— Hei, prieteni, nu-i nimic grav, important e să ne păstrăm sângele-rece ! ne-a anunţat el, clănţănind din dinţi.

Voia cu siguranţă să spună că era important să ne păstrăm sângele cald, dar probabil că avea creierul amorţit de frig.

Fericit să-l văd pe Zlatan în viaţă, l-am trezit pe Zoran.

— S-a întors Zlatan ! i-am spus.

— Cine s-a întors ? Unde-a fost ?

— Culcă-te la loc, totul e în ordine ! am spus eu, încântat de acest deznodământ.

Weekendul nu se terminase în mod tragic, însă am fost la un pas să cunoaştem un sfârşit paradoxal tipic pentru dramele moderne, unde oamenii duc o viaţă obişnuită, în care irup la un moment dat situaţii neobişnuite, cel mai adesea în timpul weekendului. Pe drumul de întoarcere spre Sarajevo, am început să mă gândesc din nou la Maja. Regretam că nu avusesem prilejul să-l previn pe fiul Bebei Selimović : „Hei, umflatule, încearcă să nu te prosteşti cu Maja, că te fac chiftele !“.

Râios în continuare, dar pe deasupra şi mahmur, am luat a doua zi dimineaţă avionul spre Belgrad. De-acolo, la orele 133

15.00, aveam tren spre Praga, via Zagreb şi Budapesta. De-abia urcasem în tren, că a şi apărut bulgăroiul mustăcios, care m-a recunoscut :

— Hei, frăţie, îţi dau o cuşetă pentru doar treişpe mărci germane !

— Treişpe mărci ca să iau râie, fii serios !

De fapt, voiam să economisesc ceva bani pentru filmul meu de examen, fiindcă, în mod logic, era greu de crezut că

mă pot căptuşi a doua oară cu râie. Aşa că m-am instalat în compartimentul gol – prin minune ! – de clasa a doua, unde puteam să citesc. Alifia Senkăi îmi domolise mâncărimile şi numeroasele bube se uscaseră. Ce dacă nu puteam să dorm !

M-am pregătit pentru cursurile lui Vávra şi am scris o nouă

variantă a scenariului pentru Guernica.

Trenul a intrat cu un scârţâit de frâne în gara din Praga.

M-am grăbit să ajung la cămin. Eram mândru şi nerăbdător să văd Amarcord. Am chiulit de la cursul de estetică al profesorului Ferbar, iar la cursul de literatură al doctorului Ciganek m-a lovit somnul, dar m-am împotrivit : nu, nici nu se pune problema să dorm. Am ieşit şi m-am plimbat de-a lungul râului Vltava, întrebându-mă dacă Smetana îl privea în timp ce compunea poemul simfonic Ţara mea. Nu era prima oară când îmi puneam întrebări neroade. Evident că

n-avea nevoie să stea cu ochii la apă ca să-şi scrie capodopera !

M-a cuprins din nou somnolenţa, de data asta de-a-n picioa-relea. Am iuţit pasul către locul proiecţiei.

În sală aştepta un public numeros. S-a stins lumina, s-a derulat genericul de început, apoi vederile din orăşelul Rimini, o adevărată atmosferă renascentistă ! E primăvară, pufii roiesc prin faţa obiectivului. Cu câtă măiestrie şi-a construit Fellini expoziţia ! Apare cerşetorul, spune chestia cu „La primavera“

în timp ce eu... adorm ! Mă trezesc la genericul de final. Ce-i cu mine ? Cum de mi se-ntâmplă aşa ceva ? Şi de data asta am dormit tot filmul. Parcă fusesem deocheat. A trebuit să

îndur din nou privirile dispreţuitoare ale colegilor. Ce era de făcut ? Devenisem un caz clinic. M-am confesat unui prieten ceh, Jan Kubišta. N-a priceput de ce făceam atâta caz.

134

— Nu mi se pare nimic extraordinar, mi-a spus el. E cât se poate de simplu, nu poţi face două lucruri în acelaşi timp.

Ţi se trage de la oboseală. Fii liniştit, filmul mai stă aici ceva vreme.

De unde acest sentiment de ruşine ? Ratasem proiecţia unui film mare. Ei şi ? Şi mai chinuitor a fost atunci când mi s-au povestit toate minunile reuşite de Fellini. Mă simţeam umilit. „Idiot ce eşti, mi-am spus, meriţi cu vârf şi îndesat să fii privit ca un rahat de către toţi colegii tăi !“

Totuşi, undeva în cutele ascunse ale creierului meu, nutream convingerea intimă că, de-a lungul întregii proiecţii, se produsese o supraimpresiune. Se petrecuse ceva între film şi mine.

Luni seara, în braseria La Sudek, am dat pe gât un amestec de bere cu rom – deşi a doua zi trebuia să încep un stagiu de pregătire. Potrivit programului de la Academie, era prevăzut să fiu asistentul Ljubei Velecka, o regizoare aflată în ultimul an de studii, pentru filmul său de diplomă.

Se întâmplă uneori să mai şi înveţi câte ceva în stagiile astea, deşi, în general, seamănă mai mult cu nişte şedinţe de dresaj. În realitate, asistentul este un ucenic care trece prin toate formele de servitute. Dacă reuşeşte să facă faţă

testului şi să se aleagă cu ceva, poate spera că va avea şi el într-o zi un asistent. Pentru mine, tot acest exerciţiu ar fi fost de-a dreptul banal, dacă la filmări n-aş fi întâlnit-o pe Ágnes. Lucrurile s-au înlănţuit ca într-un ritual. Ágnes, care studia designul la Bratislava, deţinea rolul principal din film.

Venise la Praga să se facă actriţă. Fata asta părea descinsă

dintr-un tablou de Vermeer. Cu privirea ei de căprioară, Ágnes a transformat conversaţia pe care o purtam cu ea, în timpul unei pauze de filmare, în ceva mai mult decât un simplu schimb de cuvinte.

Bărbaţii care se întreabă de ce anumiţi reprezentanţi ai sexului tare dau lovitura acolo unde alţii eşuează, ar trebui să ştie că femeilor le place să trăncănească. În afara iţelor mistice care leagă un bărbat de o femeie, cel mai însemnat lucru este trăncăneala. Cu cât debitezi mai multe fleacuri şi 135

le conferi importanţă, cu atât ai mai multe şanse de izbândă.

Trebuie doar să te ţii tare, s-o abureşti, s-o tromboneşti, prefăcându-te că eşti implicat în fiecare dintre tâmpeniile pe care le scoţi pe gură. După aceea, n-ai decât să aştepţi să-ţi pice-n plasă. Victoria-i asigurată !

Ágnes locuia în acelaşi cămin cu mine, la Hradební Kolej, nr. 2. La etajul de deasupra mea, în aceeaşi cameră cu Ljuba Velecka. Într-o seară, pe când se ducea la culcare, mi-a susu-rat „Noapte bună !“. În seara aceea am adormit legănat de felul în care pronunţase aceste două cuvinte. Dimineaţă, când m-am trezit, am descoperit, pe noptiera de deasupra capului, un corn proaspăt aşezat lângă o sticluţă cu lapte. Parcă ar fi instalat cineva un furnal în cămăruţa mea îngheţată, iar temperatura ar fi crescut brusc.

Colaborarea noastră la film a continuat prin schimburi de priviri pline de recunoştinţă şi încărcate de o ciudată

tandreţe. Povestea cu Maja o apucase pe un drum fără întoarcere. Privirea unguroaicei Ágnes mă ardea ca un fier încins.

În dimineţile următoare, am continuat să mă trezesc cu un corn şi o sticlă cu lapte deasupra capului.

Joi, Ágnes trebuia să plece la Bratislava. În ciuda faptului că eram îndrăgostit, nu încetam să-mi repet : trebuie să

vezi Amarcord, asta-i voia Domnului.

Vineri, la orele 14.00, urma să aibă loc întâlnirea mea cu marele regizor şi cu filmul său.

Miercuri seara, la cină, în cantina căminului, Ágnes mi-a aruncat o privire timidă. Deşi nu se petrecuse nimic între noi – zero săruturi, cât despre sărit în pat, nici gând –, am simţit că vrea să-mi spună ceva important.

— Ştii, a început ea, îmi placi.

— Şi tu mie, i-am răspuns.

— Dacă vrei, ne putem petrece weekendul împreună, la mine în Slovacia. Ca să-ţi faci o idee despre cum arată un sat unguresc.

— De ce să mergem aşa departe ca să te pot săruta ?

S-a îmbujorat, iar eu am adăugat :

— Aş vrea să văd Amarcord. Am ratat de două ori proiecţia până acum.

— Dacă n-ai chef, o lăsăm pe altă dată.