Simţeam invidia în aer, dar nu mă deranja. Pentru că ştiam că viaţa mea se îndepărtase de punctul critic numit „Nimeni“ !
1. Celebră actriţă de cinema din epocă.
90
Când l-am întâlnit data următoare pe Uhrek, m-a întrebat :
— Ce film vrei să faci ?
— Un film de dragoste, să zicem. Un tânăr se trezeşte în apartamentul lui. De fapt, nu se trezeşte de la sine, ci îl trezesc clopotele bisericii ortodoxe, apoi cele ale catedralei catolice şi în cele din urmă bătăile puternice ale orologiului din preajma moscheii. Andrić1 a scris asta, i-am răspuns.
— Stai o clipă, unde ai de gând să filmezi asta ?
— În apartamentul nostru.
— Păi, nu stai în centru ?
— Ba da, pe strada Kata Govorušić, la nr. 9A.
— N-ai cum să filmezi acolo !
— De ce, mă rog ?
— Dintr-un motiv foarte simplu : acolo nu se aud clopotele, trebuie să găseşti locul potrivit.
— Ce nevoie am de un loc potrivit ? Îl facem să se trezească
în camera mea. După ce se dă jos din pat, îl filmăm lângă o fereastră falsă, cu vedere spre o biserică. Aşezăm fereastra pe un balcon, aproape de catedrală, şi gata scena !
— Şi de unde scoţi fereastra ?
— Găsesc eu o fereastră, fir-ar să fie, asta-i cel mai simplu.
O prindem provizoriu de balustrada balconului.
În mod vădit, lui Uherk îi era greu să accepte felul meu îndărătnic de-a fi :
— Uşurel, amice ! Cum crezi c-o să pot lumina chestia asta ?
— Habar n-am, nu sunt operator. Se aud clopotele. Sau mai bine zis personajul principal le aude. Nici măcar nu suntem obligaţi să arătăm cele două biserici. O arătăm doar pe una, iar clopotul celeilalte se face simţit doar prin sunet.
Merge-aşa ?
— S-ar putea. Va trebui să discuţi cu tipul de la montaj ca să vezi dacă e-n stare să facă asta. Îl ştii pe Vesko Kadić ?
— Cine-i ăsta ?
1. Ivo Andrić (1892-1975) – scriitor sârb, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961.
91
— Un tip care se ocupă de montaj, face filme de amator.
Întreabă-l cum să procedezi.
Uherk se plecase în faţa evidenţei. Pricepuse că avea în faţă pe cineva capabil să-şi apere ideea ca un smintit. Fie că
ideea era bună sau nu, realizabilă sau nu.
Filmul pe care îl clocisem nu istorisea o poveste clasică.
Vreau să spun că era un ecou al propriei mele vieţi :
— Prin urmare, un tânăr se trezeşte la Sarajevo, încon-jurat de diferite clădiri religioase, aşa cum povesteşte Andrić.
Duce o viaţă lipsită de speranţă şi de scop. Asta se simte din faptul că trece fără încetare pe aceeaşi stradă. O să repetăm scena întocmai cum reiei un refren dintr-un cântec. Aşa îl vom convinge pe spectator că viaţa tânărului e plicticoasă şi lipsită de sens. Pur şi simplu nu ştie ce vrea.
— Şi cum ai de gând să arăţi asta ? a întrebat Uhrek plin de îndoială.
— Repetând aceeaşi scenă. O să insistăm pe imaginea băiatului care trece încolo şi-ncoace pe stradă. Ar putea fi strada Štrosmajer, cu catedrala în fundal. Viaţa i se va schimba la momentul potrivit. Evident, răsturnarea va fi declanşată
de o femeie. Cea pe care o iubeşte, nu târfa cu care s-a culcat deja. De târfă încearcă să scape. Cea pe care o iubeşte este o femeie abstractă. Nu merge la piaţă, nu se ceartă, n-are nici o legătură cu realitatea, totuşi este o femeie.
— Stai puţin, vrei să spui că n-are chef să se culce cu ea ?
— Nu-i vorba de asta.
— Cum adică ? Tocmai mi-ai spus că o iubeşte, dar altfel decât pe târfa de care fuge şi cu care s-a culcat...
