i-a spus Kamerić. Să ştii că pe mine şi pe Murat ne prind adesea zorii împreună, bând şliboviţă şi halind carne de porc.

Pot, deci, să depun mărturie că nu e câtuşi de puţin naţionalist musulman !

„Cuptorul“ s-a încins însă dintr-odată şi a smuls receptorul din mâna prietenului său :

— Bă, Kojović, tembelule, ai încurcat tacâmurile ! Eu sunt naţionalist sârb ! Hai, mută-ţi fundul aici, la hotel, să-ţi arăt ce-nseamnă un sârb adevărat ! Eşti un ţărănoi venit din fundul codrului Trebinje, nimic altceva. Duceţi-vă dracului, tu şi cu Todo Kurtović, care te-a pus acolo ! a tunat tata dintr-o suflare, luptându-se în acelaşi timp cu Kamerić, care încerca să-i smulgă aparatul.

114

Iată de ce n-am primit bursa. Costisitoarea mea şcolari-zare şi viaţa de student într-un mare oraş aveau să fie finanţate din banii rămaşi de la vânzarea casei de pe strada Mustafa Golubić.

La două zile după plecarea mea la Praga, tata s-a lăsat copleşit de tristeţe, în felul lui original. A prins obiceiul să

care după el, în escapadele nocturne, un băiat pe nume Slunto, care avea aceeaşi statură ca mine. Adesea deja piliţi, cei doi tovarăşi intrau în diverse cafenele şi se împrieteneau cu necunoscuţi. Apoi tata le dădea de băut şi arăta cu mândrie spre însoţitorul lui :

— Băiatul ăsta are acelaşi gabarit ca Emir al meu ! exclama el. Ia priviţi-l ! Aveţi idee ce băiat frumos am ? Un metru optzeci şi opt !

Tata nu era prea înalt, dar farmecul lui compensa din plin acest neajuns.

În gara din Sarajevo s-au strâns mulţi prieteni ca să-mi salute plecarea în străinătate. Paša, Zoran Bilan, Haris, Mirko, Njego, Beli... Veniseră ca să mă îmbrăţişeze şi să-mi ureze drum bun. Cu puţin timp înainte, Novak Todorović, spaima oraşului, năvălise în cafeneaua Šetalište să-mi dăruiască un ceas de mână marca Piazza.

— Kusta, pleci în lume, îmi spusese el, dacă ai cumva nevoie de bani sau eşti la ananghie, vinde-l.

Pentru că ne despărţiserăm, Maja n-a venit să-şi ia rămas-bun.

Avea un alt prieten, iar eu făceam pe nepăsătorul. Reuşeam însă cu greu să-mi ascund tulburarea. Mai târziu am înţeles cât de important e să ştii să-ţi tăinuieşti sentimentele. Nu doar în filmele cu partizani – când luptătorii din umbră îi înfruntau pe nemţi –, ci şi în viaţa de zi cu zi. Şi aici e nevoie să joci bine.

Geanta din vinilin pe care eu şi Senka o burduşiserăm cu toate lucrurile mele şi o legaserăm în grabă cu o sfoară s-a rupt când m-am suit în tren.

În aceeaşi gară – în care eu, tânăr huligan, îi pocneam pe călători în cap cu un ziar în momentul plecării trenului –, 115

destinul mi s-a pus de-a curmezişul, împiedicându-mă să

trăiesc întreaga emoţie a despărţirii. N-a fost nevoie să apară

vreo puşlama ca să mă pedepsească pentru ce îi făcusem pe alţii să îndure în vremea copilăriei. Stăteam pe treptele vago-nului, când trenul s-a urnit şi mi-am pierdut echilibrul. Mama a izbucnit în plâns. Eu am căzut în fund şi m-am agăţat de geantă. Sfoara a cedat şi toate lucrurile mele au început să

curgă afară. Cu o mână încercam să-mi salut prietenii, iar cu cealaltă, cuprins de panică, mă străduiam să ţin chiloţii, şosetele şi maiourile. Până la urmă, am părăsit Sarajevo cu faţa lipită de geantă. Trenul prindea viteză. Ciucit cum eram, am schiţat câteva gesturi de rămas-bun. Din acea poziţie incomodă, o căutam din priviri pe Maja, sperând încă, biet nătăfleţ, că va apărea pe peron. Pe măsură ce Sarajevo se micşora, imaginea Majei creştea. „Cât de lipsiţi de devotament sunt oamenii !“, îmi spuneam. Toţi prietenii mei erau acolo, veniţi să-şi exprime afecţiunea, iar eu mă gândeam la cineva care lipsea.

După sosirea la Praga, întâlnirea cu Vilko Filać a constituit primul meu pas important în cinematografie. Chiar în seara zilei în care m-am instalat în căminul studenţesc Hradební Kolej, l-am cunoscut pe Vilko. Scena nu a fost la fel de spectaculoasă precum cea din Sperietoarea lui Jerry Schatzberg, care se petrecea afară. Ne-a fost scris să ne întâlnim pe culoarul căminului studenţesc.

Căminul era un imobil de patru etaje unde studenţii de la toate secţiile locuiau împreună. Cel mai interesant era că

băieţii şi fetele stăteau sub acelaşi acoperiş. Camera mea era la etajul al doilea şi uşa ei dădea spre casa scărilor ce duceau către nivelul superior. Putem deci să supraveghez totul, precum la cafeneaua Šetalište. Şi mai ales pe studentele care urcau la etajul al treilea. Când Bucko şi Tucko, doi studenţi de la Secţia de Producţie, ambii din Sarajevo, veneau la mine în vizită, deschideau larg uşa şi începeau să arunce întrebări de vrăjeală, ca toată şleahta de târâie-brâu din Šetalište :

— Domnişoara nu vrea să bea ceva ? Un suculeţ sau un aperitiv ?

116

În prima seară petrecută la cămin, n-am prea găsit motive de veselie. Cât vedeai cu ochii numai coridoare prelungi şi pustii, proaspăt văruite, cu o grămadă de uşi. Nici ţipenie de om. Am crezut că n-o să rezist multă vreme, mi-a trecut chiar prin cap să mă întorc a doua zi la Sarajevo. La cel mai mic zgomot, ieşeam din cameră. Nu ca să mă vadă fetele, ci din pricina singurătăţii. Atunci l-am văzut pe Vilko, venind spre mine din capătul culoarului, cu o tabacheră în mână.

— N-am chibrituri, mi-a spus.

Am scos bricheta din buzunar şi i-am aprins ţigara.

— E ireal, parcă-i o scenă de film ! am remarcat eu.

Pe Vilko l-a pufnit râsul.

— Aşa, ca-n Sperietoarea ? a sugerat el. Doar că ambianţa e diferită.

Făcea aluzie la atmosfera fantastică din scena de început a filmului. Un nor uriaş stă să se risipească, în vreme ce în spate străluceşte soarele – un cadru unic. Hackman şi Al Pacino schimbă între ei singurele obiecte care le-au rămas : ţigările şi bricheta. Ani la rând, această scenă a fost subiect de analiză pentru studenţi, şi toţi îndrăgostiţii de cinema o consideră fără egal.

— Da, exact aşa. Tu eşti Al Pacino şi eu Gene Hackman.

— De acord. Distribuţia rolurilor e bună.

O excepţională poveste de prietenie, de un existenţialism pur, un film atipic pentru Statele Unite.

Mai în vârstă ca mine cu doi ani, Vilko avea deja experienţa mai multor filme universitare importante. Era singurul mare cineast care nu folosea panouri reflectorizante. Cineaştii aveau obiceiul să exagereze cu jocul de ecleraj care îmblân-zeşte lumina atunci când cade pe un chip uman sau pe un obiect. Vilko avea alt mod de a concepe eclerajul : crea o lumină

directă, dar discretă. Niciodată un cineast n-a îmbinat cu atâta expresivitate umbra şi violenţa luminii naturale. Vilko expunea pătimaş chipurile umane şi scenele. Ochiul său, îndărătul camerei, glorifica viaţa, nu arta, insuflând imaginii filmice forţa genuină a omului. Totuşi, deşi detesta artificiul cinematografic, se îndrăgostea uşor de fetele de la machiaj.

117

Era un naturalist autentic şi nu se temea că filmele lui puteau fi un eşec.

— Mă doare-n cot ! spunea el adesea. Dacă o zbârcesc ca regizor, mă apuc de fotografiat nunţi în Slovenia. În loc de parale, o să primesc un cârnat şi-o bere, iar o odaie o să

găsesc eu, nu-i problemă.

Iubea femeile şi vinul, dar şi marijuana. Greu de spus care dintre aceste iubiri era mai puternică.

La sfârşitul primului meu an de studii, Bořivoj Zeman, unul dintre profesorii mei de regie, mi-a văzut cel dintâi film.

— Sunt sigur că, într-o bună zi, vei face un film mare, mi-a spus el la o bere. Ţine minte : orice imbecil e în stare să

facă un copil, însă doar un om de excepţie e capabil să facă

un film mare.

Chiar dacă elogiile profesorului mi-au făcut plăcere, mi-a fost greu să accept cinismul lui privind reproducerea biolo-gică. Cum eu însumi speram să am cândva un copil, asta însemna că voi deveni şi eu imbecil. N-am mârâit însă la povestea cu imbecilii şi copiii, pentru că o spunea tocmai în clipa în care fiica lui intra pe uşa braseriei cu o privire plină

de reproş şi pentru că profesorul o cam luase pe ulei.

Bořivoj Zeman era un demn reprezentant al poporului ceh.

Nu-i ura pe ruşi, dar nici nu-i iubea. Îşi exprima mica răzbunare faţă de ocupant prin ironie – o calitate care salva naţiunea cehă de la depresie, mai ales în filme. Un alt remediu pe care îl foloseau cehii ca să-şi mântuiască sufletul era berea. Băutura asta alcoolizată avea virtuţi sedative şi, în plus, se număra printre cele mai bune din lume. Berea îi toropea zilnic pe cetăţenii acestei ţări, atât cât să poată suporta ocupaţia sovietică.