— Chiar aşa de îngrozitori sunt ?
— Tu nu ştii ce-nseamnă, Emir, să trăieşti alături de neamul Rajnvajn !
— Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, ştii bine că-ţi sar în apărare orice-ar fi ! am asigurat-o eu.
Voiam să ştie limpede că se putea bizui pe mine.
— Soarele meu ! a exclamat ea, izbucnind în plâns.
Nu era tocmai uşor să intri la Academia de Arte Frumoase.
Toţi candidaţii care năzuiau la o carieră artistică se temeau că, sub presiunea examenului, nu se vor putea exprima convingător şi că nu vor fi înţeleşi de către cei din comisia de admitere.
În ajunul examenului, am rămas singur în camera mea de la hotelul Lucerna. De fiecare dată când făceam câte o pauză de la învăţat, mă duceam în camera unde stăteau ceilalţi membri ai expediţiei noastre pragheze. Tata, Omerica şi Šiba schimbau atunci dintr-odată subiectul. Omerica a comandat şuncă de Praga şi, surprinzând privirea tinerei chelneriţe, care avea un decolteu adânc, a spus :
— Aţi văzut cum îl soarbe din ochi pe Emir ?
M-am simţit stânjenit, pentru că era exact pe dos : eu mă
holbam la chelneriţă. Am priceput însă că Omerica schimbase de fapt subiectul discuţiei – care era elaborarea unui plan nocturn de agăţat cehoaice frumoase. Tata i-a ţinut isonul, 99
uitând că eram herţegovinean ca şi ei şi că eram capabil să
ajung la concluzii logice folosind scurtături.
— Şi de ce nu l-ar privi, mă rog ! E înalt, bine făcut, deştept, adică tot ce nu suntem noi !
Evident, era vorba despre o diversiune menită să ocolească
chestiunea escapadei nocturne. Aşa încât, atunci când, la începutul serii, au plecat să-şi „dezmorţească picioarele“, n-am fost deloc surprins.
Camerele de hotel nu se numărau printre locurile mele preferate. Frigiderul zbârnâia fără încetare, iar salteaua de pe pat avea în mijloc o scobitură, care amintea că mii de persoane dormiseră acolo înaintea mea. Câte cupluri nu şi-or fi tras-o acolo ! Petrecăreţi de tot felul care vedeau în cehoaice combinaţia ideală între o femeie respectabilă şi o prostituată.
Lumina fluorescentă a reclamelor cu neon de pe faţada hotelului de peste drum clipea neîncetat, iar proiecţia ei se oprea pe perete, chiar deasupra capului meu. Resimţeam această
lumină ca pe un sunet insuportabil. Nu ştiu de ce, dar dintotdeauna aud tot ce văd. Când tramvaiul trecea hurducăindu-se prin piaţa Václav, m-am gândit că, pentru un viitor regizor, această însuşire de a simţi lumina ca pe un sunet ar putea reprezenta un avantaj.
Singura mea formă de evadare din această cameră nesu-ferită, mai degrabă ostilă unui candidat la studii de regie cinematografică, era literatura. Lectura stârnea în mine un sentiment asemănător aceluia pe care-l trăisem în perioada când construiam Titanicul. Toate momentele grele cu care timpul şi spaţiul îi asaltează pe oameni dispăreau. Senzaţia asta era deosebit de puternică atunci când Cehov mă transporta în lumea lui. Poveştile sale despre oameni umili, deopotrivă obişnuite şi fantastice, îmi aminteau de propria mea viaţă. Tata era un adevărat personaj cehovian. Voinţa lui de om de rând de-a participa la marea istorie coincidea cu aspiraţiile eroilor lui Cehov. De-abia am întors prima pagină a cărţii, că am şi dat peste un personaj fascinant. Mi-a venit dintr-odată cheful să-mi simplific viaţa precum profesorul acela de geografie. Îşi clădea viziunea despre lumea exterioară
bizuindu-se doar pe evidenţe. Nu risca niciodată să rostească
100
ceva care să nu fie sută la sută exact şi palpabil. „Iarna, când e frig, cel mai bine e ca oamenii să se adăpostească într-o încăpere încălzită, în preajma sobei“, spunea el. Iar imagi-naţia lui mă ducea pe culmile extazului atunci când declara :
„Când soarele arde prea tare, cel mai bine e ca oamenii să
stea la loc umbros, cu răcoare“.
Trupa plecată „să-şi dezmorţească picioarele“ nu s-a întors la hotel decât în zori, iar eu, tot în zori, am adormit cu nuvelele lui Cehov pe piept şi cu profesorul de geografie în minte.
Membrii comisiei de admitere semănau cu majoritatea cineaştilor pe care îi întâlnisem până atunci. Nişte indivizi îmbrăcaţi în sacouri de catifea cu petice de piele în coate.
Unul dintre ei îşi cususe un astfel de petic chiar pe puloverul din caşmir. Păreau severi, dar nu reuşeau să mă sperie. La întrebarea unuia din ei – dacă era nevoie de şi mai mult realism socialist în arta contemporană –, am răspuns trecând direct din paginile lui Cehov la realitatea examenului : „Desigur, realismul socialist e foarte important în societăţile socialiste, în viaţa cetăţenilor, a ţăranilor şi muncitorilor !“. Membrii cei sobri ai comisiei au pufnit în râs. Fără îndoială din cauza felului în care pronunţasem fraza. De fapt, eram incapabil să definesc exact realismul socialist, dar ştiam că Mutter Courage a lui Bertolt Brecht îl ilustra perfect. Şi mai ştiam că Maxim Gorki, un scriitor pe care de asemenea îl apreciam, era şi el un reprezentant al acestui curent. Toţi râdeau în hohote, precum nişte spectatori în faţa interpretării unui actor care, fără să vrea, declanşează hilaritatea în mijlocul unei tragedii.
În paralel cu acest episod cinematografic, în viaţa mea s-a mai produs un eveniment capital. Dragostea s-a năpustit asupra mea şi m-a zguduit ca un cutremur.
Prima oară când am întâlnit-o pe Maja Mandić, pe muntele Jahorina, n-am ştiut că ea e „aceea“. La scurtă vreme, atunci când am văzut-o a doua oară, pe strada Tito, plimbându-şi căţelul, n-am mai avut nici o îndoială : ea era.
Prietenul meu Truman i-a propus Majei un rol într-un film de amator. Mai târziu, acest film, care avea ca temă
101
importanţa dreptăţii sociale, a fost realizat în regia mea, dar fără Maja. A refuzat fără ezitare : nu împarţi filmele cu cei cu care îţi împarţi viaţa.
Maja Mandić n-a jucat în primul meu film, dar a deţinut rolul principal în viaţa mea.
Înainte să ne întâlnim prima dată, mama şi Mišo, tatăl Majei, îşi încrucişaseră drumurile în fiecare dimineaţă. Şi ei se cunoşteau fără s-o ştie. Vreme de douăzeci de ani, Senka, pe când urca povârnişul din Koševo, iar Mišo, pe când îl cobora, trecuseră unul pe lângă celălalt în drum spre serviciu.
Senka la Facultatea de Construcţii Civile, iar Mišo – la Tribunalul Departamental. Deşi nu schimbaseră niciodată vreo vorbă, erau cunoştinţe vechi.
Când, într-o după-amiază, am văzut-o în cafeneaua Šetalište, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Soarta, de-a lungul anilor de şcoală, m-a dus de la Liceul nr. 5 la Liceul nr. 2 din Sarajevo, care purta numele unui erou al poporului : Ognjen Prica.
Šetalište era la nici treizeci de metri de liceu. Maja se afla deja acolo şi rezolva un careu de cuvinte încrucişate, în com-pania unei prietene, Ljilja Brčić. Când şi-a ridicat privirea spre mine, parcă toate luminile din Šetalište s-ar fi stins, iar singura strălucire ar fi fost cea din ochii ei. Pricepând că
aveam drum deschis, mi-am vânturat întrebător braţele şi am arătat spre careu :
— Doi vertical : animal domestic, am spus. Ce litere avem ?
