşti ungureşte ? s-a mirat el.
— Nu.
— Cum adică ?
— Pentru Dumnezeu, tată, de ce-ar trebui să vorbească
ungureşte ?
— Nu ştiu, îmi închipuiam că prietenul fiică-mii ar trebui să ştie să vorbească limba noastră.
137
După ce ne-am aşezat la masă, Zoltán s-a apucat să recite o poezie în ungureşte.
— Păcat că nu poţi înţelege, mi-a zis Ágnes, poezia e minunată.
Apoi, cele trei gazde ale mele au început să intoneze un cântec popular maghiar. Fără să ştiu de ce, m-a năpădit un sentiment de jenă, cu atât mai mult cu cât zărisem în privirea lui Ágnes o stânjeneală asemănătoare. La încheierea cântecului, Zoltán s-a lansat într-o conversaţie serioasă. Continuam să şedem la masă, iar el a rugat-o pe Ágnes să-mi traducă ce spunea.
— Ştii că ai intrat într-o casă de unguri cinstiţi, aşa că
dacă vrei s-o iei pe Ágnes de nevastă...
— Tată, ce tot vorbeşti acolo ? Cum adică să mă ia de nevastă ?
— Taci că v-am citit, nu sunt orb şi nici tâmpit !
În mod evident, Zoltán se hotărâse să-şi mărite fata.
— Tată, nici vorbă de-aşa ceva !
Ágnes a izbucnit în plâns şi a fugit să se ascundă în camera ei. Mă pregăteam s-o urmez, când Zoltán m-a oprit.
— Femeia plânge, şi ce dacă ? mi-a spus el, de data asta în slovacă.
— Ce-a zis ? l-am întrebat după ce am auzit-o pe Ágnes strigându-i ceva între două hohote de plâns.
— A zis : „Tată, de ce mi-ai stricat afacerea ?“.
Ágnes asta mă decepţiona până la urmă. Cum putea oare o femeie, după doar două zile, să califice relaţia ei cu un bărbat drept „afacere“, asta în cazul în care nu era o curvă ?
Poate că nu folosea cuvintele cum se cuvine. Poate fusese o scăpare, dar genul ăsta de exprimare nu-ţi iese prea uşor pe gură. Era, fără îndoială, o manevră strategică, pe care comportamentul tatălui a confirmat-o.
— Las-o, o să discutăm doar noi, ca între bărbaţi, s-a încăpăţânat el.
