dragoste şi s-o impresionez, m-am gândit. Să-i spun oare povestea cu inginerul constructor care-şi târâse nevasta goală
puşcă pe tot povârnişul din Gorica, arătând-o pe necredin-cioasă tuturor trecătorilor până la spitalul militar ? Făcuseră
astfel vreo patru mii de paşi şi nici unul dintre spectatorii de ocazie nu fusese încântat de trista privelişte. Le era milă.
Pentru că cei doi trăiau de douăzeci de ani împreună şi pentru că dragostea frântă tot dragoste rămâne.
Să-i vorbesc despre Gagarin, să-i spun cum a zburat primul om în cosmos ? S-ar putea s-o plictisesc. Cu siguranţă a mai întâlnit bărbaţi inteligenţi, convinşi că pregătirea intelectuală e suficientă pentru a atrage atenţia femeilor, înainte să
apară marea dragoste. Să mă apuc să-i explic legea care-l împinge pe om în spaţiu, acolo unde gravitaţia dispare ? Sau să încerc totuşi cu Gagarin ? Dragostea consumă tot atâta energie ca o navetă spaţială care se avântă spre cer. Iar sentimentele îndrăgostiţilor îi ajută să se elibereze de tot soiul de prostii şi de lucruri banale precum gravitaţia.
În dragoste, semnele nu te înşală niciodată : vântul pe deasupra acoperişurilor sărăcăcioase strecoară în scârţâitul tablelor o voce care şopteşte „te iubesc“. Iar dacă auzim acea voce, asta înseamnă că ea chiar ne iubeşte, deşi cuvintele nu au fost rostite. Pentru că dragostea n-are legătură cu realitatea. E ca o cifră care închide în sine toate celelalte cifre.
Şi, cum cifrele nu există în realitate, cifra iubirii nu există
nici ea. Aşa stau lucrurile. Cred că, între noi, totul s-a petrecut în acea noapte mută, la barul hotelului, şi că tot ce a urmat după aceea era conţinut în acea noapte. Ca şi pentru Senka şi Mišo, care îşi încrucişaseră de atâtea ori paşii decenii la rând : tot acel timp irosit de ei avea să se preschimbe în iubirea noastră.
Privirea mea s-a îndreptat spre pardoseală, unde a întâlnit picioarele Majei. „Dacă regatul Iugoslaviei ar fi avut asemenea picioare, ar fi existat şi acum !“, i-a strigat şoferul Majei, în timp ce se urca în autobuz ca să ajungă din Koševo în centru. Şoferul ăla monarhist avea dreptate. Dar e uşor 106
să arunci asemenea vorbe într-o doară. Secretul stă în răspunsul la întrebarea : cum să stabileşti comunicarea ? Poţi, desigur, să spui o vorbă de duh, dar după aceea ? Trebuie găsită o poveste !
Din hăţişul memoriei mele s-a ivit articolul din revista de astronomie Galaxia. În el se povestea cum zburase Gagarin în cosmos. Să-i povestesc asta ? Totul era foarte limpede explicat. Forţa de smulgere care îl împinge pe cosmonaut în aer intervine datorită schimbării de presiune. Motorul pune în mişcare propulsoarele de sub aripile aeronavei şi asta creează
o presiune mai mare decât cea de deasupra aripilor. O s-o intereseze oare pe Maja ? Sau o să semăn cu toţi cei care încercaseră deja o lipeală pe tema „pilotului de avion“ ? Poate că aşa ar trebui totuşi să încep, pentru ca apoi să închei cu felul în care două corpuri de temperaturi diferite tind să
fuzioneze în spaţiu. O să râdă de mine. Şi, la urma urmei, de ce să nu râdă ? Râsul poate să spargă gheaţa. Ce mă fac însă dacă ia totul în serios şi vrea să aprofundeze subiectul ?
Ce mă fac dacă se dovedeşte că are mult mai multe cunoştinţe de fizică decât mine ? „Ţine-ţi gura !“, mi-am zis şi m-am simţit ca Mickey Mouse care, plecat în căutarea unei bucăţi zdravene de caşcaval, a căzut din greşeală într-o cursă : gemeam întins la pământ şi vedeam cum această Maja şi toate sura-tele ei îi transformă pe bărbaţi în şoareci de casă. Şi tot nu le ajunge ! Odată ce-au ieşit pe uşă, îndreptându-se spre băcă-nia din colţ pentru cumpărături, ele le cer bărbaţilor să-şi pună pielea de leu gata de atac. Nu contează dacă trebuie să
se certe cu casieriţa de la autoservire pentru lipsa ei de amabilitate faţă de soţia lor sau dacă trebuie să se ia în beţe cu lumea întreagă. Nu le mulţumeşte decât combinaţia între cele două naturi, şi aici stă tot misterul. Nu le convine dacă
eşti fie şoarece, fie leu. „Ce să fac ?“, m-am întrebat. Într-o clipită am părăsit pielea de şoarece, pe care o îmbrăcasem pentru câteva momente, şi m-am întors în propria piele.
Până la urmă, Adam şi Eva au căzut de pe cracă din pricina mărului. Dar n-au nimerit pe pământul din Grădina Raiului. Dacă scaunele de la hotelul Belgrad erau o creangă
107
din arborele Paradisului, sunt sigur că asfaltul New Yorkului este stratul de la suprafaţa Infernului. Ce blestem pe capul oamenilor ! Acum sunt pe deplin convins că Dumnezeu s-a gândit la New York când i-a pedepsit pe Adam şi Eva. Cu toate astea, nu ştiam exact unde să situez ieftinul hotel balcanic : să fi fost el Raiul ? Cu siguranţă ! Pentru simplul motiv că nu te poţi îndrăgosti în halul ăsta în afara Grădinii Edenului.
Am ieşit din salonul hotelului, noaptea senină era înmi-resmată, iar eu am comis infracţiunea. I-am spus Majei că
aveam o prietenă. Nu voi şti niciodată dacă am făcut asta din raţiuni tactice sau pentru că mi-era teamă să mă abandonez în braţele unei astfel de femei. Mai târziu, multe femei care şi-au închipuit că au vreo şansă cu artistul cel ciufulit s-au ostenit în zadar. Minţeam exprimându-mi regretul că
aventura noastră trebuia să se încheie chiar în acea seară, deşi era evident că povestea va avea o continuare. Cu siguranţă, Mišo şi Senka nu urcaseră şi coborâseră de-atâtea ori uliţele din Koševo pentru ca noi să lăsăm această noapte din Sarajevo să se piardă în apele râului Miljacka.
Până la urmă, pomul din Rai la care mă gândisem în timp ce stăteam pe scaune la hotelul Belgrad a cedat. S-a rupt craca. Iar păcatul ne-a dus într-adevăr la New York ! Noroc că aterizarea a fost fără probleme. Nu ne-am prăbuşit. Am pus piciorul în acest oraş al energiei infernale în anul 1988, coborând dintr-un Boeing al JAT. Eu, Maja, fiica noastră
Dunja şi fiul nostru Stribor, după ce am obţinut un post de profesor la Catedra de cinematografie de la Columbia University.
Pe când părăseam Iugoslavia, la televizor se retransmitea dezintegrarea ţării noastre. „Revoluţia iaurturilor“ supri-mase autonomia Vojvodinei.
Traducere de Daniel Nicolescu
108
Lomonosovovogovno !
În anul o mie nouă sute şaptezeci şi patru, am plecat definitiv din apartamentul părinţilor mei. În acelaşi an, a fost adoptată noua Constituţie a Iugoslaviei, care conferea mai multă autonomie Croaţiei decât Serbiei. Era primul act de fragilizare a Statului Comun al Slavilor din Sud, iar înţelesul cuvântului „politică“ în spaţiul balcanic mi-a devenit de-atunci din ce în ce mai clar. Revendicările naţionaliste din 1971, din timpul „Primăverii Croate“, care fuseseră considerate un act de ostilitate, erau acum înscrise în noua Constituţie iugoslavă.
Tânărul de nouăsprezece ani şi-a părăsit provincia natală
şi s-a dus să studieze regia la Academia de Arte Frumoase din Praga. Plecarea spre „oraşul oraşelor“, aşa cum le place cehilor să-şi numească frumoasa capitală, nu a fost doar o călătorie spre Europa civilizată. Sfârşitul vieţii mele în cuibul familiei a fost resimţit de mama ca o dureroasă lovitură a sorţii. Chiar dacă se temea că nu va putea îndura despărţirea de mine, convingerea ei că reuşita în viaţă trece prin şcoală
a fost mai puternică decât tristeţea. Acum nu mai era vorba despre neliniştea provocată de un fiu care se întoarce târziu, frecventează tipi dubioşi sau periculoşi şi ajunge acasă plin de sânge după diverse încăierări. Bătălia asta o câştigase deja. Pentru că nu petrecusem nici o noapte la secţia de poliţie, în vreme ce majoritatea prietenilor mei sfârşiseră pe la case de corecţie.
Ştiam încă de pe-atunci că, fără dârzenia moştenită de la mama, arta mea n-ar fi văzut niciodată lumina zilei. Mama nu renunţa nicicând la un proiect, oricâte eforturi ar fi trebuit să irosească. În previziunile ei privind reuşita mea nu erau 109
însă incluse nici premiile internaţionale, nici tot ce-a urmat după aceea. Tata avea un cu totul alt mod de-a vedea lucrurile. „Nu eşti obligat să ajungi un Fellini, aşa că încearcă să
devii măcar un De Sica“, îmi spunea el. Mama, mai modestă, era dispusă să facă orice numai să n-ajung ca golanii de prin vecini şi să termin facultatea, lucru care ei nu-i izbutise. După
aceea, fie ce-o fi ! Cât despre tata, el avea alte preocupări, mult mai importante pentru omenire.
Obţinerea unui paşaport în Republica Socialistă Federativă
Iugoslavia nu era prea complicată : lucru care confirma faptul că stăteam mai bine decât Bulgaria, România sau Cehoslovacia.
Şi era cu atât mai uşoară atunci când aveai un tată adjunct al ministrului Informaţiilor. Îndrumat de Murat, mi-am depus actele şi o fotografie la ghişeul Serviciului pentru Afaceri Interne. A apărut un tip chel şi scund, dar solid. Îl zărisem adesea prin Koševo, când juca FC Sarajevo. Şi-a iţit capul peste umărul conţopistei care îmi verifica actele şi mi-a făcut cu ochiul. M-a invitat, în şoaptă, să-l urmez.
