— Bine, am înţeles. Îţi spuneam doar aşa... În cazul în care...

Zlatan Mulabdić, un soi de Bud Spencer al cafenelei Šetalište, era clientul cel mai matinal. Sărea rareori la bătaie. Era un bărbat cu suflet blajin, de fetiţă, dar putea deveni periculos când se înfuria. Într-o zi, după ce i-a snopit pe doi tipi, a aşteptat să vină salvarea şi i-a ajutat pe infirmieri să-i instaleze înăuntru pe scandalagiii făcuţi K.O. Martorii afirmă că

a lăcrimat atunci când maşina a pornit spre spital, în urletul sirenei. Zlatan s-a aşezat la masa noastră, m-a îmbrăţişat şi m-a pupat.

— Am văzut-o ieri pe Maja a ta.

Am ridicat din umeri a nepăsare.

1. Uprava državne bezbednosti – Administraţia Securităţii de Stat.

126

— Ce-o tot ţineţi cu Maja ? Nu puteţi depăşi subiectul ? Eu am venit să vă văd şi, când colo, voi o ţineţi una şi bună : Maja-n sus, Maja-n jos !

Zlatan a arătat spre trotuarul de vizavi, din faţa magazinului Novi Dom.

— Ieri a trecut pe-acolo, bătrâne, până şi scaunele se-ntorc după ea. Se uită până şi femeile. E bună de tot !

— Şi ce legătură are asta cu mine ? Fuse şi se duse !

Am luat numărul de telefon al Amelei şi m-am dus să mă

culc, ca să recuperez noaptea nedormită.

Pe seară, am plecat să mă plimb pe strada Tito. M-am fâţâit un pic pe străzile din centru, apoi am luat un autobuz până la cofetăria Jadranka, din cartierul Grbavica. M-am aşezat într-un colţ şi am comandat o limonadă, sperând că

Maja îl va trimite pe acel Vasiljević să-i cumpere prăjituri.

Aveam deplină încredere în gusturile Majei, aşa că m-am năpustit pe nişte „choux à la crème“. Am hăpăit vreo şapte, plus o „boema“. Aproape că-mi venea să vărs. Ceea ce am şi făcut până la urmă. Am ieşit şi am scos totul din mine. Afară

era frig. Ca să nu mă căptuşesc cu vreo răceală tot aştep-tându-l pe Vasiljević, am intrat din nou în cofetărie. Am comandat iar o limonadă şi nişte prăjituri, de data asta pentru acasă. Nici urmă de Vasiljević ! Norocul lui, dar şi al meu, pentru că nervii mi-o luaseră razna. În mine se dădea o luptă

între fiinţa umană şi herţegovinean. „Băiatul n-are nici o vină“, spunea fiinţa umană. Herţegovineanul, însă, scutura din cap : „Nici vorbă, merită s-o ia pe coajă !“. Până la urmă, nu sunt sigur că aş fi reuşit să fiu prea blând cu el. Cred că

i-aş fi spus : „Cine-mi caută harţă, trebuie să-şi numere zilele !“.

Ceea ce nu era tocmai în regulă. Era musai ca răspunsul lui să conţină faimosul „Ce ?“, urmat de faimosul refren „Ce ?

Ce ?“. Trebuia deci să găsesc o cale ca să-l fac să pice în cursă.

Păi, mi-am spus, atunci o să-l întreb : „Ce ţi-a venit, mă ?“.

El, sunt sigur, mi-ar fi răspuns : „Ce ? Ce să-mi vină ?“. Odată

rostit „ce“-ul fatal, nu mă voi putea abţine şi-l voi avertiza :

„Ai grijă, zgâmboi, că te fac arşice !“. Nici n-o să mai aibă

răgaz să mă-ntrebe ce arşice, că l-am şi buşit.

127

Între timp, sosise proprietarul cofetăriei şi mă privea cu o curiozitate stăruitoare.

— Cum te cheamă, tinere ?

— Kusturica.

— Vino-ncoa, şi ia loc. Ce prăjituri pofteşti ? Am fost împreună cu taică-tău la Urgenţe, la terapie intensivă. Am făcut amândoi infarct. Ce om plăcut ! S-a lăsat de băut ?

— Da. Doar câte-un păhărel din când în când, i-am răspuns.

— Nu-i bine ! N-are voie nici un strop ! Uită-te la mine, fac cele mai bune prăjituri din Sarajevo şi n-am voie să m-ating de ele. Viaţa-i searbădă fără „choux à la crème“ şi „boema“, dar merită trăită oricum. Mai bine viu decât pe lumea cealaltă, nu-i aşa ? Dă-i lui taică-tău un sfat din partea mea : la vârsta noastră, oamenii trebuie să aibă grijă de sănătatea lor.M-a încărcat cu atâtea prăjituri, încât a trebuit să las o parte acasă, iar restul să-l iau cu mine la Praga.

— Nikola ţi-a transmis toate cele bune, i-am spus tatei, înainte de plecare.

— Care Nikola ? Cofetarul ?

— Da, el.

— Ce mai face Nikola ? Se mai îndoapă cu prăjituri ?

I-am răspuns că îi era interzis, din pricina infarctului.

— Zău, dacă nu e atent şi continuă să bage în el atâta zahăr, care produce cel mai mult colesterol, n-o s-o ducă mult.

Dacă-l mai vezi, spune-i din partea mea că, la vârsta noastră, oamenii trebuie să aibă grijă de sănătatea lor.

Mirosul prăjiturilor lui Nikola m-a urmărit până la Praga.

La Sarajevo nu făcusem ce trebuia să fac. De-acum încolo, era limpede că aveam să mă gândesc la Maja, şi nu doar duminica.

Atunci când am ajuns la cămin, pe geamul de la recepţie era lipit un aviz care anunţa o nouă proiecţie a filmului Amarcord la prânz. Presentimentul dinaintea plecării se adeve-rise. Weekendul meu la Sarajevo fusese un eşec, nici măcar nu izbutisem să verific dacă şuţul Kera mă dusese de nas, dar duminica nu era irosită : urma să văd Amarcord. Obosit 128

după drum, am dat pe gât câteva cafele şi m-am repezit spre club. O mulţime de oameni se îndrepta agale spre fotoliile confortabile – momentul mi se părea solemn. De parcă urma să se producă ceva colosal, deosebit de intens. N-am simţit niciodată un asemenea trac înaintea unei proiecţii. Când s-a dat la o parte cortina din faţa ecranului, muzica lui Nino Rota a spart imediat gheaţa dintre film şi public. Vedeam cum zboară pufii de plop prin faţa clădirilor, pentru că în mica localitate italiană de pe malul mării sosise primăvara. „Ce expoziţie încântătoare !“, mi-am zis. „Fulgii primăvăratici zbură-tăcesc pe deasupra caselor din Rimini şi astfel regizorul ne face cunoştinţă cu oraşul.“ Planurile se succed, legate de pufi.

Un cerşetor ştirb ţopăie ca să-i prindă. Bodogăneşte ceva în italiană. Eu nu aud decât „La primavera“. Şi... adorm. Sunt trezit de nişte ropote de aplauze. Pe ecran se scurge genericul final. Ascult muzica şi, zăpăcit, privesc în jur. Devenind brusc conştient de situaţie, îl întreb pe unul dintre colegii mei, cu un sentiment de vinovăţie :

— Superb filmul, nu-i aşa ?

— Fantastic ! Cum poţi, bătrâne, să adormi pe un Fellini ?

— Sunt groaznic de obosit. Nu pricep ce-i cu mine ! Ce gafă uriaşă !

— Gafă e puţin spus ! mi-a trântit-o un tânăr polonez de viitor.

Am ieşit în stradă, furişându-mă ruşinat. Cum de-am putut să adorm chiar la începutul unui film atât de important ?